NOUA EUROPĂ

1.

             Conceptul Noua Europă a fost definit în 2003 de Donald Rumsfeld, în momentul în care Statele Unite au invadat pentru a doua oară Iraqul lui Sadam Hussein. Nici nu ştia câtă dreptate avea.

            Conceptul a izvorât din frustrarea americanilor, care s-au simţit trădaţi de aliaţii lor europeni, Franţa şi Germania şi Italia. Şi care reprezentau vechea Europă. O Europă ce nu avea puterea de a înţelege lupta lor pentru democraţie şi securitate mondială. Care nu aveau puterea de a aprecia eforturile pe care ei le făceau în calitate de jandarm mondial. Şi care din meschinărie şi calcule negustoreşti, nici măcar nu au aprobat invazia, dacă tot nu au luat parte la ea.

            La polul opus se situau fostele state socialiste din estul Europei, care au aprobat în cor, entuziasmate, acţiunile armatelor americane. Şi s-au pregătit de luptă.

Dar de ce erau atât de entuziasmate? Sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană? Facilităţi economice? Se simţeau cumva ameninţate de armele lui Sadam? Nicidecum. Statele Unite nu au promis nimic fostelor state socialiste, cel puţin nu promisiuni deschise. Iar Iraqul era prea departe pentru a constitui pentru  ele o ameninţare reală. Asta nu le-a împiedicat să se înregimenteze susţinând cauza Americii. Au susţinut-o prin sprijin militar (insignifiant desigur, având în vedere dimensiunile capacităţilor lor militare) şi sprijin politico-moral (preşedintele francez de la acea dată, Jaques Chiraq a rostit o frază emblematică: „Au pierdut ocazia de a tăcea”).

A fost pentru prima dată când lărgirea Uniunii Europene a fost negată, timid e drept, chiar de către cei care în calitate de candidaţi, băteau la uşa Uniunii.

Rădăcinile Noii Europe au apărut cu mult înainte ca acest concept să fie enunţat de către secretarul american al apărării Donald Rumsfeld.

În toamna lui 1989 a căzut zidul Berlinului. Fusese construit in 1961 şi era menit să apere socialismul de duşmanul său ideologic, capitalismul. S-a crezut că odată cu dispariţia sa, demolat cu baroasele de tinerii germani care visau la unificarea Germaniei, cele două Europe, cea capitalistă şi cea socialistă, vor deveni una singură. S-a crezut că temuta cortină de fier, inaugurată de tancurile tovarăşului Stalin la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, va fi în sfârşit ridicată.  

Cortina ideologică a lui Stalin era însă prea bine fixată în fundamentele Europei, pentru ca ea să poată fi demontată atât de simplu.  Cortina de fier a Europei a împărţit Europa în două nu doar din punct de vedere ideologic şi social politic. A împărţit Europa şi din punct de vedere economic. Poate această divizare, economică, a Europei, este cel mai dificil de depăşit. Se pare că piatra de încercare a unificării Europei, este depăşirea diferenţelor economice. Ceea ce nu este chiar uşor de făcut.

În cei douăzeci şi cinci de ani de economie de piaţă, statele foste socialiste ale Europei de Est au parcurs trasee diferite. Dar toate aceste trasee, oricât de diferite ar fi fost, au totuşi un numitor comun: au devenit dependente  de locomotivele economice situate în Europa Occidentală: Germania, Franţa, Italia. Au omis în mod voit sau forţate de împrejurări, faptul că în lume mai sunt şi alte pieţe de desfacere pentru produsele lor. Treptat, au pierdut pieţele non europene de desfacere, limitându-se la exportul de materii prime şi produse slab tehnologizate exclusiv către economiile super tehnologizate ale Europei de Vest. Economiile est europene mult mai slabe şi mai puţin tehnologizate, nu ar fi putut în niciun chip să pătrundă pe pieţele vestice cu produse mult mai slabe calitativ decât cele produse în vest. Astfel că s-au limitat la a deveni furnizoare în principal de materii prime pentru  vest. Această limitare a viziunii planificatorilor economici est-europeni a dus la adâncirea şi mai accentuată a inegalităţii dintre productivitatea economiilor vestice şi cele estice.

