By Cătălin Barbu
                                          https://www.facebook.com/CatalinsPhotography/photos_stream

DIVIDE ET IMPERA

1.

            În momentul în care devenise clar pentru toată lumea că procesul de refacere al fostei Uniuni Sovietice era considerat ireversibil de către conducerea de la Kremlin, s-a născut întrebarea pe ce fundamente ideologice se va baza noua construcţie geopolitică. Va urma linia tradiţională sovietică etatist paternalistă, trasată de filozofia socială a lui Karl Marx, sau va continua pe calea care s-a dovedit atât de dificilă pentru Rusia, capitalismul, cu filozofia sa socială, individualismul.

            Domnul Putin a moştenit în anul 2000, când a devenit pentru prima oară preşedintele Rusiei, un stat imens, o federaţie de rase şi popoare total diferite, unele chiar antagonice. Un exemplu elocvent ar fi popoarele caucaziene, care au fost înglobate cu forţa mai întâi în imperiul ţarist, iar apoi, în Uniunea Sovietică. Cecenii nu au cerut niciodată să facă parte din uniune, iar în momentul în care Boris Yeltsin a declarat că „fiecare îşi poate lua, atâta libertate câtă poate duce”, s-au declarat total independenţi, respingând oferta de autonomie lărgită, pe care Kremlinul, în speranţa că va putea menţine unitatea teritorială a uriaşei Federaţii Ruse, le-a făcut-o. Ce a urmat, se ştie.

            Pentru domnul Putin era clar că vremurile în care NKVD-ul era suficient de convingător pentru a ţine toate popoarele Uniunii Sovietice strâns unite în jurul Partidului Comunist Bolşevic, trecuseră.  Pentru refacerea Uniunii Sovietice era nevoie de măsuri mult mai subtile, de negocieri cu fiecare candidat în parte, de oferte economice de nerefuzat, avându-se în vedere faptul că niciuna dintre fostele republici sovietice nu reuşiseră în perioada de independenţă să îşi construiască o economie stabilă şi viabilă. Ba mai mult, aproape toate navigă într-o mare tulbure, aflate la periferia unei economii de piaţă aplicate peste perceptele flozofiei etatist-paternaliste de sorginte marxistă. Inclusiv Federaţia Rusă, care se vrea motorul economic al noii uniuni, este tributară chiar ea acestei filozofii, încercând aplicarea unui amestec de economie de piaţă şi economie socialistă, în care puterea economică nu se află în mâinile unei elite care să-şi fi clădit puterea economică pe performanţa economică, ci în mâinile unei elite care şi-a clădit puterea pe obedienţa faţă de ideile politice generate de liderul de la Kremlin.

            Reminiscenţele filozofiei marxiste, au făcut ca liderilor fostelor republici sovietice şi chiar liderilor Federaţiei Ruse, să le fie imposibil să angajeze economiile ţărilor lor pe traseul adevăratei economii de piaţă, drept pentru care popoarele lor au perceput sistemul economic liberal, ca fiind unul falimentar, devenind nostalgice ale vremurilor în care marele stat socialist egalitarist, era entitatea supremă care avea grijă de absolut toţi membrii societăţii.

            Pentru a avea succes în demersul său de refacere al Uniunii Sovietice, domnul Putin a ales calea negocierii şi a ofertelor economice, luând drept exemplu modelul de extindere al Uniunii Europene. Ce are el de oferit fostelor republici sovietice? Ce motive ar avea ele să refacă o uniune care de-a lungul istoriei sale, i-a tratat de multe ori ca pe nişte vasali?

            Răspunsul este că domnul Putin încearcă să se bazeze pe eşuarea fără drept de apel a încercărilor economiilor statelor foste sovietice de a se reforma şi de a se transforma în economii reale de piaţă. Nici nu aveau cum să reuşească, deoarece moşteneau sistemul totalitar sovietic, sistem care nu dădea prea multe şanse întreprinzătorilor particulari. Au încercat să păstreze vechile prerogative etatist paternaliste, grefându-le peste o tentativă de piaţă liberă care funcţionează ca o mare arenă a corupţiei şi bunului plac al foştilor nomenclaturişti şi KGB-işti, transformaţi într-o discutabilă elită tributară cercului restrâns al conducerii totalitare postsovietice. Domnul Putin, în principiu, se bazează pe frustrările popoarelor foste sovietice, pe nostalgia după vremurile în care exista o Uniune Sovietică, un stat omniprezent care avea grijă de toţi şi de toate. Pe nostalgia oamenilor simpli, care confundă stabilitatea macroeconomică, cu preţurile fixe instituite pe baze arbitrare de birocraţi rupţi de realitatea pieţei reale.

            Ce are de oferit Rusia acestor ţări? Nu multe. De fapt un singur lucru. Speranţă. Speranţa că imensa piaţă rusă de aproximativ 140 de milioane de locuitori va absorbi produsele slabe calitativ şi materiile prime ale economiilor lor. Speranţa într-o monedă unică, mult mai stabilă decât ale lor. Speranţa că piaţa muncii ruse se va deschide larg pentru milioanele de exsovietici. Speranţa unor contracte avantajoase pentru gazele naturale şi petrolul rusesc, ştiind fiind faptul pedala de acceleraţie a oricărei economii este preţul redus al energiei. De fapt, Rusia oferă dacă nu certitudinea, măcar speranţa reîntoarcerii la vremurile când exista o Uniune Sovietică. Şi o economie socialistă centralizată. Bazată dacă nu pe principiul etatist paternalist al lui Marx, măcar pe ceva asemănător.

2. 

