marți, 1 decembrie 2015

MIROS DE PRAF DE PUŞCĂ



În data de 24 noiembrie 2015, două avioane de vânătoare F-16 aparţinând Forţelor Aeriene Turce, au interceptat şi doborât un bombardier Su-24 rusesc, care executa misiuni de atac la sol asupra poziţiilor militanţilor Statului Islamic şi bazelor lor de la frontiera siriano-turcă.  În timp ce oficialii de la Moscova susţin că bombardierul survola zona de frontieră aflându-se în spaţiul aerian al Siriei, reprezentanţii Ministerului Apărării de la Ankara au prezentat dovezi că acesta a încălcat frontiera de stat, piloţii fiind avertizaţi de acest fapt prin cel puţin zece mesaje radio. Deşi piloţii ruşi au reuşit iniţial să se catapulteze, numai unul se mai află în viaţă, deoarece forţele anti Assad aflate în zonă, i-au mitraliat încă de la coborârea lor cu paraşutele.


            La începutul primului război mondial, Rusia şi Turcia erau două imperii întinse, totalitariste, şi aflate în imposibilitatea, de a depăşi modul de organizare feudalist, pe care în mod nefiresc, îl perpetuau la începutul secolului 20. Cu toate că între cele două state existau multe asemănări, divergenţele datorate intereselor expansioniste ale Rusiei, au făcut ca cele două puteri să se afle într-un permanent război de uzură care de multe ori a sfârşit prin a se transforma în conflicte armate de anvergură. Apogeul antagonismului ruso-turc a fost atins evident, în timpul primului război mondial, când cele două imperii s-au înregimentat în alianţe militare diferite şi aflate în conflict.
            Începând cu secolul 18, politica expansionistă a Rusiei, fundamentată de ţarul Petru I, primul conducător rus, care intuind că dezvoltarea economică este strâns legată de dezvoltarea comerţului şi deci de accesul la căile de transport maritime, a conceput şi planificat un program concret de expansiune a imperiului către principalele rute comerciale maritime, pe care ruşii l-au urmat cu hotărârea specifică naţiunii lor. 
            Nevoia de acces a Rusiei la căile de navigaţie maritimă, a fost considerată de către ruşi o condiţie sine qva non pentru iniţierea unui comerţ de anvergură, comerţ carte urma să asigure Rusiei o dezvoltare durabilă bazată pe imensele ei reserve naturale, pe care până atunci era nevoită să le vândă pe nimic negustorilor olandezi, englezi şi germani. Odată cu colonizarea imenselor teritorii estice ale Siberiei, Rusia devenea un exportator important de materii prime, iar expansiunea către principalele căi de transport maritim venea ca o nevoie firească pentru un imperiu în ascensiune.
            Însă expansiunea pentru asigurarea accesului la căile maritime de transport, s-a lovit repede în nord, la marea Baltică de puternicele regate ale Suediei şi Poloniei iar în sud, la Marea Azov şi Marea Neagră, de Imperiul Otoman şi vasalul său, Hanatul Crimeii care stăpânea în perioada de sfârşit de ev mediu întreaga zonă a nordului Mării Negre.
            Între Imperiul rus şi imperiul Otoman a existat o stare de conflict neîntrerupt începând cu primii ani ai secolului 18, iar unul dintre cele mai importante războaie a avut loc în 1711, pe Prut, finalizat cu pacea din iulie 1711. Războiul din 1735-1739 la care a participat de partea Rusiei şi Imperiul Habsburgic s-a finalizat cu pacea de la Belgrad prin care Rusia a recâştigat fortăreaţa Azov deţinută până atunci de către Turcia. Pacea de la Kuciuk-Kainargi cu care s-a finalizat războiul ruso-turc din 1768-1774 a cosnfinţit ocuparea de către Rusia a Crimeii şi a fostelor teritorii ale Hanatului Crimeii şi ceea era mai important, Rusia a primit libertatea de a face comerţ în Marea Neagră şi Marea Mediterană. După războiul din 1806-1812, Rusia a preluat Valahia şi Moldova de sub suzeranitatea otomană, ocupând de facto Basarabia (teritoriul dintre Nistru şi Prut) pe care a administrat-o până în 1918. războiul din 1828-1829, finalizat prin pacea de la Adrianopol a consfinţit preluarea de sub stăpânirea otomană a teritoriilor caucaziene, a gurilor Dunării dar şi dreptul pentru flota rusă de a trece fără oprelişti prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Ultimul război ruso-turc din secolul 19 desfăşurat în peroada 1877-1878 s-a terminat cu victoria Rusiei care sprijinită de România a impus retragerea aproape totală a Turciei din Balcani şi renunţarea la statutul de mare putere europeană.