Productivitatea macroeconomică este raportul dintre PIB-ul unei economii şi numărul de persoane înregimentate în câmpul muncii. PIB-ul este strâns legat însă de plusvaloarea pe care o realizează capacităţile de producţie care compun zona economică respectivă. Plusvaloarea este mică atunci când produci şi exporţi materii prime şi produse slab prelucrate. De aici rezultă diferenţa enormă între productivitatea muncii în spaţiul economic al fostei Pieţe Comune şi productivitatea muncii în fostul spaţiu economic socialist (C.A.E.R., bineînţeles, fără URSS). Şi mai rezultă şi diferenţele de venituri între muncitorii din cele două spaţii economice, cu toate că cel puţin în principiu prestează acelaşi efort.

Se pare că, deşi productivitatea fostelor state socialiste din Europa de Est nu o egala nici pe departe pe cea a statelor industrializate ale Europei de Vest, acest gap s-a adâncit tot mai mult mai ales în ultimii 15 -17 ani, de când fluxurile de capital sub formă de credite non suverane (private), au început să circule dinspre Vest spre Est.

Aceste fluxuri de capital, s-au mişcat în mod natural dintr-un spaţiu economic stabil, deci cu dobânzi bancare reduse către un spaţiu economic instabil, deci cu dobânzi  mari. Fenomenul a creat în toată Europa de Est, indifferent de forma de alocare a acestor fluxuri de capital, doar bule speculative (a se vedea creşterile necontrolate ale preţurilor bunurilor imobiliare, urmate de o prăbuşire a lor). Odată cu venirea crizei economice, circuitul capitalurilor s-a oprit, rezultatul fiind doar deficite bugetare greu de acoperit de guvernele statelor din estul Europei. Evident, unele state au reuşit să profite de aceste fluxuri de capital intrate în acea perioadă, investind creşterile economice respective în programe de dezvoltare care au dus la crearea de noi capacităţi de producţie şi bussinesuri capabile să creeze plusvaloarea necesară returnării datoriilor şi menţinerii unui echilibru bugetar macroeconomic. Alte state est europene nu au ştiut sau nu au putut s-o facă. Sau nu au vrut.  

Cert este că economiile din Europa de Est sunt în mod covârşitor controlate de grupurile mari din economiile Europei de Vest. Prin majorarea diferenţei dintre productivitatea macroeconomică a estului şi a vestului, prin subordonarea financiară cvasitotală a sistemelor financiare estice către cele vestice, diferenţele dintre cele două spaţii economice tind să se mărească, în loc să se micşoreze. Şi mai rău, această subordonare impinge şi mai jos economiile estului, în condiţiile scăderii dinamicii economice a vestului.

În aceste condiţii, apare foarte clar de ce renunţarea la pieţele de desfacere non-europene, renunţarea la investiţii susţinute în tehnologie, plafonarea în postura de furnizor de materii prime pentru vest şi subordonarea excesivă a sectoarelor financiare, conturează o Europă de Est care se depărtează încet dar sigur de sora ei mai bogată Europa de Vest. Conturează de fapt o nouă Europă.

                                                                                                             2.

Şi din punct de vedere istoric, Europa de Est este diferită de Europa de Vest. În vreme ce vestul Europei, are o istorie îndelungată în calitate de descendentă a Romei antice, Europa de  Est este formată din popoare de sorginte slavă. Polonezii, cehii, ungurii, finii, bulgarii, sârbii, sunt popoare sosite în Europa evului mediu timpuriu, nomazi plecaţi în căutarea spaţiului vital, mânaţi de instinctul atavic care a urmat exploziilor demografice ale Asiei acelor vremuri. Şi şi-au găsit o casă în estul frământat de evenimente al unei Europe care încerca să işi găsească o cale prin negura lăsată în urmă de destrămarea unui imperiu ce păruse de nezdruncinat.  Excepţie fac grecii şi românii, două naţiuni aparte.

Diferenţele istorice continuă cu diferenţele sociale.  În timp ce Europa de Vest a avut o dezvoltare bazată pe o societate concurenţială, pe economia de piaţă, pe un sistem economic liber şi pe apărarea conceptului de individualism, Europa de Est a fost prinsă în cătuşele doctrinelor socialist-marxiste, doctrine care pun la bază statul ca administrator al bunurilor societăţii, considerate bunuri comune. Dezvoltarea societăţii est-europene socialiste se bazează pe principiul comunismului, opus individualismului promovat şi protejat de societatea vestică.  Acest tip de dezvoltare are ca piesă de rezistenţă punerea interesului societăţii în faţa interesului individului sau al unui grup de indivizi, opunându-se conceptului de liberalism.