Dar pentru a oferi această speranţă, Rusia domnului Putin are nevoie de bani. Bani pe care nu îi poate câştiga decât din vânzarea petrolului şi a gazelor naturale. Economia Rusiei este mult prea puţin diversificată pentru a reuşi să susţină un uriaş proces de integrare a fostelor republici sovietice din alte fonduri decât cele provenite din hidrocarburi. Deoarece piaţa hidrocarburilor a fost extrem de profitabilă până în 2014, Rusia a marşat pe dezvoltarea sectorului extractiv, în detrimentul altor sectoare economice. Dar gazul rusesc, concentrat în proporţie covârşitoare în Siberia, este transportat prin reţeaua de gazoducte numită Drujba (Prietenia). Reţeaua Drujba direcţionează cea mai mare parte a gazului siberian către Europa, făcând majoritatea statelor europene dependente de Rusia în proporţii variabile. Numai că Drujba face şi Rusia dependentă de Europa, cam în aceleaşi proporţii.

            Domnul Putin are nevoie de linişte pentru a-şi pune în aplicare grandiosul său plan. Are nevoie de pace, pentru că afacerile se fac în vremuri de pace. În vreme de pace economia Federaţiei Ruse poate produce banii necesari construcţiei unei Uniuni care să amintească de defuncta Uniune Sovietică.

             Dar se pare că din anumite motive, Rusia nu are parte de pace. Nici de un preţ bun al hidrocarburilor. Şi nici nu-i poate aduce la masa tratativelor pe toţi foştii actori ai fostei scene sovietice.

             Ceea ce se întâmplă acum în Donbass se ştie. Cu toate ca istoria ne confirmă că vremurile când imperiile se făureau cu sabia au trecut, se pare că, uneori, cuvintele nu sunt suficiente. În timp ce aproape toate republicile foste sovietice se arată entuziasmate să facă parte din noua uniune, Ucraina oscilează puternic între vest şi est. Promisiunile tentante de aderare la Uniunea Europeană, de sprijin economic, de liberă circulaţie în spaţiul Schengen, o fac să derapeze periculos. Nici măcar preşedntele prorus Victor Yanukovitch, nu poate stopa aceste derapaje. Să credem că, văzând cum Ucraina îi alunecă printre degete, ademenită de promisiunle vestului, domnul Putin dezlănţuie câinii războiului în regiunile Donetsk şi Luhansk? Dezlănţiue războiul hibrid, dintr-un calcul sumar şi nebazându-se pe realităţile din teren?

De fapt, domnul Putin doreşte pacea în Donbass. Ce ar putea câştiga Rusia invadând estul Ucrainei? Ce ar putea câştiga Rusia invadând întreaga Ucraină? Dată fiind disproporţia de forţe, îi dăm crezare lui Serghei Shoygu, ministrul rus al  apărării, când afirmă că poate ajunge la Kiev în numai trei zile. Poate şi mai puţin.  Dar această invazie ar aduce numai deservicii Rusiei. S-ar vedea pusă în posesia unui teritoriu considerabil, cu o populaţie de aproape 40 de milioane de locuitori pauperizată, cu o economie pe marginea prăpastiei. Ar trebui să administreze o ţară în pragul falimentului, şi asta ar costa bani. Şi nu puţini. 

De ce să nu aibă aceste probleme Statele Unite? Un exemplu elocvent în acest sens este Crimeea.

      O invazie ar credibiliza şi mai mult presa americană şi vest europeană care prezintă Rusia drept un stat agresor, implicat adânc în luptele grele care se duc în Donbass. Şi implicată nu numai cu trensfer de trehnologie militară. Moscova, prin propagandă media, încearcă din răsputeri să schimbe această percepţie a populaţiei Europei sau Americii. Populaţie care este bombardată de propaganda Washingtonului care afirmă că sancţiunile economice împotriva Rusiei sunt nu numai îndreptăţite, ci ar trebui chiar înăsprite. Aceste sancţiuni au făcut ca economia şi aşa fragilă a Rusiei, să se îndrepte încet încet spre dezastru. Să ne amintim că inflaţia în 2014 a fost de 7 procente iar în primele trei luni din 2015 a fost de 17 procente. Şi nu dă semne de oprire. Sancţiunile au făcut ca investiţiile să ocolească Rusia, şi mai grav, fluxurile de capital să-şi inverseze direcţia. Să părăsească Rusia. Ceea ce e foarte grav. Dar mult mai grav este faptul că statele est europene dependente de gazele naturale ruseşti, caută cu disperare alternative. Chiar şi mai scumpe. Pentru că orice e mai bun decât nimic. Şi responsabilii economici europeni încearcă să nu fie luaţi prin surprindere de o eventuală defecţiune a Rusiei. De o eventuală oprire totală a furnizării de gaze ruseşti. Pentru că fără gaze, economiile europene ar intra rând pe rând în colaps. Şi asta chiar că nu e de dorit. De aceea, reorientarea spre alte surse de gaze naturale (lichefiate deci mai scumpe, provenite din nordul Africii sau SUA), nu este de dorit de către Moscova, pentru că ar fi o reorientare fără întoarcere, ştiind fiind, că noi investiţi în infrastructura de transport a gazelor înseamnă renunţarea la vechile reţele ruseşti (noile investiţii, foarte scumpe de altfel, nu pot fi făcute doar pentru o perioadă).  Rusia nu e pregătită în acest moment să piardă piaţa central-estică a Europei. Veniturile din hidrocarburi, şi aşa împuţinate din cauza prăbuşirii preţurilor, ar dispărea cu desăvârşire. Ar fi o catastrofă de neegalat pentru Rusia. De aceea investeşte cu înfrigurare în conectarea Turciei cu Balcanii printr-o conductă ce va furniza gaze Europei prin BlueStream, conducta submarină prin care se livrează gaze Turciei. O reorientare totală a Europei spre alte surse de gaze naturale, ar putea priva Rusia de o piaţă stabilă, de un client fidel care nu i-a făcut de-a lungul vremii probleme. Cu toate că din 2018 va intra în vigoare un contract gigantic de furnizare a gazelor naturale către piaţa chineză şi sud asiatică, domnul Putin nu poate rămâne la mâna unui singur client. China se poate dovedi un cumpărător deosebit de dificil, care ar putea face viaţa amară oficialilor Gazprom. Ar putea dicta preţul.