            Pentru Rusia, a devenit clar încă de la începutul secolului 19 că politica de expansiune teritorială motivată de accesul la principalele căi de transport maritim, trebuie dublată cu o politică de consolidare a teritoriilor cucerite prin colonizarea populaţiei ruse şi sprijinirea populaţiilor rusofone care vor constitui pe viitor zone tampon între imperiu şi ameninţările vecinilor săi.
            După terminarea primului război mondial şi destrămarea Imperiului Otoman conform acordului Sykes-Picot, Turcia, pornită pe calea reformelor sociale şi politice sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, nu a mai constituit pentru Rusia o ameninţare serioasă. Asta până la începutul anilor 2000.
            Venirea la putere la Ankara a liderului partidului AKP Recep Tayyip Erdogan, mai întâi în calitate de prim ministru în 2003, iar din 2014 ocupând fotoliul de preşedinte, a dus la o înclinare a balanţei puterii politice turce de la forţele politice care sprijină statul laic către adepţii unui stat cu influenţe islamice. Personalitate profound controversată a politicii turce, Erdogan, un lider cu puternice vederi islamiste şi revanşarde s-a aflat la început într-o dispută aprigă cu adepţii unui stat laic şi mai apoi cu liderii militari ai Turciei, fiind condamnat la 10 luni de închisoare în 1998, în perioada în care era primar al Istanbulului, pentru propagandă islamistă. Puseurile sale autoritariste, precum şi iniţierea unui vast program de renaştere a otomanismului cu accente expansioniste şi revanşarde a dus la etichetarea sa de către mediile politice internaţionale ca un lider politic ce nu poate beneficia de încredere şi mai ales cu tendinţe autoritare şi islamist radicale.
Dar tendinţele sale revanşarde concretizate în ideea de a reînvia un spaţiu neo-otoman pe întregul teritoriu al fostului Imperiu Otoman au la bază o dinamică economică extrem de bine planificată, urmată de succese economice care îi asigură sprijinul populaţiei. Viziunea 2023, este numele proiecţiei centenarului Republicii Turcia, şi se doreşte a fi rampa de lansare a Turciei în elita internaţională a statelor dezvoltate.
Dar, această expansiune politică şi militară pe care Turcia o doreşte, se va lovi inevitabil de interesele în regiune ale marelui său rival, Rusia.
La începutul anului 2014, devenise clar pentru Rusia că ruta de tranzit a gazelor sale naturale către Europa Centrală şi de Est care tranzita Ucraina era periclitată de lovitura de stat de la Kiev de la 1 decembrie 2013 cunoscută şi sub numele de Euromaidan, când forţele naţionaliste proeuropene şi proamericane ucrainiene au reuşit să îndepărteze regimul prorus al preşedintelui Yanukovitch. Mai mult, poziţia geostrategică a Crimeii era periclitată prin această reorientare a politicii externe ucrainiene iniţiate de premierul Arseny Yatsenyuk şi preşedintele Petro Poroshenko. Pericolul instalării unor baze NATO în Crimeea, la o aruncătură de piatră de graniţele ruseşti, echivala cu pierderea supremaţiei navale în Marea Neagră şi implicit pierderea exclusivităţii în livrarea de gaze naturale în Europa de către companiile ruseşti. Rusia se confrunta cu pericolul pierderii exclusivităţii în livrarea de gaze naturale în contextul dificil al impunerii unui embargou economic distrugător împotriva economiei Rusiei ca efect al invaziei militare a Crimeii, laolaltă cu scăderea accentuată a preţului la hidrocarburi. Cu toate eforturile Rusiei prin care a încercat subminarea regimului proocidental de la Kiev, inclusiv prin provocarea unui sângeros război civil în sud-estul prorus al Ucrainei, totuşi situaţia nu a putut fi înclinată în favoarea sa, guvernul ucrainian rămânând pe poziţie, puternic susţinut de administraţia Obama.