Socialismul a fost instaurat de facto in Europa de Est, după cel de-al doilea război mondial, de tancurile tovarăşului Stalin, transformând poate ireversibil concepţia cetăţenilor despre natura proprietăţii asupra bunurilor economice şi asupra modului de distribuţie a produselor rezultate din actvităţile economice.  În timp ce în partea de vest a cortinei de fier, individualismul ca expresie a libertăţii de acţiune, împingea înainte economiile statelor capitaliste, forţându-le să devină competitive sau să piară, în partea de est, comunismul, prin precursorul său, socialismul, propovăduia egalitarismul şi distribuţia în mod uniform a bunurilor şi serviciilor, fără a ţine seama de performanţele individuale sau de grup, propovăduind cunoscutul slogan „fiecăruia dupa posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Evident că spre deosebire de lumea cu circulaţie liberă a capitalurilor, în partea de Europă unde statul, care nu avea cum să devină decât totalitar, administra economiile fără să aibă o măsură prin care să cuantifice nevoile populaţiei (preţul liber care dictează mărimea plusvalorii, singura măsură de cuantificare a nevoilor populaţiei), lua decizii greşite sub presiunea ordinelor venite de la planificatori economici lipsiţi de capacitatea de sinteză a pieţei reale şi în acelaşi timp lipsiţi de responsabilitatea de a risca în mod real, proprietăţi care să le aparţină (proprietarul era statul).

Se pare că în conştiinţa milioanelor de locuitori ai Europei de Est, flozofia socială protecţionistă, oferită de economiile planificate în mod centralizat, îi îndepărtează de milioanele de locuitori ai Europei de Vest, care au ca filozofie de viaţă concurenţa, cu expresia ei finală, selecţia naturală, enunţată de Darwin.

Astfel că, e de la sine înţeles de ce economiile vestice sunt cvasiincompatibile cu economiile estice, chiar şi după 25 de ani de la instalarea libertăţii economice în Europa de est. Şi de altfel nici măcar nu se întrevede vreo posibilitate de a micşora decalajul instaurat de 45 de ani de doctrină economică socialistă.

Şi totuşi ce şanse ar putea fi? 

Se ştie că imigranţii est europeni, odată ajunşi în statele Europei de vest, devin brusc foarte eficienţi, însuşindu-şi imediat filozofia individualistă, care a devenit lege a modului de muncă şi de viaţă al occidentalilor. Şi această observaţie e valabilă pentru absolut toate naţiunile est europene care au imigranţi în vest. De aici tragem concluzia corectă că nu este vina est-europenilor că, în calitate de muncitori într-o economie guvernată de legi socialiste sau post socialiste (aşa zise tranziţii către economia de piaţă), nu au randamentul muncitorilor formaţi pe piaţa forţei de muncă occidentală. Omul este om, în orice colţ de lume ar fi, unii mai buni, alţii mai puţin buni, dar definitoriu este ceea ce îi oferă societatea, ceea ce îî pune la dispoziţie filozofia economică a pieţei economice locale.

Pentru ca economiile statelor est europene să ofere aceeaşi filozofie economică muncitorilor înregimentaţi în piaţa forţei de muncă ar trebui în primul rând ca piaţa să ofere aceleaşi salarii ca şi cele oferite de piaţa forţei de muncă din vest. Dar pentru ca piaţa estică să ofere beneficii la fel de mari ca şi cea vestică, am văzut că este nevoie ca economiile estice să producă bunuri şi servicii suficient de tehnologizate, astfel încât ele să poată furniza o plusvaloare suficient de mare, deci posibilitatea plăţii unor salarii mari. Atâta vreme cât economiile estice sunt plafonate la exportul de materii prime şi produse slab tehnologizate, salariile vor fi mici, iar muncitorii nu vor fi îndeajuns de mult cointeresaţi în eficienţa capacităţilor de producţie. Pentru producţia de bunuri şi servicii înalt tehnologizate, este nevoie însă de transfer de tehnologie şi deci infuzii de capital, capital care, având în vedere subordonarea totală a sistemelor financiare estice, celor vestice, va face ca dependenţa de capitalurile vestice să creeze un cerc vicios, din care cu greu se va putea ieşi. Acest cerc vicios va fi şi mai accentuat în momentul în care noile state ale Uniunii Europene vor adopta moneda unică europeană. Economiile lor nu se vor mai putea apăra absolut deloc împotriva jocurilor financiare patronate de Banca Central Europeană, care s-a dovedit a face întotdeauna jocul intereselor statelor vestice industrializate.