Asta e ceea ce încearcă să evite domnul Putin. Se pare însă că e împins pas cu pas către acest deznodământ. Probabil că acum ar da orice ca războiul din Donbass să nu fi început. Îl costă mult, pierde mult acolo. Dar nu poate da înapoi. Pentru că ar fi o dovadă de slăbiciune. Iar ruşii nu i-ar ierta spulberarea viselor lor. În clipa în care ar da dovadă de slăbiciune, ar fi debarcat aşa cum au fost debarcaţi Nikita Khrustchev şi Michail Gorbatchev. Doi lideri sovietici debarcaţi şi înlăturaţi de elita criptocomunistă a vremii. Dacă Vladimir Putin ar fi înlăturat, se pune întrebarea cine îi va lua locul. Rusia e o putere nucleară. Nu e de dorit să ajungă la butonul roşu oricine.

3. 

Cu toate că Rusia este acum, din punct de vedere economic, cu spatele la zid, ea totuşi continuă să lupte. Paradoxul este că, singura şansă a domnului Putin de a reuşi să echilibreze balanţa de forţe şi de a vedea o nouă uniune apărând în spaţiul euroasiatic, este să-şi dezbine duşmanii. Pentru a uni, el trebuie să dezbine. Singura şansă a domnului Putin este tocmai acest paradox. Din nefericire, pentru domnul Putin şi pentru Rusia, NATO este o portocală prea mare pentru a o înghiţi. Este de la sine înţeles că, în cazul ipotetic că armata rusă ar invada un stat membru NATO, articolul 5 din tratat va fi aplicat şi uriaşa maşină politico militară a Alianţei se va pune în mişcare. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că s-a întins coarda atât de tare, încât chiar dacă nu ar ataca un stat membru NATO, ci doar unul rămas în zona gri (zona gri defineşte în principiu statele membre ale Parteneriatului Estic), Alianţa ar reacţiona. Chiar şi fără nicio mişcare militară a Rusiei, forţele şi mijloacele aliate se deplaseaza încet dar sigur spre Ucraina. Rusia ştie că nu are timp, ştie că menţinerea sancţiunilor impuse şi susţinute mai ales de SUA şi Canada şi preţul scăzut al hidrocarburilor, îi pot falimenta economia şi mai ştie şi că în această dispută, până la urmă, tot puterea militară are ultimul cuvânt. Se ştie că  o armată, oricât de mare şi de bine dotată este, nu valorează nimic dacă nu e susţinută de resurse economice.

Domnul Putin este conştient că nu are nicio şansă împotriva acestui colos militar şi politic. Nici chiar beneficiind de susţinerea din umbră a liderilor de la Beijing. Dar China nu este dispusă să susţină deschis politica intervenţionistă a lui Putin, care are ca rezultat secesiunea oficializată a Crimeii şi o viitoare secesiune a sudului Ucranei. China nu sprijină din principiu mişcările secesioniste, deoarece şi ea se confruntă cu astfel de mişcări, Tibet şi Taiwan. Iar mai mult decât atât, China nu dă nimic fără să tragă un folos. Şi este periculos pentru Rusia să depindă din punct de vedere economic numai de China. Este chiar de evitat.

Singura şansă a domnului Putin de a ieşi din cleştele în care e strâns, este să reuşească să dezbine această alianţă. Atât din punct de vedere politic, cât şi militar. Dar asta este destul de greu. Poate chiar imposibil. Însă miza este atât de mare, încât merită încercat. 

NATO este o alianţă formată din 28 de state membre, foarte diferite între ele din punct de vedere economic. Nu este foarte uşor ca interesele lor să fie aduse la un numitor comun, dar până acum, alianţa a funcţionat totuşi ca un tot unitar. În timpul războiului rece, alianţa a funcţionat mai mult ca o poliţă de asigurare, decât ca un adevărat pact militar. Dar războiul rece nu a fost un adevărat război. Cu morţi şi răniţi.

Cu excepţia Franţei şi Greciei, niciodată statele semnatare nu au avut un adevărat motiv să părăsească alianţa. Franţa s-a retras din structurile NATO în 1966, în timpul mandatului preşedintelui Charles de Gaulle, dar a revenit în 2009 în timpul preşedenţiei lui Nicholas Sarcoszy. Grecia şi-a retras trupele din NATO între 1974 şi 1980 din cauza tensiunilor dintre Grecia şi Turcia. Deci  precedentul există.

Lăsând la o parte Grecia, care a avut în 1974 un motiv rezonabil de a părăsi temporar alianţa, Franţa lui de Gaulle a părăsit structurile de comandă ale NATO, motivând inegalitatea parteneriatului cu SUA şi Regatul Unit şi dorinţa de a-şi realiza propria strategie de apărare, fără aportul şi supremaţia altor puteri, afirmându-şi astfel propria suveranitate. Acesta a fost motivul invocat, pe când cel adevărat era dorinţa Franţei, devenită de curând putere nucleară, de a menţine controlul absolut asupra armelor atomice instalate la bordul flotei sale din Marea Mediterană, existând bănuiala că SUA ar încerca să controleze capabilităţile nucleare ale partenerilor săi. Cine a strecurat această informaţie în birourile preşedenţiei franceze, rămâne totuşi un mister...