În aceste condiţii, Rusia a căutat cu înfrigurare noi căi pentru a livra gaze naturale Europei, dar şi căi de a bloca potenţialii furnizori de gaze naturale care şi-au arătat disponibilitatea de a furniza hidrocarburi Europei.
Şi aceştia nu sunt puţini.   
Descoperirea în partea de est a Mării Mediterane de către concernul american Noble Energy a uneia dintre cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume în adâncul Bazinului Levantin, rezervă disputată de Siria, Israel, Liban, Cipru şi Hamas, în calitate de autoritate naţională a Fâşiei Gaza. Zăcământul a primit numele de Leviathan şi are un potenţial uriaş: circa 3,5 miliarde de metri cubi de gaze naturale, iar perspectiva exploatării sale a exacerbate potenţialul conflictual al zonei. Toţi participanţii la această competiţie se gandesc la un singur potenţial cumpărător, Europa, dând astfel dureri de cap oficialilor de la Gazprom, compania de stat furnizoare de gaze naturale a Rusiei.
Mai mult, concomitent cu descoperirea zăcământului Leviathan, Qatarul şi Turcia i-au prezentat preşedintelui sirian Bashar al Assad proiectul de gazoduct Qatar-Arabia Saudită-Iraq-Siria-Turcia de unde gazul ar putea fi exportat spre Europa, în detrimentul Federaţiei Ruse. Sub presiunea Rusiei, Bashar al Assad a respins oferta qatariotă, susţinută în cel mai înalt grad de către Statele Unite. Odată cu respingerea ofertei qatariote, Bashar şi-a semnat şi condamnarea, războiul civil care a izbucnit confirmând ipotezele lansate în acea perioadă.
Ascensiunea rapidă a Statului Islamic, apărut iniţial ca o alianţă între celulele Al Qaeda din Iraq şi Frontul Al Nousra, aripa siriană a Al Qaeda, pune mari semen de întrebare cu privire la finanţarea acestei organizaţii teroriste, protejarea exploatărilor de petrol pe care aceasta le deţine în Iraq şi Siria şi facilitarea şi transportul produselor petroliere către destinaţii speciale unde el este rafinat şi comercializat, generând sume imense, estimate la aproximativ 2,3 milioane de dolari pe zi, puse la dispoziţia insurgenţilor islamici. Faptul că Statul Islamic nu mai este sprijinit în mod oficial de către Al Qaeda, iar Frontul Islamic Al Nousra s-a delimitat şi el de acţiunile acestei organizaţii teroriste, iniţiind chiar acţiuni militare împotriva ei, nu schimbă cu nimic raportul de forţe din zonă, şi mai ales nu schimbă cu nimic modul de finanţare al operaţiunilor teroriste iniţiate de mişcarea teroristă sunnită.
După patru ani de război civil sângeros în care şi-au pierdut viaţa sute de mii de civili sirieni şi alte câteva milioane au fost forţaţi să-şi părăsească căminele, regimul lui Bahar al Assad dădea semne de prăbuşire, moment în care Rusia, simţind că îi este pus în pericol avantajul economic de a fi unic furnizor de gaze naturale al Europei, a luat hotărârea de a ajuta militar Siria, trimiţându-şi trupele să lupte împotriva oponenţilor preşedintelui sirian.
Incidentul militar din data de 24 noiembrie, a dezvăluit adevărata stare de tensiune care mocnea latent între cele două puteri locale. Doborârea avionului Su-24, acuzat că a încălcat spaţiul aerian al Republicii Turcia, este de fapt apogeul tensiunilor existente între Rusia şi Turcia, ca rezultat al războiului energetic în care întreaga zonă este angrenată.