Deci şansele sunt zero.

3. 

Ibi bene ubi patria.

Patria este acolo unde este mai bine.

Şi totuşi ce este de făcut? Vor fi statele est europene condamnate să rămână pentru totdeauna rudele sărace ale statelor vest europene? Vor fi condamnaţi cetăţenii est europeni să fie consideraţi niste paria ai Uniunii Europene?

Să luăm un exemplu simplu. În oraşul X sunt în total 20 de băcănii mici de cartier. Administrate de patroni care au propriile lor mici afaceri. Dar la un moment dat, în oraş se deschide un supermarket al gigantului Carrefour. Ce se va întâmpla cu micul patron de băcănie? E uşor de ghicit că în scurt timp ar da faliment. Nu ar putea rezista presiunii concurenţei uriaşe. În cel mai bun caz, atunci când nu ar ajunge şomer, băcanul de la colţ s-ar considera fericit să fie angajat casier în supermarketul care i-a falimentat mica afacere. Ce opţiuni ar fi avut? Şă se asocieze cu gigantul Carrefour? Chiar acceptând că oficialii Carrefour ar lua în considerare o astfel de variantă, ce ar fi putut oferi supermarketului, mica lui băcănie? Mai nimic! Dar dacă, cei 20 de băcani s-ar asocia între ei? Beneficiind de afaceri aproximativ egale, complementare, asociindu-se s-ar putea sprijini şi s-ar putea apăra împotriva practicilor concurenţiale neloiale la care ar recurge de bună seamă concurentul lor nou venit. Şi ar putea beneficia de un capital de 20 de ori mai mare decât cel al unuia singur. Iar cu o politică economică adecvată, ei ar putea supravieţui. Şi ar putea concura cu supermarketul. Şi după un timp ar deveni chiar un concurent demn de a fi luat în seamă.

Ce s-ar întâmpla dacă fostele state socialiste, cu economii precare şi care nu pot concura economiile puternice ale statelor din vest, s-ar asocia într-o nouă federaţie  a Europei de Est? Ar putea pune în comun potenţialul economic emergent deloc de neglijat,  ar putea prin programe coerente de marketing macroeconomic să descopere pieţe de desfacere compartibile cu produsele lor deocamdată de o slabă calitate. Şi-ar putea proteja sistemele financiare de agresiunea capitalurilor vestice şi  ar putea stabili o politică monetară comună, şi ulterior o monedă est europeană comună. Ar avea avantajul evadării din cătuşele financiare instituite de politicile monopoliste ale vestului. Şi încet dar sigur, ar cuceri pieţele asiatice, africane şi sud americane (emergente), care ar putea absorbi fără probleme produsele lor. Plusvaloarea obţinută, ar putea fi investită nu în returnarea creditelor şi dobânzilor împovărătoare, stabilite de marile trusturi financiare vest europene, ci în programe de dezvoltare durabilă, în infrastructură şi cercetare, astfel încât produsele acestei noi federaţii şă devină în timp produse înalt tehnologizate, care să concureze cu real succes produsele occidentale. Abia atunci, productivitatea macroeconomică a estului al putea egala productivitatea macroeconomică  a vestului.

Se pare că asistâm la falimentul conceptului de naţiune europeană. Din cauze multiple. Istorie, diferenţe sociale, politice, diferenţe în filozofia muncii. Din cauza conducerii europene multicefale, a indeciziei factorilor de răspundere de la Bruxelles.

Nici superputerile lumii nu au fost prea fericite, asistând la apariţia unei  Europe puternice, capabile să le conteste supremaţia mondială.

Un nou stat în estul Europei ar avea şanse de supravieţuire, doar dacă ar fi construit în ideea unei federaţii active, cu o atitudine economică agresivă, cu o conducere centralizată şi nu multicefală,  şi nu în ultimul rând, care să respecte fiecare naţiune componentă în parte.

Nu o naţiune europeană, ci o Europă a naţiunilor.