Interesele divergente ale unor ţări sau grupuri de ţări membre ale unor alianţe militare, pot fi exploatate în aşa fel încât  aceste ţări pot părăsi respectiva alianţă, destabilizând-o, iar la un moment dat, interesele acestor ţări sau grupuri de ţări pot deveni chiar antagonice alianţei părăsite.

Ce opţiuni are Rusia în acest moment?

Rusia a luat de mult hotărârea de a destabiliza alianţa nord atlantică. Mai ales după cea de-a cincea extindere din 2004, când au fost cooptate în alianţă inclusiv trei state foste sovietice: republicile baltice. Beneficiind de sumele imense încasate din exportul de hidrocarburi cotate în perioada 2000-2014 la valori record, Rusia a conceput un plan de destabilizare economică a statelor membre NATO din partea de est a Europei, considerând vulnerabilitatea lor economică şi înclinarea spre corupţie endemică, punctele de plecare ale planului. 

                        4.

În afară de Grecia, Cipru şi de Finlanda, care datorită sistemului economic capitalist urmat după al doilea război mondial, au reuşit sa-şi construiască economii stabile şi performante, celelalte state est europene sunt încă supuse unei tranziţii interminabile către economia de piaţă reală. Din păcate, tarele economiilor socialiste centralizate, au lăsat urme adânci în societatea est-europeană, făcând-o în mare parte să fie expusă fenomenului de corupţie. Corupţia este o plagă ce se extinde în mod exponenţial la nivelul întregii societăţi, iar dacă nu se iau măsuri adecvate ea poate atinge inclusiv factorii decizionali, făcând imposibilă limitarea sau stoparea ei. În mod real, dacă fenomenul corupţiei s-a generalizat într-o societate, el se autoprotejează, creându-şi propriile sisteme de avertizare şi apărare. Autoprotecţia se realizează şi prin imposibilitatea de a mai exista indivizi sau instituţii  care să aibă o voinţă reală de a lupta împotriva corupţiei. De la un anumit nivel în sus, corupţia devine un factor de subminare a capacităţii de apărare a statului respectiv.

Din nefericire, nivelul foarte scăzut de performaţă ale economiilor est europene, a făcut ca fenomenul de corupţie să genereze serioase probleme în gestionarea societăţii. Tocmai aceste probleme le-a speculat Rusia, în ofensiva ei împotriva statelor est europene membre NATO. Companiile ruseşti finanţate cu capitaluri de stat, au cumpărat industrii strategice ale statelor ţintă, în special în sectorul energetc şi metalurgic. Evident, nu întâmplător, deoarece aceste industrii sunt extrem de bine reprezentate în economia Rusiei, deci până la ideea cumpărării şi falimentării lor, nu a fost decât un pas.  Dar cumpărarea acestor companii fanion ale economiilor est europene are şi alte beneficii pentru invazia rusă. Bătătoreşte calea spre exportul de corupţie spre aceste state, care devin astfel vulnerabile. Prin mită şi şantaj, poţi influenţa deciziile politice ale unei ţări. Prin evaziune fiscală dusă la nivel de strategie de penetrare a pieţei, poţi să subminezi economia ţării vizate. Şi o poţi subordona intereselor tale.

Aceste metode au fost testate în ţările membre ale Parteneriatului estic. Şi au dat roade. Acolo unde nu au avut succes, s-a trecut la un al doilea nivel, războiul hibrid. Dau roade şi în statele foste socialiste ale Europei de Est.

Folosindu-se de dificultăţile economice generate de criza financiară mondială pe care lumea o traversează începând cu 2007, Rusia, prin oferte tentante de contracte energetice, sapă încetul cu încetul o prăpastie evidentă între economiile prietenoase şi cele vădit neprietenoase. Aceste oferte îşi fac efectul, având în vedere apele tulburi în care navigă economia Europei în general, şi a Europei de Est, în special.

Dar dintre fostele state socialiste, o parte au devenit toatal ostile Rusiei. Acestea sunt Polonia, România, şi statele baltice. Asta în ciuda eforturilor responsabililor ruşi cu destabilizarea. În ciuda eforturilor maşinii de propagandă rusă. Foarte bine pusă la punct. Dar Polonia şi România, ca să nu mai vorbim despre statele baltice, au o istorie aparte. Au avut de-a lungul vremii foarte mult de suferit din partea marelui vecin de la răsărit. Inclusiv rapturi teritoriale. Statele baltice au avut parte de strămutări forţate ale populaţiei şi colonizare a etnicilor ruşi pe teritoriile lor. Colonizări care au schimbat balanţa etnică. Şi care au creat nenumărate probleme sociale. Cu toate eforturile ruseşti, aceste ţări nu au putut fi atrase total pe orbita Rusiei.  Iar pericolul de a fi folosite pe post de vârf de lance de către Statele Unite în ofensiva sa împotriva Rusiei, devine tot mai iminent. 

Nu acelaşi lucru se poate spune despre  Cipru, Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia şi Slovacia. Pe hartă, aceste ţări constituie o adevărată centură de forţă, tăind în principiu legăturile strategice ale vârfului de lance american, cu restul Europei. 