Interesul strategic al Rusiei în Turcia este binecunoscut, această ţară fiind văzută ca o rută de tranzit alternativă pentru exportul gazelor naturale ale Gazprom către estul Europei. După îngheţarea lucrărilor la gazoductul submarin Southstream, care urma să străbată Marea Neagră de la staţia de pompare de la Beregovaya (Rusia), până la terminalul de la Varna (Bulgaria) şi care s-a dovedit extrem de costisitor (estimat la 35 miliarde de dolari), Rusia a luat în considerare ca rută alternativă la vechile direcţii de transport, varianta turcă (direcţia anatoliană), avându-se în vedere şi faptul că Rusia livra deja gaze naturale Turciei prin conducta submarină Bluestream între staţia de pompare Beregovaya şi terminalul Dursu (Turcia), iar prin sistemul de transport al gazelor naturale al Turciei, Rusia se putea interconecta cu Europa prin Grecia şi Bulgaria. Dar această variantă s-a dovedit în timp neviabilă, cu toate eforturile diplomatice ale Rusiei de a convinge autorităţile de la Ankara şi mai ales pe preşedintele Erdogan, că viitoarea alianţă energetică cu Rusia nu va ştirbi cu nimic independenţa ţării sale şi nici interesele majore turce în zonă. Dar diplomaţii ruşi nu s-au dovedit prea convingători, deoarece nu au reuşit să risipească temerile turce că în timp, Turcia nu va deveni o a doua Ucraină, în cazul în care acţiunile sale vor stânjeni în vreun fel interesele Rusiei în livrarea gazelor spre Europa. Conflictul mocnit , vechi de zeci de ani între autorităţile turce şi minoritatea kurdă din sud estul republicii, temerea că ruşii vor încerca să facă Turcia dependentă de gazele sale şi implicit de politica rusă în zonă, existenţa şi a altor competitori înscrişi în cursa de livrare a gazelor naturale către Europa (posibil cu mai multe beneficii pentru Turcia, decât ar fi putut oferi Rusia), au făcut ca promisiunile de cooperare a Turciei cu Rusia să rămână doar simple promisiuni, oficialii turci evitând semnarea vreunui acord sau înţelegere.
Evenimentele s-au precipitat însă începând cu primăvara anului 2015, odată cu intensificarea luptei împotriva Statului Islamic.
Statul Islamic este actorul care interpretează rolul personajului rău dar bun la toate. Orice intervenţie în zona Orientului Mijlociu, zonă cu puternice implicaţii economice, este motivată prin lupta împotriva terorismului. În Siria, cu toţii luptă împotriva terorismului, dar fiecare în felul său.
Normalizarea relaţiilor dintre Iran şi Statele Unite ale Americii şi ridicarea embargoului asupra exporturilor de petrol ale Iranului, de fapt un măr otrăvit aruncat în jocul politic de Washington, au făcut ca numărul competitorilor în întrecerea privind livrările de gaze către Europa să crească. Iranul este foarte interesat de a exporta hidrocarburi, dar, pe când exporturile de petrol pot fi făcute prin intermediul petrolierelor pe calea mării, exportul de gaze naturale se poate face la costuri relativ reduse doar pe calea gazoductelor. Varianta gazelor lichefiate transportate cu vase speciale este mult mai scumpă. Mişcarea politică de ridicare a embargoului privind exporturile aplicat Iranului este şi o bună măsură de a rupe alianţa politică dintre Rusia şi Republica Islamică, lipsind Rusia de unul dintre cei mai loiali aliaţi, devenind chiar duşmani economici, în momentul în care reprezentanţii iranieni au şi propus Turciei un plan de tranzit al gazoductelor iraniene către Europa.
Turcia a fost acuzată deseori de finanţarea Statului Islamic, iar lucrurile nu sunt departe de adevăr. Turcia a furnizat deseori asistenţă tehnică şi militară insurgenţilor islamici, şi şi-a oferit capacităţile medicale din sudul ţării pentru refacerea răniţilor insurgenţi. Se pare că Turcia este cel mai mare cumpărător al petrolului oferit de Statul Islamic la preţ de dumping, furnizând importante venituri organizaţiei teroriste, dându-le posibilitatea acestora să utilizeze capacităţile de rafinare ale Turciei pentru prelucrarea petrolului. Faptul că Statul Islamic este angrenat într-un război pe viaţă şi pe moarte cu trupele kurde (de fapt cei mai eficienţi luptători împotriva jihadiştilor) au făcut ca Turcia să fie şi mai interesată în sprijinirea organizaţiei teroriste. Chiar şi când a anunţat că intră în lupta împotriva Statului Islamic, aviaţia turcă a atacat de fapt poziţiile trupelor kurde, fără să se atingă de poziţiile jihadiştilor. La întâlnirea din primăvară cu liderii europeni de la Bruxelles, Recep Tayyip Erdogan a anunţat că sprijină crearea în nordul Siriei a unei zone de interdicţie aeriană, sub controlul aviaţiei turce, unde să existe posibilitatea protejării sutelor de mii de refugiaţi care se retrag din calea atrocităţilor jihadiştilor. De fapt, ideea era de a oferi o bază de operaţiuni sigură pentru aşa zisa opoziţie moderată anti-Assad, opoziţie susţinută de statele Unite, al cărei scop este de a-l alunga de la putere pe preşedintele sirian, şi de a transforma Siria într-un traseu de tranzit pentru gazele din bazinul levantin (Leviathan) al Mării Mediterane şi totodată şi pentru gazele qatariote şi saudite către Europa, slăbind dependenţa Europei de Rusia, şi limitând totodată influenţa rusă aici, dar şi întărirea poziţiei geostrategice a Ucrainei care ar deveni din nou un pion principal demn de luat în seamă de Rusia.    