Bulgaria, Serbia, Cehia, Slovacia, sunt, din multe puncte de vedere tributare nu numai legăturilor istorice, dar mai ales a panslavismului, concept propagat de Rusia în vedrea creării ideii unui comonwealth rusesc incipient.  Beneficiile pe care Marea Britanie le-a avut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, atunci când devenise clar că era imperiilor coloniale era spre sfârşit, au făcut ca Londra săşi păstreze influenţa economică în fostele colonii, transformându-le în state satelit. Nu acelaşi lucru a făcut Franţa, beneficiara la sfârşitul celui de-al doilea război mondial al unui imperiu colonial la fel de mare, şi care nu a înţeles nimic din vremurile noi care veneau şi a abandonat fostele sale colonii, dupa răboaie sângeroase pe care inevitabil, le-a pierdut. Rusia încearcă acum să îşi reclădească influenţa pierdută în estul Europei în anii 90 ai secolului trecut, prin promovarea asiduă a conceptului de panslavism.

Folosindu-se de redutabila sa armă, preţul hidrocarburilor,  Rusia reuşeşte să influenţeze deciziile politice ale tuturor statelor est europene. Cum aproximativ 30 % din consumul de gaze naturale al întregii Europe este asigurat de Gazprom, se evaluează  la circa 25 de ani, dependenţa de gazele ruseşti a Europei. Iar ruşii plănuiesc chiar să mărească exporturile de gaze spre Europa în următorii ani. Alexey Miller, şeful Gazprom a afirmat la o canferinţă pe teme energetice desfăşurată la Berlin, că “Gazul rusesc va ramâne un element de neînlocuit pe piaţa de energie din Europa. Vom creşte exportul de gaze în Europa pâna la nivelul atins în 2013 sau chiar peste acesta". Cu toate eforturile responsabililor europeni din domeniul energetic, de a reduce dependenţa Uniunii de importurile de gaz rusesc, totuşi este evident că relansarea economică europeană este condiţionată de preţul energiei. Iar pentru unele dintre economiile est europene acest preţ reprezintă diferenţa dintre relansare şi colaps economic.

Din păcate pentru Grecia, relansarea economică este doar un concept abstract. Cu o datorie externă de aproximativ 350 de miliarde de euro, cu un guvern proaspăt ales pe baza unor promisiuni populiste care făceau referire la ruperea acordurilor cu troika europeană, care impunea politici de austeritate, cu o lipsă de voinţă reformatoare care se pare că a cuprins toată societatea, Grecia este în situaţia înecatului care se agaţă chiar şi un fir de pai, pentru a se salva. Primul ministru grec, Alexis Tsipras şi ministrul de finanţe Yanis Varoufakis au ameninţat Bruxellesul cu retragerea din UE şi au plecat la Moscova. Obţin o sumă mică şi o promisiune mare.

Preşedintele cipriot Nicos Anastasiades a semnat un acord cu Moscova, în vederea instalării în Cipru a unei baze navale ruse. La doi paşi de o bază navală aparţănând Majestăţii Sale Britanice. Şi guvernul cipriot ameninţă cu retragerea din Uniunea Europeană. Şi aşteaptă împrumuturi, tot de la Moscova. Pentru că Moscova are bani de recuperat din Cipru. Bani care în urmă cu câţiva ani, la intervenţia Germaniei, au fost blocaţi în sistemul financiar de tip paradis fiscal al Ciprului.

Ungaria s-a lansat pe orbita Moscovei, încă de când Kremlinul i-a făcut oferta de a face parte din Uniunea Vamală Eurasiatică. Premierul Orban, un personaj controversat, care a contestat de nenumărate ori ingerinţele Băncii Central Europene şi a factorilor de decizie europeni în deciziile guvernului său, l-a primit pe preşedintele Putin cu braţele deschise la Budapesta. Avea şi de ce, la sfârşitul anului expiră contractul cu Rusia pentru furnizarea gazelor naturale. Iar acest contract trebuie reînoit.

Serbia şi Bulgaria, aliate tradiţionale ale Rusiei, duc o politică duplicitară vis a vis de politica Bruxellesului. Serbia intenţionează să facă parte din Uniune. Bulgaria este parte a Uniunii.

Ce au în comun toate aceste state est europene?

Un gazoduct. Care va uni Rusia de Balcani. Şi apoi de centrul Europei. Prin Turcia. Când se va construi, Rusia va avea o variantă nouă de transport a gazelor naturale spre Europa. O variantă mai bună decât Ucraina. Iar când acest gazoduct va fi operaţional, Ucraina va fi deconectată de la gaze. Iar economia sa se va prăbuşi. Ucraina se va prăbuşi şi din punct de vedere economic dar mai ales politic. Nu e exclus ca Yanukovich să revină prin vot, revoluţie sau lovitură de stat, pe fotoliul de preşedinte. 

Gazoductul va face şi mai dependente ţările care compun centura de forţă a estului, de Rusia. Şi le va îndepărta politic de vestul Europei, de deciziile luate la Bruxelles. Şi mai ales va izola România şi Polonia, vârful de lance din punct de vedere militar al NATO, împotriva Rusiei. În contextul ameninţărilor militare, cele două ţări ar fi izolate în mare măsură din punct de vedere strategic. Şi ar face improbabilă folosirea lor ca platformă de sprijin în eventualitatea unor acţiuni militare ale NATO pe teritoriul Ucrainei. Iar problemele se complică şi mai mult dacă această centură de forţă a estului, va fi presărată cu baze militare ruseşti.

Divide et impera. Dezbină şi cucereşte. Un principiu enunţat cu două mii de ani în urmă. Mai actual ca niciodată...

                                                                          
                                                                              By Cătălin Barbu
           https://www.facebook.com/CatalinsPhotography/photos_stream

                                                                              By Otilia Tarlapan

NOUA EUROPĂ

1.

             Conceptul Noua Europă a fost definit în 2003 de Donald Rumsfeld, în momentul în care Statele Unite au invadat pentru a doua oară Iraqul lui Sadam Hussein. Nici nu ştia câtă dreptate avea.

            Conceptul a izvorât din frustrarea americanilor, care s-au simţit trădaţi de aliaţii lor europeni, Franţa şi Germania şi Italia. Şi care reprezentau vechea Europă. O Europă ce nu avea puterea de a înţelege lupta lor pentru democraţie şi securitate mondială. Care nu aveau puterea de a aprecia eforturile pe care ei le făceau în calitate de jandarm mondial. Şi care din meschinărie şi calcule negustoreşti, nici măcar nu au aprobat invazia, dacă tot nu au luat parte la ea.

            La polul opus se situau fostele state socialiste din estul Europei, care au aprobat în cor, entuziasmate, acţiunile armatelor americane. Şi s-au pregătit de luptă.

Dar de ce erau atât de entuziasmate? Sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană? Facilităţi economice? Se simţeau cumva ameninţate de armele lui Sadam? Nicidecum. Statele Unite nu au promis nimic fostelor state socialiste, cel puţin nu promisiuni deschise. Iar Iraqul era prea departe pentru a constitui pentru  ele o ameninţare reală. Asta nu le-a împiedicat să se înregimenteze susţinând cauza Americii. Au susţinut-o prin sprijin militar (insignifiant desigur, având în vedere dimensiunile capacităţilor lor militare) şi sprijin politico-moral (preşedintele francez de la acea dată, Jaques Chiraq a rostit o frază emblematică: „Au pierdut ocazia de a tăcea”).

A fost pentru prima dată când lărgirea Uniunii Europene a fost negată, timid e drept, chiar de către cei care în calitate de candidaţi, băteau la uşa Uniunii.

Rădăcinile Noii Europe au apărut cu mult înainte ca acest concept să fie enunţat de către secretarul american al apărării Donald Rumsfeld.

În toamna lui 1989 a căzut zidul Berlinului. Fusese construit in 1961 şi era menit să apere socialismul de duşmanul său ideologic, capitalismul. S-a crezut că odată cu dispariţia sa, demolat cu baroasele de tinerii germani care visau la unificarea Germaniei, cele două Europe, cea capitalistă şi cea socialistă, vor deveni una singură. S-a crezut că temuta cortină de fier, inaugurată de tancurile tovarăşului Stalin la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, va fi în sfârşit ridicată.  

Cortina ideologică a lui Stalin era însă prea bine fixată în fundamentele Europei, pentru ca ea să poată fi demontată atât de simplu.  Cortina de fier a Europei a împărţit Europa în două nu doar din punct de vedere ideologic şi social politic. A împărţit Europa şi din punct de vedere economic. Poate această divizare, economică, a Europei, este cel mai dificil de depăşit. Se pare că piatra de încercare a unificării Europei, este depăşirea diferenţelor economice. Ceea ce nu este chiar uşor de făcut.

În cei douăzeci şi cinci de ani de economie de piaţă, statele foste socialiste ale Europei de Est au parcurs trasee diferite. Dar toate aceste trasee, oricât de diferite ar fi fost, au totuşi un numitor comun: au devenit dependente  de locomotivele economice situate în Europa Occidentală: Germania, Franţa, Italia. Au omis în mod voit sau forţate de împrejurări, faptul că în lume mai sunt şi alte pieţe de desfacere pentru produsele lor. Treptat, au pierdut pieţele non europene de desfacere, limitându-se la exportul de materii prime şi produse slab tehnologizate exclusiv către economiile super tehnologizate ale Europei de Vest. Economiile est europene mult mai slabe şi mai puţin tehnologizate, nu ar fi putut în niciun chip să pătrundă pe pieţele vestice cu produse mult mai slabe calitativ decât cele produse în vest. Astfel că s-au limitat la a deveni furnizoare în principal de materii prime pentru  vest. Această limitare a viziunii planificatorilor economici est-europeni a dus la adâncirea şi mai accentuată a inegalităţii dintre productivitatea economiilor vestice şi cele estice.

Productivitatea macroeconomică este raportul dintre PIB-ul unei economii şi numărul de persoane înregimentate în câmpul muncii. PIB-ul este strâns legat însă de plusvaloarea pe care o realizează capacităţile de producţie care compun zona economică respectivă. Plusvaloarea este mică atunci când produci şi exporţi materii prime şi produse slab prelucrate. De aici rezultă diferenţa enormă între productivitatea muncii în spaţiul economic al fostei Pieţe Comune şi productivitatea muncii în fostul spaţiu economic socialist (C.A.E.R., bineînţeles, fără URSS). Şi mai rezultă şi diferenţele de venituri între muncitorii din cele două spaţii economice, cu toate că cel puţin în principiu prestează acelaşi efort.

Se pare că, deşi productivitatea fostelor state socialiste din Europa de Est nu o egala nici pe departe pe cea a statelor industrializate ale Europei de Vest, acest gap s-a adâncit tot mai mult mai ales în ultimii 15 -17 ani, de când fluxurile de capital sub formă de credite non suverane (private), au început să circule dinspre Vest spre Est.

Aceste fluxuri de capital, s-au mişcat în mod natural dintr-un spaţiu economic stabil, deci cu dobânzi bancare reduse către un spaţiu economic instabil, deci cu dobânzi  mari. Fenomenul a creat în toată Europa de Est, indifferent de forma de alocare a acestor fluxuri de capital, doar bule speculative (a se vedea creşterile necontrolate ale preţurilor bunurilor imobiliare, urmate de o prăbuşire a lor). Odată cu venirea crizei economice, circuitul capitalurilor s-a oprit, rezultatul fiind doar deficite bugetare greu de acoperit de guvernele statelor din estul Europei. Evident, unele state au reuşit să profite de aceste fluxuri de capital intrate în acea perioadă, investind creşterile economice respective în programe de dezvoltare care au dus la crearea de noi capacităţi de producţie şi bussinesuri capabile să creeze plusvaloarea necesară returnării datoriilor şi menţinerii unui echilibru bugetar macroeconomic. Alte state est europene nu au ştiut sau nu au putut s-o facă. Sau nu au vrut.  

Cert este că economiile din Europa de Est sunt în mod covârşitor controlate de grupurile mari din economiile Europei de Vest. Prin majorarea diferenţei dintre productivitatea macroeconomică a estului şi a vestului, prin subordonarea financiară cvasitotală a sistemelor financiare estice către cele vestice, diferenţele dintre cele două spaţii economice tind să se mărească, în loc să se micşoreze. Şi mai rău, această subordonare impinge şi mai jos economiile estului, în condiţiile scăderii dinamicii economice a vestului.

În aceste condiţii, apare foarte clar de ce renunţarea la pieţele de desfacere non-europene, renunţarea la investiţii susţinute în tehnologie, plafonarea în postura de furnizor de materii prime pentru vest şi subordonarea excesivă a sectoarelor financiare, conturează o Europă de Est care se depărtează încet dar sigur de sora ei mai bogată Europa de Vest. Conturează de fapt o nouă Europă.

                                                                                                             2.

Şi din punct de vedere istoric, Europa de Est este diferită de Europa de Vest. În vreme ce vestul Europei, are o istorie îndelungată în calitate de descendentă a Romei antice, Europa de  Est este formată din popoare de sorginte slavă. Polonezii, cehii, ungurii, finii, bulgarii, sârbii, sunt popoare sosite în Europa evului mediu timpuriu, nomazi plecaţi în căutarea spaţiului vital, mânaţi de instinctul atavic care a urmat exploziilor demografice ale Asiei acelor vremuri. Şi şi-au găsit o casă în estul frământat de evenimente al unei Europe care încerca să işi găsească o cale prin negura lăsată în urmă de destrămarea unui imperiu ce păruse de nezdruncinat.  Excepţie fac grecii şi românii, două naţiuni aparte.

Diferenţele istorice continuă cu diferenţele sociale.  În timp ce Europa de Vest a avut o dezvoltare bazată pe o societate concurenţială, pe economia de piaţă, pe un sistem economic liber şi pe apărarea conceptului de individualism, Europa de Est a fost prinsă în cătuşele doctrinelor socialist-marxiste, doctrine care pun la bază statul ca administrator al bunurilor societăţii, considerate bunuri comune. Dezvoltarea societăţii est-europene socialiste se bazează pe principiul comunismului, opus individualismului promovat şi protejat de societatea vestică.  Acest tip de dezvoltare are ca piesă de rezistenţă punerea interesului societăţii în faţa interesului individului sau al unui grup de indivizi, opunându-se conceptului de liberalism.

Socialismul a fost instaurat de facto in Europa de Est, după cel de-al doilea război mondial, de tancurile tovarăşului Stalin, transformând poate ireversibil concepţia cetăţenilor despre natura proprietăţii asupra bunurilor economice şi asupra modului de distribuţie a produselor rezultate din actvităţile economice.  În timp ce în partea de vest a cortinei de fier, individualismul ca expresie a libertăţii de acţiune, împingea înainte economiile statelor capitaliste, forţându-le să devină competitive sau să piară, în partea de est, comunismul, prin precursorul său, socialismul, propovăduia egalitarismul şi distribuţia în mod uniform a bunurilor şi serviciilor, fără a ţine seama de performanţele individuale sau de grup, propovăduind cunoscutul slogan „fiecăruia dupa posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Evident că spre deosebire de lumea cu circulaţie liberă a capitalurilor, în partea de Europă unde statul, care nu avea cum să devină decât totalitar, administra economiile fără să aibă o măsură prin care să cuantifice nevoile populaţiei (preţul liber care dictează mărimea plusvalorii, singura măsură de cuantificare a nevoilor populaţiei), lua decizii greşite sub presiunea ordinelor venite de la planificatori economici lipsiţi de capacitatea de sinteză a pieţei reale şi în acelaşi timp lipsiţi de responsabilitatea de a risca în mod real, proprietăţi care să le aparţină (proprietarul era statul).

Se pare că în conştiinţa milioanelor de locuitori ai Europei de Est, flozofia socială protecţionistă, oferită de economiile planificate în mod centralizat, îi îndepărtează de milioanele de locuitori ai Europei de Vest, care au ca filozofie de viaţă concurenţa, cu expresia ei finală, selecţia naturală, enunţată de Darwin.

Astfel că, e de la sine înţeles de ce economiile vestice sunt cvasiincompatibile cu economiile estice, chiar şi după 25 de ani de la instalarea libertăţii economice în Europa de est. Şi de altfel nici măcar nu se întrevede vreo posibilitate de a micşora decalajul instaurat de 45 de ani de doctrină economică socialistă.

Şi totuşi ce şanse ar putea fi? 

Se ştie că imigranţii est europeni, odată ajunşi în statele Europei de vest, devin brusc foarte eficienţi, însuşindu-şi imediat filozofia individualistă, care a devenit lege a modului de muncă şi de viaţă al occidentalilor. Şi această observaţie e valabilă pentru absolut toate naţiunile est europene care au imigranţi în vest. De aici tragem concluzia corectă că nu este vina est-europenilor că, în calitate de muncitori într-o economie guvernată de legi socialiste sau post socialiste (aşa zise tranziţii către economia de piaţă), nu au randamentul muncitorilor formaţi pe piaţa forţei de muncă occidentală. Omul este om, în orice colţ de lume ar fi, unii mai buni, alţii mai puţin buni, dar definitoriu este ceea ce îi oferă societatea, ceea ce îî pune la dispoziţie filozofia economică a pieţei economice locale.

Pentru ca economiile statelor est europene să ofere aceeaşi filozofie economică muncitorilor înregimentaţi în piaţa forţei de muncă ar trebui în primul rând ca piaţa să ofere aceleaşi salarii ca şi cele oferite de piaţa forţei de muncă din vest. Dar pentru ca piaţa estică să ofere beneficii la fel de mari ca şi cea vestică, am văzut că este nevoie ca economiile estice să producă bunuri şi servicii suficient de tehnologizate, astfel încât ele să poată furniza o plusvaloare suficient de mare, deci posibilitatea plăţii unor salarii mari. Atâta vreme cât economiile estice sunt plafonate la exportul de materii prime şi produse slab tehnologizate, salariile vor fi mici, iar muncitorii nu vor fi îndeajuns de mult cointeresaţi în eficienţa capacităţilor de producţie. Pentru producţia de bunuri şi servicii înalt tehnologizate, este nevoie însă de transfer de tehnologie şi deci infuzii de capital, capital care, având în vedere subordonarea totală a sistemelor financiare estice, celor vestice, va face ca dependenţa de capitalurile vestice să creeze un cerc vicios, din care cu greu se va putea ieşi. Acest cerc vicios va fi şi mai accentuat în momentul în care noile state ale Uniunii Europene vor adopta moneda unică europeană. Economiile lor nu se vor mai putea apăra absolut deloc împotriva jocurilor financiare patronate de Banca Central Europeană, care s-a dovedit a face întotdeauna jocul intereselor statelor vestice industrializate.

Deci şansele sunt zero.

3. 

Ibi bene ubi patria.

Patria este acolo unde este mai bine.

Şi totuşi ce este de făcut? Vor fi statele est europene condamnate să rămână pentru totdeauna rudele sărace ale statelor vest europene? Vor fi condamnaţi cetăţenii est europeni să fie consideraţi niste paria ai Uniunii Europene?

Să luăm un exemplu simplu. În oraşul X sunt în total 20 de băcănii mici de cartier. Administrate de patroni care au propriile lor mici afaceri. Dar la un moment dat, în oraş se deschide un supermarket al gigantului Carrefour. Ce se va întâmpla cu micul patron de băcănie? E uşor de ghicit că în scurt timp ar da faliment. Nu ar putea rezista presiunii concurenţei uriaşe. În cel mai bun caz, atunci când nu ar ajunge şomer, băcanul de la colţ s-ar considera fericit să fie angajat casier în supermarketul care i-a falimentat mica afacere. Ce opţiuni ar fi avut? Şă se asocieze cu gigantul Carrefour? Chiar acceptând că oficialii Carrefour ar lua în considerare o astfel de variantă, ce ar fi putut oferi supermarketului, mica lui băcănie? Mai nimic! Dar dacă, cei 20 de băcani s-ar asocia între ei? Beneficiind de afaceri aproximativ egale, complementare, asociindu-se s-ar putea sprijini şi s-ar putea apăra împotriva practicilor concurenţiale neloiale la care ar recurge de bună seamă concurentul lor nou venit. Şi ar putea beneficia de un capital de 20 de ori mai mare decât cel al unuia singur. Iar cu o politică economică adecvată, ei ar putea supravieţui. Şi ar putea concura cu supermarketul. Şi după un timp ar deveni chiar un concurent demn de a fi luat în seamă.

Ce s-ar întâmpla dacă fostele state socialiste, cu economii precare şi care nu pot concura economiile puternice ale statelor din vest, s-ar asocia într-o nouă federaţie  a Europei de Est? Ar putea pune în comun potenţialul economic emergent deloc de neglijat,  ar putea prin programe coerente de marketing macroeconomic să descopere pieţe de desfacere compartibile cu produsele lor deocamdată de o slabă calitate. Şi-ar putea proteja sistemele financiare de agresiunea capitalurilor vestice şi  ar putea stabili o politică monetară comună, şi ulterior o monedă est europeană comună. Ar avea avantajul evadării din cătuşele financiare instituite de politicile monopoliste ale vestului. Şi încet dar sigur, ar cuceri pieţele asiatice, africane şi sud americane (emergente), care ar putea absorbi fără probleme produsele lor. Plusvaloarea obţinută, ar putea fi investită nu în returnarea creditelor şi dobânzilor împovărătoare, stabilite de marile trusturi financiare vest europene, ci în programe de dezvoltare durabilă, în infrastructură şi cercetare, astfel încât produsele acestei noi federaţii şă devină în timp produse înalt tehnologizate, care să concureze cu real succes produsele occidentale. Abia atunci, productivitatea macroeconomică a estului al putea egala productivitatea macroeconomică  a vestului.

Se pare că asistâm la falimentul conceptului de naţiune europeană. Din cauze multiple. Istorie, diferenţe sociale, politice, diferenţe în filozofia muncii. Din cauza conducerii europene multicefale, a indeciziei factorilor de răspundere de la Bruxelles.

Nici superputerile lumii nu au fost prea fericite, asistând la apariţia unei  Europe puternice, capabile să le conteste supremaţia mondială.

Un nou stat în estul Europei ar avea şanse de supravieţuire, doar dacă ar fi construit în ideea unei federaţii active, cu o atitudine economică agresivă, cu o conducere centralizată şi nu multicefală,  şi nu în ultimul rând, care să respecte fiecare naţiune componentă în parte.

Nu o naţiune europeană, ci o Europă a naţiunilor.