Disensiunile dintre Turcia şi Rusia s-au ascuţit şi datorită declaraţiilor preşedintelui Putin, prin care în luna iunie 2015, la aniversarea de către Armenia a centenarului masacrului armatei turce împotriva armenilor care pe vremea aceea făceau parte din Imperiul Otoman, prin care a fost recunoscut termenul de genocid, termen contestat de Turcia care a devenit ameninţătoare cu toţi cei care îl foloseau. Rusia, prin această mişcare diplomatică, a dorit să atenţioneze Turcia cu privire la derapajele sale spre interesele americane în zonă.


Alegerile din vara lui 2015, prin care partidul lui Erdogan AKP, a pierdut legislativele, au încurcat şi mai mult situaţia politică a Turciei, preşedintele Erdogan recurgând la tertipuri politice pentru blocarea formării unei majorităţi împotriva sa, iar lucrurile nu s-au lămurit pe deplin nici după repetarea alegerilor din luna noiembrie.  Erdogan are nevoie în acest moment, mai mult ca oricînd de tulburări politice externe, pentru a demonstra necesitatea rămânerii sale pe poziţia deţinută. Iar un conflict internaţional e tocmai o situaţie de aşa natură, ce poate fi folosită pe plan intern.


            Acţiunea Turciei de a doborî avionul rusesc, a fost cu siguranţă încurajată de Washington, pentru a demonstra ruşilor şi întregii lumi că alianţa nord-atlantică nu este aşa cum se sugerează o alianţă moartă, ci este de fapt ceea ce se aşteaptă de la ea: o alianţă capabilă de reacţie militară. Imediat după incident, Turcia a cerut convocarea de urgenţă a Consiliului Militar NATO, care a stabilit prmele măsuri în cazul unei riposte din partea Rusiei, stabilindu-se în mod special  modul de activare al multinvocatului articol 5 din tratat.
            În acest moment Turcia este cel mai important jucător al zonei Orientului Mijlociu, Rusia fiind pusă încă odată cu spatele la zid. Rusia nu poate acţiona militar împotriva Turciei, ea neputând iniţia decât sancţiuni economice cu rezultate incerte (doar embargoul turistic ar putea afecta într-o oarecare măsură Turcia, veniturile primirea anuală a turiştilor ruşi situându-se la circa 4 miliarde de dolari, pe de altă parte Rusia nepermiţându-şi financiar anularea contractelor de livrare a gazelor).
            Ne putem aştepta în acest caz la o revenire în atenţie a zonei geopolitice ucrainiene, şi primele măsuri se văd deja, separatiştii din Donbass anunţând deja retragerea completă a armamentului greu în spatele zonei de demarcaţie şi încetând complet ostilităţile. Direcţia ucrainiană de transport a gazelor ruseşti spre Europa va trebui din nou luată în considerare de către oficialii ruşi, şi cum vor urma alegeri, la care şi separatiştii au anunţat că vor participa, aşteptăm cu interes rezultatele electorale.
Cum democraţia este pentru toţi, este posibilă o schimbare democratică a puterii politice de la Kiev, pentru că, nu-i aşa, important nu este cine cu cine votează, important este cine va ieşi câştigător (Iosif Vissarionovitch Stalin, 1924). 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu