marți, 1 decembrie 2015

MIROS DE PRAF DE PUŞCĂ



În data de 24 noiembrie 2015, două avioane de vânătoare F-16 aparţinând Forţelor Aeriene Turce, au interceptat şi doborât un bombardier Su-24 rusesc, care executa misiuni de atac la sol asupra poziţiilor militanţilor Statului Islamic şi bazelor lor de la frontiera siriano-turcă.  În timp ce oficialii de la Moscova susţin că bombardierul survola zona de frontieră aflându-se în spaţiul aerian al Siriei, reprezentanţii Ministerului Apărării de la Ankara au prezentat dovezi că acesta a încălcat frontiera de stat, piloţii fiind avertizaţi de acest fapt prin cel puţin zece mesaje radio. Deşi piloţii ruşi au reuşit iniţial să se catapulteze, numai unul se mai află în viaţă, deoarece forţele anti Assad aflate în zonă, i-au mitraliat încă de la coborârea lor cu paraşutele.


            La începutul primului război mondial, Rusia şi Turcia erau două imperii întinse, totalitariste, şi aflate în imposibilitatea, de a depăşi modul de organizare feudalist, pe care în mod nefiresc, îl perpetuau la începutul secolului 20. Cu toate că între cele două state existau multe asemănări, divergenţele datorate intereselor expansioniste ale Rusiei, au făcut ca cele două puteri să se afle într-un permanent război de uzură care de multe ori a sfârşit prin a se transforma în conflicte armate de anvergură. Apogeul antagonismului ruso-turc a fost atins evident, în timpul primului război mondial, când cele două imperii s-au înregimentat în alianţe militare diferite şi aflate în conflict.
            Începând cu secolul 18, politica expansionistă a Rusiei, fundamentată de ţarul Petru I, primul conducător rus, care intuind că dezvoltarea economică este strâns legată de dezvoltarea comerţului şi deci de accesul la căile de transport maritime, a conceput şi planificat un program concret de expansiune a imperiului către principalele rute comerciale maritime, pe care ruşii l-au urmat cu hotărârea specifică naţiunii lor. 
            Nevoia de acces a Rusiei la căile de navigaţie maritimă, a fost considerată de către ruşi o condiţie sine qva non pentru iniţierea unui comerţ de anvergură, comerţ carte urma să asigure Rusiei o dezvoltare durabilă bazată pe imensele ei reserve naturale, pe care până atunci era nevoită să le vândă pe nimic negustorilor olandezi, englezi şi germani. Odată cu colonizarea imenselor teritorii estice ale Siberiei, Rusia devenea un exportator important de materii prime, iar expansiunea către principalele căi de transport maritim venea ca o nevoie firească pentru un imperiu în ascensiune.
            Însă expansiunea pentru asigurarea accesului la căile maritime de transport, s-a lovit repede în nord, la marea Baltică de puternicele regate ale Suediei şi Poloniei iar în sud, la Marea Azov şi Marea Neagră, de Imperiul Otoman şi vasalul său, Hanatul Crimeii care stăpânea în perioada de sfârşit de ev mediu întreaga zonă a nordului Mării Negre.
            Între Imperiul rus şi imperiul Otoman a existat o stare de conflict neîntrerupt începând cu primii ani ai secolului 18, iar unul dintre cele mai importante războaie a avut loc în 1711, pe Prut, finalizat cu pacea din iulie 1711. Războiul din 1735-1739 la care a participat de partea Rusiei şi Imperiul Habsburgic s-a finalizat cu pacea de la Belgrad prin care Rusia a recâştigat fortăreaţa Azov deţinută până atunci de către Turcia. Pacea de la Kuciuk-Kainargi cu care s-a finalizat războiul ruso-turc din 1768-1774 a cosnfinţit ocuparea de către Rusia a Crimeii şi a fostelor teritorii ale Hanatului Crimeii şi ceea era mai important, Rusia a primit libertatea de a face comerţ în Marea Neagră şi Marea Mediterană. După războiul din 1806-1812, Rusia a preluat Valahia şi Moldova de sub suzeranitatea otomană, ocupând de facto Basarabia (teritoriul dintre Nistru şi Prut) pe care a administrat-o până în 1918. războiul din 1828-1829, finalizat prin pacea de la Adrianopol a consfinţit preluarea de sub stăpânirea otomană a teritoriilor caucaziene, a gurilor Dunării dar şi dreptul pentru flota rusă de a trece fără oprelişti prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Ultimul război ruso-turc din secolul 19 desfăşurat în peroada 1877-1878 s-a terminat cu victoria Rusiei care sprijinită de România a impus retragerea aproape totală a Turciei din Balcani şi renunţarea la statutul de mare putere europeană.
            Pentru Rusia, a devenit clar încă de la începutul secolului 19 că politica de expansiune teritorială motivată de accesul la principalele căi de transport maritim, trebuie dublată cu o politică de consolidare a teritoriilor cucerite prin colonizarea populaţiei ruse şi sprijinirea populaţiilor rusofone care vor constitui pe viitor zone tampon între imperiu şi ameninţările vecinilor săi.
            După terminarea primului război mondial şi destrămarea Imperiului Otoman conform acordului Sykes-Picot, Turcia, pornită pe calea reformelor sociale şi politice sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, nu a mai constituit pentru Rusia o ameninţare serioasă. Asta până la începutul anilor 2000.
            Venirea la putere la Ankara a liderului partidului AKP Recep Tayyip Erdogan, mai întâi în calitate de prim ministru în 2003, iar din 2014 ocupând fotoliul de preşedinte, a dus la o înclinare a balanţei puterii politice turce de la forţele politice care sprijină statul laic către adepţii unui stat cu influenţe islamice. Personalitate profound controversată a politicii turce, Erdogan, un lider cu puternice vederi islamiste şi revanşarde s-a aflat la început într-o dispută aprigă cu adepţii unui stat laic şi mai apoi cu liderii militari ai Turciei, fiind condamnat la 10 luni de închisoare în 1998, în perioada în care era primar al Istanbulului, pentru propagandă islamistă. Puseurile sale autoritariste, precum şi iniţierea unui vast program de renaştere a otomanismului cu accente expansioniste şi revanşarde a dus la etichetarea sa de către mediile politice internaţionale ca un lider politic ce nu poate beneficia de încredere şi mai ales cu tendinţe autoritare şi islamist radicale.
Dar tendinţele sale revanşarde concretizate în ideea de a reînvia un spaţiu neo-otoman pe întregul teritoriu al fostului Imperiu Otoman au la bază o dinamică economică extrem de bine planificată, urmată de succese economice care îi asigură sprijinul populaţiei. Viziunea 2023, este numele proiecţiei centenarului Republicii Turcia, şi se doreşte a fi rampa de lansare a Turciei în elita internaţională a statelor dezvoltate.
Dar, această expansiune politică şi militară pe care Turcia o doreşte, se va lovi inevitabil de interesele în regiune ale marelui său rival, Rusia.
La începutul anului 2014, devenise clar pentru Rusia că ruta de tranzit a gazelor sale naturale către Europa Centrală şi de Est care tranzita Ucraina era periclitată de lovitura de stat de la Kiev de la 1 decembrie 2013 cunoscută şi sub numele de Euromaidan, când forţele naţionaliste proeuropene şi proamericane ucrainiene au reuşit să îndepărteze regimul prorus al preşedintelui Yanukovitch. Mai mult, poziţia geostrategică a Crimeii era periclitată prin această reorientare a politicii externe ucrainiene iniţiate de premierul Arseny Yatsenyuk şi preşedintele Petro Poroshenko. Pericolul instalării unor baze NATO în Crimeea, la o aruncătură de piatră de graniţele ruseşti, echivala cu pierderea supremaţiei navale în Marea Neagră şi implicit pierderea exclusivităţii în livrarea de gaze naturale în Europa de către companiile ruseşti. Rusia se confrunta cu pericolul pierderii exclusivităţii în livrarea de gaze naturale în contextul dificil al impunerii unui embargou economic distrugător împotriva economiei Rusiei ca efect al invaziei militare a Crimeii, laolaltă cu scăderea accentuată a preţului la hidrocarburi. Cu toate eforturile Rusiei prin care a încercat subminarea regimului proocidental de la Kiev, inclusiv prin provocarea unui sângeros război civil în sud-estul prorus al Ucrainei, totuşi situaţia nu a putut fi înclinată în favoarea sa, guvernul ucrainian rămânând pe poziţie, puternic susţinut de administraţia Obama.
În aceste condiţii, Rusia a căutat cu înfrigurare noi căi pentru a livra gaze naturale Europei, dar şi căi de a bloca potenţialii furnizori de gaze naturale care şi-au arătat disponibilitatea de a furniza hidrocarburi Europei.
Şi aceştia nu sunt puţini.   
Descoperirea în partea de est a Mării Mediterane de către concernul american Noble Energy a uneia dintre cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume în adâncul Bazinului Levantin, rezervă disputată de Siria, Israel, Liban, Cipru şi Hamas, în calitate de autoritate naţională a Fâşiei Gaza. Zăcământul a primit numele de Leviathan şi are un potenţial uriaş: circa 3,5 miliarde de metri cubi de gaze naturale, iar perspectiva exploatării sale a exacerbate potenţialul conflictual al zonei. Toţi participanţii la această competiţie se gandesc la un singur potenţial cumpărător, Europa, dând astfel dureri de cap oficialilor de la Gazprom, compania de stat furnizoare de gaze naturale a Rusiei.
Mai mult, concomitent cu descoperirea zăcământului Leviathan, Qatarul şi Turcia i-au prezentat preşedintelui sirian Bashar al Assad proiectul de gazoduct Qatar-Arabia Saudită-Iraq-Siria-Turcia de unde gazul ar putea fi exportat spre Europa, în detrimentul Federaţiei Ruse. Sub presiunea Rusiei, Bashar al Assad a respins oferta qatariotă, susţinută în cel mai înalt grad de către Statele Unite. Odată cu respingerea ofertei qatariote, Bashar şi-a semnat şi condamnarea, războiul civil care a izbucnit confirmând ipotezele lansate în acea perioadă.
Ascensiunea rapidă a Statului Islamic, apărut iniţial ca o alianţă între celulele Al Qaeda din Iraq şi Frontul Al Nousra, aripa siriană a Al Qaeda, pune mari semen de întrebare cu privire la finanţarea acestei organizaţii teroriste, protejarea exploatărilor de petrol pe care aceasta le deţine în Iraq şi Siria şi facilitarea şi transportul produselor petroliere către destinaţii speciale unde el este rafinat şi comercializat, generând sume imense, estimate la aproximativ 2,3 milioane de dolari pe zi, puse la dispoziţia insurgenţilor islamici. Faptul că Statul Islamic nu mai este sprijinit în mod oficial de către Al Qaeda, iar Frontul Islamic Al Nousra s-a delimitat şi el de acţiunile acestei organizaţii teroriste, iniţiind chiar acţiuni militare împotriva ei, nu schimbă cu nimic raportul de forţe din zonă, şi mai ales nu schimbă cu nimic modul de finanţare al operaţiunilor teroriste iniţiate de mişcarea teroristă sunnită.
După patru ani de război civil sângeros în care şi-au pierdut viaţa sute de mii de civili sirieni şi alte câteva milioane au fost forţaţi să-şi părăsească căminele, regimul lui Bahar al Assad dădea semne de prăbuşire, moment în care Rusia, simţind că îi este pus în pericol avantajul economic de a fi unic furnizor de gaze naturale al Europei, a luat hotărârea de a ajuta militar Siria, trimiţându-şi trupele să lupte împotriva oponenţilor preşedintelui sirian.
Incidentul militar din data de 24 noiembrie, a dezvăluit adevărata stare de tensiune care mocnea latent între cele două puteri locale. Doborârea avionului Su-24, acuzat că a încălcat spaţiul aerian al Republicii Turcia, este de fapt apogeul tensiunilor existente între Rusia şi Turcia, ca rezultat al războiului energetic în care întreaga zonă este angrenată.
Interesul strategic al Rusiei în Turcia este binecunoscut, această ţară fiind văzută ca o rută de tranzit alternativă pentru exportul gazelor naturale ale Gazprom către estul Europei. După îngheţarea lucrărilor la gazoductul submarin Southstream, care urma să străbată Marea Neagră de la staţia de pompare de la Beregovaya (Rusia), până la terminalul de la Varna (Bulgaria) şi care s-a dovedit extrem de costisitor (estimat la 35 miliarde de dolari), Rusia a luat în considerare ca rută alternativă la vechile direcţii de transport, varianta turcă (direcţia anatoliană), avându-se în vedere şi faptul că Rusia livra deja gaze naturale Turciei prin conducta submarină Bluestream între staţia de pompare Beregovaya şi terminalul Dursu (Turcia), iar prin sistemul de transport al gazelor naturale al Turciei, Rusia se putea interconecta cu Europa prin Grecia şi Bulgaria. Dar această variantă s-a dovedit în timp neviabilă, cu toate eforturile diplomatice ale Rusiei de a convinge autorităţile de la Ankara şi mai ales pe preşedintele Erdogan, că viitoarea alianţă energetică cu Rusia nu va ştirbi cu nimic independenţa ţării sale şi nici interesele majore turce în zonă. Dar diplomaţii ruşi nu s-au dovedit prea convingători, deoarece nu au reuşit să risipească temerile turce că în timp, Turcia nu va deveni o a doua Ucraină, în cazul în care acţiunile sale vor stânjeni în vreun fel interesele Rusiei în livrarea gazelor spre Europa. Conflictul mocnit , vechi de zeci de ani între autorităţile turce şi minoritatea kurdă din sud estul republicii, temerea că ruşii vor încerca să facă Turcia dependentă de gazele sale şi implicit de politica rusă în zonă, existenţa şi a altor competitori înscrişi în cursa de livrare a gazelor naturale către Europa (posibil cu mai multe beneficii pentru Turcia, decât ar fi putut oferi Rusia), au făcut ca promisiunile de cooperare a Turciei cu Rusia să rămână doar simple promisiuni, oficialii turci evitând semnarea vreunui acord sau înţelegere.
Evenimentele s-au precipitat însă începând cu primăvara anului 2015, odată cu intensificarea luptei împotriva Statului Islamic.
Statul Islamic este actorul care interpretează rolul personajului rău dar bun la toate. Orice intervenţie în zona Orientului Mijlociu, zonă cu puternice implicaţii economice, este motivată prin lupta împotriva terorismului. În Siria, cu toţii luptă împotriva terorismului, dar fiecare în felul său.
Normalizarea relaţiilor dintre Iran şi Statele Unite ale Americii şi ridicarea embargoului asupra exporturilor de petrol ale Iranului, de fapt un măr otrăvit aruncat în jocul politic de Washington, au făcut ca numărul competitorilor în întrecerea privind livrările de gaze către Europa să crească. Iranul este foarte interesat de a exporta hidrocarburi, dar, pe când exporturile de petrol pot fi făcute prin intermediul petrolierelor pe calea mării, exportul de gaze naturale se poate face la costuri relativ reduse doar pe calea gazoductelor. Varianta gazelor lichefiate transportate cu vase speciale este mult mai scumpă. Mişcarea politică de ridicare a embargoului privind exporturile aplicat Iranului este şi o bună măsură de a rupe alianţa politică dintre Rusia şi Republica Islamică, lipsind Rusia de unul dintre cei mai loiali aliaţi, devenind chiar duşmani economici, în momentul în care reprezentanţii iranieni au şi propus Turciei un plan de tranzit al gazoductelor iraniene către Europa.
Turcia a fost acuzată deseori de finanţarea Statului Islamic, iar lucrurile nu sunt departe de adevăr. Turcia a furnizat deseori asistenţă tehnică şi militară insurgenţilor islamici, şi şi-a oferit capacităţile medicale din sudul ţării pentru refacerea răniţilor insurgenţi. Se pare că Turcia este cel mai mare cumpărător al petrolului oferit de Statul Islamic la preţ de dumping, furnizând importante venituri organizaţiei teroriste, dându-le posibilitatea acestora să utilizeze capacităţile de rafinare ale Turciei pentru prelucrarea petrolului. Faptul că Statul Islamic este angrenat într-un război pe viaţă şi pe moarte cu trupele kurde (de fapt cei mai eficienţi luptători împotriva jihadiştilor) au făcut ca Turcia să fie şi mai interesată în sprijinirea organizaţiei teroriste. Chiar şi când a anunţat că intră în lupta împotriva Statului Islamic, aviaţia turcă a atacat de fapt poziţiile trupelor kurde, fără să se atingă de poziţiile jihadiştilor. La întâlnirea din primăvară cu liderii europeni de la Bruxelles, Recep Tayyip Erdogan a anunţat că sprijină crearea în nordul Siriei a unei zone de interdicţie aeriană, sub controlul aviaţiei turce, unde să existe posibilitatea protejării sutelor de mii de refugiaţi care se retrag din calea atrocităţilor jihadiştilor. De fapt, ideea era de a oferi o bază de operaţiuni sigură pentru aşa zisa opoziţie moderată anti-Assad, opoziţie susţinută de statele Unite, al cărei scop este de a-l alunga de la putere pe preşedintele sirian, şi de a transforma Siria într-un traseu de tranzit pentru gazele din bazinul levantin (Leviathan) al Mării Mediterane şi totodată şi pentru gazele qatariote şi saudite către Europa, slăbind dependenţa Europei de Rusia, şi limitând totodată influenţa rusă aici, dar şi întărirea poziţiei geostrategice a Ucrainei care ar deveni din nou un pion principal demn de luat în seamă de Rusia.    


Disensiunile dintre Turcia şi Rusia s-au ascuţit şi datorită declaraţiilor preşedintelui Putin, prin care în luna iunie 2015, la aniversarea de către Armenia a centenarului masacrului armatei turce împotriva armenilor care pe vremea aceea făceau parte din Imperiul Otoman, prin care a fost recunoscut termenul de genocid, termen contestat de Turcia care a devenit ameninţătoare cu toţi cei care îl foloseau. Rusia, prin această mişcare diplomatică, a dorit să atenţioneze Turcia cu privire la derapajele sale spre interesele americane în zonă.


Alegerile din vara lui 2015, prin care partidul lui Erdogan AKP, a pierdut legislativele, au încurcat şi mai mult situaţia politică a Turciei, preşedintele Erdogan recurgând la tertipuri politice pentru blocarea formării unei majorităţi împotriva sa, iar lucrurile nu s-au lămurit pe deplin nici după repetarea alegerilor din luna noiembrie.  Erdogan are nevoie în acest moment, mai mult ca oricînd de tulburări politice externe, pentru a demonstra necesitatea rămânerii sale pe poziţia deţinută. Iar un conflict internaţional e tocmai o situaţie de aşa natură, ce poate fi folosită pe plan intern.


            Acţiunea Turciei de a doborî avionul rusesc, a fost cu siguranţă încurajată de Washington, pentru a demonstra ruşilor şi întregii lumi că alianţa nord-atlantică nu este aşa cum se sugerează o alianţă moartă, ci este de fapt ceea ce se aşteaptă de la ea: o alianţă capabilă de reacţie militară. Imediat după incident, Turcia a cerut convocarea de urgenţă a Consiliului Militar NATO, care a stabilit prmele măsuri în cazul unei riposte din partea Rusiei, stabilindu-se în mod special  modul de activare al multinvocatului articol 5 din tratat.
            În acest moment Turcia este cel mai important jucător al zonei Orientului Mijlociu, Rusia fiind pusă încă odată cu spatele la zid. Rusia nu poate acţiona militar împotriva Turciei, ea neputând iniţia decât sancţiuni economice cu rezultate incerte (doar embargoul turistic ar putea afecta într-o oarecare măsură Turcia, veniturile primirea anuală a turiştilor ruşi situându-se la circa 4 miliarde de dolari, pe de altă parte Rusia nepermiţându-şi financiar anularea contractelor de livrare a gazelor).
            Ne putem aştepta în acest caz la o revenire în atenţie a zonei geopolitice ucrainiene, şi primele măsuri se văd deja, separatiştii din Donbass anunţând deja retragerea completă a armamentului greu în spatele zonei de demarcaţie şi încetând complet ostilităţile. Direcţia ucrainiană de transport a gazelor ruseşti spre Europa va trebui din nou luată în considerare de către oficialii ruşi, şi cum vor urma alegeri, la care şi separatiştii au anunţat că vor participa, aşteptăm cu interes rezultatele electorale.
Cum democraţia este pentru toţi, este posibilă o schimbare democratică a puterii politice de la Kiev, pentru că, nu-i aşa, important nu este cine cu cine votează, important este cine va ieşi câştigător (Iosif Vissarionovitch Stalin, 1924). 

miercuri, 18 noiembrie 2015

TODAY IS NOT TO DIE



Nu mai există nicio îndoială asupra faptului că atacurile din data de 13 noiembrie care au lovit Parisul, au o strânsă legătură cu valul de migranţi care au invadat Europa de vest pe parcursul întregului an 2015 şi care au prins pe picior greşit atât autorităţile statale ale uniunii cât şi pe oficialii de la Bruxelles. Ideea că asistăm, sau mai mult, suntem pe deplin implicaţi într-un dificil război religios, nu este nici nouă şi nici suficient argumentată. Că Europa este prinsă în acest război care se dovedeşte a fi atât asimetric cât şi hibrid, nu mai există nicio îndoială, dar faptul că se motiveză apariţia sa printr-o cauză religioasă, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva se încearcă o mutare a atenţiei publicului plătitor de taxe de la adevăratele motive ale exacerbării sale.
            Adevăratele rădăcini ale acestui conflict aparent religios, ar trebui căutate în istoria sfârşitului de ev mediu al Orientului Mijlociu, mai precis în perioada de sfârşit de secol 18 şi început de secol 19, când întreaga zonă era dominată de întinsul Imperiu Otoman. În această perioadă, datorită dezvoltării mijloacelor de producţie şi a introducerii maşinismului în industrie, Europa a părăsit organizarea economică de tip feudal bazată în principal pe sistemul organizaţional şi administrativ al senioratului funciar şi a trecut la o organizare  economică mai avansată de tip capitalist, caracterizată în principal de circulaţia liberă a capitalurilor, ducând treptat la scăderea influenţei politice a marilor seniori numiţi în aceste poziţii pe principii autarhiste şi de suzeranitate de către monarhii absolutişti, şi înlocuirea influenţei acestei clase privilegiate cu influenţa proprietarilor de mijloace de producţie industriale, care datorită progreselor ştiinţifice, au reuşit să impună o nouă putere financiară în economie înlocuind treptat puterea economică bazată exclusiv pe producţia agrară a marilor seniori latifundiari.
            Europa trecea la capitalism.
            Ar fi însă nedrept să considerăm că roadele acestui progres care a dus la transferul puterii economice de la marii latifundiari medievali la proprietarii de mijloace de producţie industriale nu îşi au originea de fapt tot în progresele generate de producţia agricolă, industria apărând de fapt din nevoia de a acoperi cererea de mărire a productivităţii muncii în domeniul agricol. Conform teoriei  lui Thomas Robert Malthus (1766-1834), populaţia nu poate creşte decât în prezenţa abundenţei de produse agricole. Pentru a facilita această abundenţă, marile exploatări latifundiare au avut nevoie de noile îmbunătăţiri ale tehnicii, pe care în cele din urmă le-au detronat  ca importanţă în economie.
            Însă nu a fost posbil ca această preluare a importanţei economice de către industrie şi capitaluri, să aibă loc peste tot în lume şi mai ales nu în acelaşi timp.
            Dacă privim harta lumii, vom putea face o legătură între capitalista Europă de vest şi zona Orientului Mijlociu care, pe toată perioada transferului puterii economice şi evident politice de la marii proprietari de latifundii la marii industriaşi, a constituit o placă turnantă a procesului de consolidare a capitalismului timpuriu European.  
            În perioada în care capitalismul lua avânt în întreaga Europă de vest, portdrapelele industriei europene Anglia şi Franţa, căutau noi zone bogate în resurse ieftine, extrem de necesare  dezvoltării lor industriale. Evident că şi-au îndreptat privirile spre vechile lor colonii, foarte de bogate, din Asia de Est. India şi China pentru Anglia, Indochina pentru Franţa, Indonezia şi Polinezia pentru Olanda, sunt numai câteva exemple de colonii extrem de necesare importului de materii prime ieftine precum şi exportului de bunuri manufacturate de către industriile avansate ale Europei. Inclusiv Africa a constituit pe parcursul întregului secol 19 o importantă furnizoare de materii prime pentru performantele industrii engleză şi franceză, devenind de fapt de neînlocuit în întregul circuit industrial al acelei perioade. Sincopele în aprovizionarea cu materii prime era de dorit să fie evitate.
            Dar în calea rutelor de aprovizionare terestre ale Europei de vest stătea în secolul 19 obstacolul numit Imperiul Otoman.
            Imperiul Otoman al secolului 19 nu mai era nici pe departe ceea ce fusese în toată perioada medievală în care ajunsese să stăpânească pe lângă Anatolia, şi zona Balcanilor, întreg Orientul Mijlociu Egiptul şi nordul Africii. Fluxul importurilor europene era tributar în mare măsură toanelor sultanilor de la Istanbul şi supus taxelor în creştere ale funcţionarilor otomani. Cum corupţia şi necinstea deveniseră lege pe tot cuprinsul imperului, rutele de tranzit economic erau periclitate ceea ce a dus la o stare de fapt foarte tensionată între puterile europene şi oficialii Imperiului Otoman.
            Imperiul Otoman împreună cu toate provinciile pe care le administra, se dovedise incapabil să depăşească modul de organizare feudal propriu evului mediu şi să treacă la o economie bazată pe circulaţia liberă a capitalurilor. Rămăsese închistat în dogmele feudale impuse prin teroare de către sfetnicii sultanului, care nu acceptau pierderea privilegiilor lor în favoarea unei noi clase considerate antagoniste. Pentru că economia imperiului nu funcţiona în mod natural, veniturile imperiului fiind furnizate în mod exclusiv din jefuirea provinciilor ocupate,  nu au putut exista nici măcar premisele trecerii la o nouă organizare economică diferită de cea medievală. Industria nu a putut fi încurajată, nu au apărut noi relaţii de producţie, subdezvoltarea devenise literă de lege, coexistând evident cu o corupţie devenită endemică pe tot cuprinsul imperiului, subminând în mare măsură autoritatea centrală a sultanului de la Istanbul, autoritate contestată de micii suverani vasali dar menţinută de un imens aparat poliţienesc şi de desele abuzuri şi chiar pogromuri asupra populaţiilor care se răzvrăteau periodic (pogromul asupra armenilor din 1894-1896 condus de sultanul Abdul Hamid al II-lea şi din 1915 condus de guvernul Junilor Turci).
            Încă de la începutul secolului 19, puterile europene Franţa şi Anglia, încercaseră să saboteze poziţia geostrategică a Imperiului Otoman, care la drept vorbind stătea exact în calea principalelor rute de aprovizionare ale tinerei industrii vest europene. Dar Imperiul Otoman, deşi se clătina, refuza să se prăbuşească şi rezista asediului politic şi militar al vestului. Printr-o înţelegere mutuală, Franţa şi Anglia încredinţaseră dinamicului regat al Prusiei, misiunea diplomatică de a diminua influenţa otomană în Balcani, şi preluarea acestei zone de sub suzeranitatea Înaltei Porţi, sub influenţa germană. Înţelegerea cu Prusia , devenită mai apoi Germania, fusese încheiată mai ales sub imperativul unei importanţe politice şi economice din ce în ce mai mari a Germaniei, ţară care se dezvolta economic foarte accelerat şi care putea ajunge în ipostaza de a contesta imperiile coloniale ale celor două mari puteri. Cedarea misiunii de preluare a Balcanilor era văzută ca un rău necesar pe deoparte pentru a lovi în Imperiul Otoman, iar pe de altă parte pentru a ţine Germania ocupată politic. Sarcină de care nemţii s-au achitat cu precizia care îi caracterizează, rând pe rând ţările balcanice devenind monarhii conduse de dinastii de origine germanică.
            La începutul secolului 20, Imperiul Otoman devenise pe bună dreptate “omul bolnav al Europei”. Dar totuşi, chiar şi în această calitate, bolnavul Europei stătea în calea rutelor economice de tranzit al materiilor prime dinspre Orientul îndepărtat către puternic industrializata Europă de vest. Odată cu declanşarea primului război mondial, ale cărui premise fuseseră împărţirea şi reîmpărţirea sferelor de influenţă economică la nivel mondial, venise timpul de a se tranşa şi chestiunea dezmembrării Imperiului Otoman, imperiu prea vast pentru a mai putea exista în vechea organizare feudală pe care nu o putea părăsi. 



Planul de împărţire al Imperiului Otoman a fost elaborat de către Acordul Sykes-Picot încheiat în 16 mai 1916 între Marea Britanie şi Franţa cu permisiunea Rusiei. Prin reprezentanţii săi,  Sir Mark Sykes şi Francois Georges Picot, împreună cu ministrul rus de externe Sergey Dmitrievitch Sazonov, Franţa şi Marea Britanie au decis divizarea Orientului Mijlociu într-o serie de zone de influenţă de tip colonial, printr-un plan care urma să creeze o serie de noi state arabe, plan care însă nu ţinea cont de caracteristicile etnice sau religioase ale populaţiilor din zonă. Pur şi simplu, francezii şi englezii şi-au asigurat prin acest rapt teritorial, accesul terestru către coloniile lor din Asia de Sud- Pacific.
            Dar ce prevedea acest acord? Marea Britanie urma să preia teritoriile de astăzi ale Iordaniei, sudul Iraqului şi o zonă în jurul portului Haiffa prin care urma să-şi asigure accesul la Marea Mediterană, iar Franţa la rândul ei ar fi preluat teritoriile din sud estul Turciei, nordul Iraqului, Siria şi Libanul. Rusia ar fi primit Istanbulul şi controlul Mării Marmara (inclusiv strâmtorile turceşti) şi Armenia turcească.


            Nimeni nu a ţinut însă cont, în momentul trasării noilor graniţe de specificul etnic al populaţiilor care locuiau aceste teritorii, organizate în cea mai mare parte pe principii tribal-medievale şi care nu aveau decât conştiinţa vasalităţii seniorale aplicată pe principii de obedienţă şi ajutor militar în schimbul dreptului senioral de a administra după voia bunului plac feuda încredinţată. Noile graniţe trasaţe pe genunchi au rupt de iure aceste legături, dar de facto vasalitatea pe principii de obedienţă  şi ajutor militar a funcţionat în continuare, creând tulburările intertribale şi interconfesionale nerezolvate nici până în ziua de azi. Aflate pe o treaptă socio-economică inferioară şi lipsite de relaţii de producţie economice adecvate (economia zonei era în acea perioadă total tributară unei agriculturi primitive),  populaţiile tribale ale Orientului Mijlociu nu au putut avea avantajul populaţiilor europene dependente doar de principiul angajat-angajator, ci au rămas prinse în capcana dependenţei de un senior local care le asigura cele necesare traiului numai în schimbul vasalităţii lor (acceptarea tributului în bani şi produse şi participarea la campanii militare). Acest tip de organizare socio-economică coroborat cu lipsa aproape totală de resurse necesare traiului a condus la  imposibilitatea progresului tehnologic al zonei Orientului Mijlociu (lipsa celor mai simple elemente de agricultură nu a putut duce la nevoia modernizării mijloacelor de producţie în domeniu şi deci nici la performanţă economică).
            Colonialiştii francezi şi englezi nici nu au fost interesaţi în ridicarea nivelului economic al zonei Orientului Mijlociu, şi nici nu au încercat măcar implementarea unei noi organizări sociale, pretextând că localnicilor le lipseşte atitudinea morală pentru a asimila noţiunile de liberalism democratic caracteristic societăţii occidentale. 
            După sfârşitul primului război mondial împărţirea teritoriului fostului Imperiu Otoman s-a realizat aproximativ în conformitate cu prevederile planului Sykes-Picot, cu precizarea că statul turc nu a putut fi şters definitiv de pe hartă, el păstrându-şi Anatolia, Antalia, Rumelia (sudul Balcanilor), strâmtorile Bosfor şi Dardanele, jumătate din insula Cipru, un sfert din Kurdistan (asta în pofida asigurărilor date de francezi liderilor kurzi, cu privire la crearea unui stat kurd) şi intrând într-un amplu proces de modernizare sub regimul Junilor Turci conduşi de Ataturk.
            Problemele au apărut în Orientul Mijlociu imediat după implementarea acordului, văzându-se clar greşelile făcute de părţile europene implicate şi anume faptul că nu au ţinut cont de specificul etnic şi religios al populaţiilor zonei. Astfel fostul Califat Abbasid de pe teritoriul anticei Mesopotamii, polulat de sunniţi şi shiiţi prinşi într-un multisecular război religios a fost transformat în Iraq care cuprindea şi părţi ale Kurdistanului istoric. Fostul Califat al Omeiazilor a fost numit Siria pe fostul teritoriu Sham şi al Libanului de azi, cuprinzând de asemenea shiiţi şi sunniţi  aflaţi tot într-un interminabil conflict religios. Palestina a fost deposedată de Cisiordania şi cedată dinastiei Hashemite, iar pe teritoriul său, Liga Naţiunilor a mandatat Marea Britanie să constituie în baza Declaraţiei Balfour din noiembrie 1917, un cămin naţional evreiesc, de fapt o zonă în care să poată fi adunaţi toţi evreii din Europa, consideraţi de mulţi politicieni, cauza principală a problemelor sociale şi economice. Dar acest proiect nu a putut fi implementat din cauza amalgamului de interese antagonice al potentaţilor locali suprapuse peste regimurile hegemonice instalate de puterile europene după prăbuşirea regimului despotic al sultanului otoman la sfârşitul primului război mondial. În principiu, nimic nu a funcţionat în Orientul Mijlociu de la implementarea cu ajutorul micilor lideri tribali, a acordului Sykes-Picot,  cărăra li s-a promis de fapt obţinerea independenţei de sub Imperiul Otoman în schimbul loviturilor cauzatoare de moarte aplicate omului bolnav. Păcăleala a fost dezvăluită de către guvenul bolşevic instalat la Petrograd în urma Revoluţiei Socialiste a lui Lenin, care în schimbul unor avantaje politice  din partea Turciei, a transmis aceste prevederi liderilor tribali ai Orientului Mijlociu, slăbind încrederea acestora în puterile occidentale şi în dorinţa acestora de a creea un cadru adecvat de dezvoltare acestei zone.
            De fapt, documentele au dezvăluit ceea ce o lume întreagă a aflat mai târziu: Franţa şi Anglia şi-au împărţit în mod colonial Orientul Mijlociu, urmărindu-şi doar propriile lor interese. 
            Nu trebuie să mai uimească pe nimeni faptul că radicalizarea popoarelor arabe din Orientul Mijlociu a atins un nivel atât de ridicat în secolul 21.  Radicalismul nu este un fenomen propriu unei anumite religii sau naţiuni. Radicalismul apare acolo unde populaţia, din motive în principal educaţionale, grefate peste o situaţie economică dezastruoasă, este înregimentată în mişcări şi acţiuni teroriste de către forţe şi facţiuni politice, care se folosesc de frustrările acumulate, pentru atingerea prin forţă a unor obiective imposibil de atins prin negocieri politice obişnuite. Problema este că teritoriile atinse de flagelul radicalizării politice şi religioase sunt condamnate pentru o lungă perioadă de timp la subdezvoltare şi incapacitate economică, aceasta conducând inevitabil către o adâncire şi mai accentuată în sărăcie. Radicalismul politic şi religios cu timpul, devinde o trăsătură de caracter a populaţiilor atinse de acest flagel,  trăsătură care se moşteneşte din generaţie în generaţie, iar pe fondul unei educaţii precare, locuitorii zonelor respective devin tot mai dependenţi de liderii lor spirituali şi militari care ajung să impună înlocuirea adevăratelor percepte religioase sau civice cu propriile lor percepte violente şi revanşarde, mistificând adevărul şi ridicând actele de violenţă şi barbarie  la nivelul de datorie civică.
            De vineri 13 noiembrie 2015 Franţa se consideră în război cu Statul Islamic.
            De fapt, acest război a început în data de 16 mai 1916.
            Şi continuă….

sâmbătă, 24 octombrie 2015

MOSCOVA NU CREDE ÎN LACRIMI



 I

Revenirea Kremlinului în clubul celor mari era previzibilă. Mai puţin previzibil este însă modul în care o face.  Ruşilor le-a lipsit atât de mult războiul, încât acum se avântă în luptă cu entuziasm, ca la rugby, unde, dacă şovăi de frica unei lovituri, atunci o şi încasezi.
            Evenimentele ultimelor luni, ne arată că Rusia este capabilă să înveţe nu doar din propriile greşeli, ci şi din greşelile altora. Şi chiar şi din succesele altora.
            Conflictul siran s-a suprapus cu ceea ce presa a numit „criza migranţilor”, ceea ce  a condus la bănuiala că, în spatele grupurilor imense de refugiaţi provenite din ţările în care cu câţiva ani în urmă avusese loc o triumfalistă primăvară arabă şi care erau deplasate în mod organizat şi cu finanţare deloc neglijabilă, către Uniunea Europeană, se aflau serviciile secrete ruseşti. Analizând beneficiile pe care le-ar putea aduce o invazie în toată regula a Uniunii Europene şi mai ales a celor mai puternice state europene membre NATO (Germania şi Marea Britanie) de către sutele de mii de migranţi aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune, sau poate sosiţi aici cu alte scopuri, descoperim nu fără îngrijorare faptul că cel mai mult ar avea de câştigat Federaţia Rusă. Rusia nu îşi poate măsura încă puterile cu imensa maşină politico-militară a Alianţei Nord Atlantice. Iar liderul de la Kremlin a înţeles de mult asta. Poate că în plan militar totul este posibil, dar economic, Rusia nu este capabilă să susţină o confruntare deschisă. Totuşi, ar face-o fără îndoială, şi de fapt, domnul Putin este disperat să demonstreze aceasta liderilor lumii şi mai ales cetăţenilor ruşi, care îi aprobă acţiunile în proporţie de 75-80 la sută, dovedind, dacă mai era nevoie, cât de mult le-a lipsit ruşilor războiul. Dar domnul Putin ştie că nu este în postura de a se măsura de la egal la egal cu NATO. Iar vestul i-a demonstrat în Ucraina, că are metode de a-i combate entuziasmul războinic.
            Revenirea Rusiei în clubul celor mari s-ar fi produs oricum, cu şi fără domnul Vladimir Putin. Preţul hidrocarburilor a crescut constant începând cu ultimii ani ai sfârşitului mileniului 2. Foamea de energie, indispensabilă unei dezvoltări durabile, dublată de cartelizarea principalilor producători şi exportatori, au făcut ca disputele pe această piaţă să depăşească limitele unei guerrile marketing şi să devină un război în toată regula. În principiu, Rusia nu a fost niciodată învinsă, nu a fost niciodată îngenuncheată. Rusia pur şi simplu a capotat din punct de vedere economic, demonstrându-se odată pentru totdeauna, precaritatea teoriilor economice marxiste, egalitariste şi etatist paternaliste. Din punct de vedere politico-ideologic, Rusia nu a ieşit niciodată din clubul celor mari, doar că a fost marginalizată, doar şi-a diminuat activitatea.
            Too big to fail.
            Rusia este prea mare ca să cadă. Este mare din punct de vedere geografic, are cea mai mare suprafaţă şi o populaţie printre cele mai mari din lume, chiar şi după destrămarea Uniunii Sovietice şi pierderea teritoriilor republicilor sovietice unionale care o alcătuiau. Puterea politico-militară a Rusiei de după cel de-al doilea război mondial, nu s-a bazat pe performanţa economică a economiei socialiste centralizate. Nu s-a bazat pe diplomaţie, pe sisteme inteligente de alianţe. Puterea politico-militară a Rusiei s-a bazat doar pe imensele sale resurse naturale, care au alimentat o maşinărie militară de excepţie, extrem de costisitoare, dar in principiu extrem de necesară unei puteri mondiale care îşi asuma rolul de lider geopolitic. Chiar în anii în care Uniunea Sovietică părea o putere imposibil de coborât de pe podium, analiştii economici occidentali au demonstrat că economia sa era o economie prea puţin diversificată pentru a putea face faţă fluctuaţiei preţurilor pe pieţele mondiale. Exportatoare de resurse naturale, Uniunea Sovietică era tributară calculelor corporatiste şi fluctuaţiilor preţurilor principalelor resurse naturale pe care le exporta, constrângere pe care planificatorii economico-politici ai occidentului au speculat-o începând cu 1985, ajungându-se ca în 1989, economia sovietică să falimenteze.   
            Cu toate că Uniunea Sovietică s-a destrămat, falimentul economic antrenând ulterior şi falimentul politic, resursele naturale nu au putut fi mutate de pe teritoriul fostelor republici care o compuneau. Economia Rusiei, moştenitoarea de facto a Uniunii Sovietice şi a ideologiei economice marxiste, a fost refractară şi aproape nemiscibilă cu economia autentică de piaţă, respingându-se reciproc, de o incompatibilitate la fel de virală, ca în primii ani ai înfiinţării Uniunii Sovietice. După destrămarea Uniunii, economia Rusiei precum şi a celorlalte republici unionale, s-a transformat într-o economie de tip feudal, în care puterea economică deţinută până atunci de stat, s-a transferat fără drept de apel potentaţilor vremii, proveniţi în majoritate din elitele PCUS şi KGB. Oligarhii ruşi au devenit faimoşi în întreaga lume datorită veniturilor obţinute nu prin performanţa companiilor deţinute de ei, ci mai curând prin mijlocirea relaţiei stabilite între statul decăzut din drepturile sale (până atunci, unic oligarh) şi aceşti nou îmbogăţiţi peste noapte. Paternalismul statal instituţionalizat care a guvernat economia Uniunii Sovietice, precum şi a tuturor statelor care au adoptat marxismul ca doctrină de stat, a fost înlocuit cu paternalismul informal de sorginte feudală, al unui număr destul de restrâns de capi ai partidului comunist şi al serviciilor secrete, care şi-au împărţit în mod discreţionar, zona economică fostă sovietică. Oricum, Rusia, nu a cunoscut niciodată cu adevărat economia capitalistă, fiind înaintea primului război mondial, cea mai înapoiată din punct de vedere economic ţară europeană, eforturile de modernizare iniţiate de către clasa conducătoare de atunci, izbindu-se de zidul de piatră al aristrocraţiei ruse. Practic, Rusia a trecut de la feudalism, direct la socialismul creionat de Karl Marx şi Friederich Engels.
            Acesta este motivul principal pentru care capacităţile de producţie şi rezervele naturale ale Rusiei,după destrămarea Uniunii Sovietice, nu au putut fi preluate de către puternicele economii occidentale şi, chiar şi extrem de neperformante, au rămas în proprietatea ruşilor. Venind la putere, domnul Putin a înţeles că numai o centralizare forţată a puterii economice feudale a oligarhilor ruşi, va putea canaliza fluxul economic şi politic dezbinat, către direcţia pe care el o voia literă de lege. Cine nu a fost cu el a fost împotriva lui, disidenţii fiind închişi pe motive economice – lupta împotriva corupţiei dă oricând bine la electorat (Michail Khodorkovsky), sau făcându-i să i se alăture (Roman Abramovitch).
            Centralizarea economică gândită de Putin, nu va aduce nicidecum performanţa economică ce lipseşte economiei ruse. Dar rezolvă o ecuaţie cu mai multe necunoascute: are priză la electorat, (ruşii având tradiţia unui tătuc ce are grijă de ei toţi şi îi conduce în luptă spre victorie) şi îi furnizează resursele economice necesare planului său de reînarmare şi câştigare a supremaţiei militaro-politice pe care Rusia a pierdut-o după destrămarea Uniunii Sovietice.
            Conservându-şi resursele printr-un feudalism de sfârşit de secol 20, Rusia nu numai că nu a fost anihilată, aşa cum în 1991 părea, dar a reuşit, spre deosebire de statele foste socialiste ale Europei de Est care au fost înregimentate în structuri politice şi economice incompatibile cu realităţile din teritoriu diminuându-li-se slaba importanţă pe care o mai aveau, să menţină în zona sa de influenţă (prin şantajul energetic pe care l-a practicat şi exportul direcţionat de corupţie prin capitaluri cu acest tip de potenţial) fostele republici unionale sovietice şi chiar o mare parte din fostele state socialiste ale Europei de Est.
            Rusia a fost pusă cu spatele la zid, dar s-a apărat cu înverşunare.
            Neîndoielnic, imensele rezerve de hidrocarburi ale Siberiei, au menţinut Rusia pe lina de plutire economică, în dificilii ani 90, deceniu în care s-a încercat timid o apropiere de economia de piaţă. Dar cu toate că resursele au constituit baza de plecare pentru revenirea ei pe scena mondială, tot resursele au făcut şi un imens rău economiei post-socialiste a Rusiei. Deoarece veniturile din vânzarea hidrocarburilor creşteau de la an la an, piaţa era stabilă şi în expansiune chiar, nevoia de creştere economică ducând implicit la creşterea cererii de energie deci de hidrocarburi, economia Rusiei s-a transformat încetul cu încetul într-o economie nediversificată, tributară unui singur produs vândut la export. Rusia s-a aflat la începutul anilor 2000 în situaţia Spaniei, care după ce, în Evul Mediu a cucerit Imperiul Incaş  şi Aztec, din America Centrală şi de Sud, şi având acces aproape gratis la cantităţi uriaşe de aur, nu a mai fost interesată în a-şi construi o industrie performantă, aşa cum au procedat Anglia şi Franţa, drept pentru care la începutul anilor 1900, după ce îşi pierduse toate coloniile şi după ce ratase cursa industrializării secolului XIX, rămăsese una dintre cele mai sărace şi înapoiate ţări de pe continentul european.
            Dar Rusia, cel puţin la începutul erei post sovietice, era departe de a învăţa din greşelile altora, şi nu a tras învăţăminte nici măcar din greşelile sale. După ce în anii 80, economia sa, la fel de tributară unui singur produs principal de export (hidrocarburile), se prăbuşise odată cu prăbuşirea preţului pe piaţa mondială (preţ manevrat de către inamicul său de moarte USA, ajutată de Arabia Saudită). Căderea economiei sovietice din anii 80 a fost accelerată şi de povara cheltuielilor pentru înarmare, cheltuieli la liderii sovietici din acea vreme, nu putuseră renunţa din dorinţa de a ţine pasul în cursa înarmărilor cu occidentul şi de a demostra ideologic că socialismul sovietic poate ţine pasul cu liberalismul vestic. Campania din Afganistan, a fost picătura care a umplut paharul şi care a anunţat  dezastrul.
            Pentru a reveni pe scena mondială, Vladimir Putin avea două variante: economică şi militară. Varianta dezvoltării economiei, astfel încât să devină suficient de performantă încât cuvântul Rusiei în lume să devină literă de lege, a fost evitată datorită dificultăţilor de punere în practică, având în vedere economia prea puţin performantă şi feudalizată în mâinile unui număr restrâns de oligarhi care ar fi privit cu neîncredere şi chiar ostilitate, o eventuală reorientare economică a Federaţiei Ruse şi implicit, pierderea parţială sau totală a prerogativelor lor. O economie performantă ar fi schimbat raportul de forţe în societatea rusă prin creşterea nivelului de trai al populaţiei, generând rezistenţă din partea potentaţilor ruşi. Nu e de neglijat nici faptul că soluţia economică ar fi luat mult timp, ar fi generat proteste ale populaţiei care pentru început ar fi trebuit să suporte alte privaţiuni şi nu în ultimul rând, încercarea ar fi putut să eşueze.  
            Dar domnul Vladimir Putin era prea grăbit să revină pe scenă, astfel încât nu a avut timpul necesar să aştepte, şi mai mult decât atât, mandatele sale de preşedinte s-ar putea întrerupe, atribuind poate meritele sale următorului preşedinte care l-ar fi urmat la Kremlin. Dar Vladimir Putin este prea egoist ca să cedeze o astfel de cunună de lauri altcuiva. Nu ar fi de mirare ca, după ce a prelungit mandatul de preşedinte de la 5 la 7 ani, să iniţieze o consultare publică pentru a elimina din constituţia federală menţiunea că o persoană nu are dreptul decât la două mandate consecutive.
            Soluţia economică a fost aleasă de China comunistă.
            Soluţia aleasă de Vladimir Putin este în spiritul poporului rus: înarmarea şi demonstraţiile de forţă.
            Statutul de deţinătoare de imense rezerve de hidrocarburi şi dezvoltarea unei economii puternic dependente de exporturile lor, vine la pachet cu nevoia conservării pieţelor tradiţionale de desfacere, în contextul eşecului cuceririi altor zone de desfacere.        Cea mai profitabilă şi mai stabilă piaţă de desfacere a Rusiei este Europa, mai ales Europa Centrală şi de Est. Dar creşterea fără oprire a preţurilor, pe fondul cererii tot mai mari de hidrocarburi, au făcut ca statele cumpărătoare să caute noi distribuitori pentru aceste produse. 


 II



Dacă revenirea Rusiei ca putere mondială era doar o chestie de timp, este interesant de văzut cum a încercat occidentul şi mai ales duşmanul de ei moarte, Statele Unite, să contracareze această revenire, având în vedere că nici dezmembrarea statală, nici degringolada economică a Uniunii Sovietice nu reuşiseră s-o îngenuncheze.
            Duşmanii Rusiei erau conştienţi că o Rusie îngenuncheată şi umilită este mai periculoasă şi mai revanşardă decât  o Uniune Sovietică menţinută cu perfuzii pe linia de plutire. În anii 90, Rusia s-a aflat în situaţia Germaniei anilor 20, când consecinţele catastrofale ale tratatului de la Versailles, au radicalizat poporul german, ducându-l spre un extremism care nu îl caracteriza, totul sfârşind în baia de sânge a celui de-al doilea război mondial. (John Maynard Keynes a spus: „Nu înfometându-i copiii, vom face pace cu Germania”). De-a lungul ultimului deceniu al secolului XX, poporul Rusiei s-a radicalizat îndeajuns de mult, astfel încât să accepte fără să clipească oferta aproape contractuală a liderului de la Kremlin. Cum astfel s-ar putea justifica popularitatea de aproape 80 de procente pe care, cu toate vicisitudinile economice pe care populaţia le îndură, preşedintele Vladimir Putin încă o are. Putin oferă ceea ce ştie că poporul rus aşteaptă: tăria armelor, sânge, suferinţă, luptă, victorie. Acelaşi contract l-a încheiat Stalin cu poporul rus în momentul în care armatele lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică. Iar ruşii l-au urmat.
            Cum Uniunea Sovietică s-a prăbuşit economic, economia sa socialistă nemaifăcând faţă presiunii performanţei sistemului economic capitalist al vestului, la începutul anilor 2000, a devenit foarte clar că tot războiul economic este cheia menţinerii Rusiei în limitele graniţelor sale. Iar războiul economic dus împotriva Rusiei s-a concentrat pe zona cea mai profitabilă a economiei ruse, piaţa hidrocarburilor.
            Reorientarea statelor europene dependente de gazele naturale ruseşti către alte pieţe de aprovizionare este aproape imposibilă, datorita investiţiilor enorme care ar fi necesare în cazul luării deciziei de construcţie a unei noi infrastructuri de transport. Nu este însă imposibil, dovadă fiind demararea proiectului Nabucco, prin care s-a urmărit diversificarea surselor de aprovizionare a Uniunii Europene, proiect demarat în 2002. Şi nu numai costurile sunt prohibitive (în 2008 se estima un cost de 7,9 miliarde de euro), dar inclusiv  interesele divergente ale statelor europene, fac ca guerilla economică asupra Rusiei să înainteze anevoios. Germania, statul european care importă aproximativ 40% din necesarul său de gaze naturale din Rusia, a demonstrat nu de puţine ori că vorbele, uneori pot ţine loc de fapte. Deşi oficial Germania este aliatul european cel mai de nădejde al Statelor Unite, neoficial, practică un joc dublu, deosebit de periculos pentru ea, dar şi pentru întreaga Europă. Nu numai că o mare parte a gazelor naturale consumate provin din Rusia, dar marea majoritate a contractelor pe furnizare încheiate de statele central şi est europene sunt de fapt încheiate prin companii intermediare germane. Gazpromul condiţionează semnarea acestor contracte strategice de mijlocirea unor intermediari, în principiu companii înregistrate în Germania. Nici nu mai contează provenienţa acţionariatului şi locul unde se repatriază profitul, atâta timp cât taxele percepute de statul german acestor acţionari cântăresc atât de mult în balanţa sa economică (vezi companii ca WIEE AG sau Wintershall Erdgas Handelshaus Gmbh). În aceste condiţii, este uşor de înţeles de ce, cea mai puternică ţară europeană nu se înregimentează cu uşurinţă în guerilla economică iniţiată de americani împotriva Rusiei.
            În momentul în care devine clară iniţiativa Rusiei de a-şi reclădi zona de influenţă fostă sovietică, pe modelul parteneriatului economic şi politic preluat de la Uniunea Europeană, se conturează deja pericolul apariţiei pe scena energetică mondială, a unui nou pol de forţă în plină ascensiune, gata să conteste supremaţia mondială a Statelor Unite, puternic contestată de un alt rival nou apărut: China. Rusia lansează oferta sa de asociere, tuturor fostelor republici unionale sovietice, acum state independente, sub denumirea de Uniunea Vamală Euroasiatică. Rusia copiază punct cu punct modelul de extindere al Uniunii Europene, oferind asistenţă economică statelor foste sovietice, în vederea ridicării nivelului lor economic, şi profitând de noile pieţe de desfacere, dar şi de a sa proprie, să creeze o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele agro-industriale pe care le va absorbi, de fapt un adevărat reseller al puternicei industrii vest-europene. Baza acestei alianţe economice urma să devină Germania, statul european cel mai puternic industrializat, care beneficiind de acordurile secrete pentru contractele de distribuţie ale gazelor rusesti, ar fi profitat din plin de uriaşa piaţă asiatică ce i se deschidea în faţă. Care ar fi fost beneficiile Rusiei? O fidelizare şi mai mare a pieţei europene a gazelor naturale şi garanţia că Uniunea Europeană nu îşi va căuta noi distribuitori pentru gazele necesare. În plan îndepărtat, o unire a supertehnologizatei Europe vestice cu imensul spaţiu bogat în resurse al estului rusesc.
Consilierul preşedintelui rus, Alexey Dugyn, a formulat această ipoteză încă din 2004.    
Dar din această ecuaţie, Statele Unite au fost excluse.
Ce pot face Statele Unite pentru a contracara o asemenea stare de fapt? 
Multe.

III



Prăpastia dintre Germania şi Statele Unite se adânceste pe măsură ce trece timpul. Cu toate că pozează într-o aliată fidelă a Washingtonului, serviciile sale secrete furnizând informaţii NSA-ului, Germania, conducătoarea de facto a Uniunii Europene devine tot mai nesupusă şi se aventurează în acţiuni economice şi politice vădit antiamericane. Oferta financiară a consorţiilor germano-franceze făcută la începutul anilor 2000 lui Sadam Hussein de a cota barilul produs pe teritoriul sau în euro şi nu în dolari, se soldează cu invazia precipitată a Iraqului şi înlăturarea de la putere a dictatorului iraqian. Evident, Germania şi Franţa nu au participat la invazie, aşa cum au făcut în august 1990,  dar asta nu a schimbat cu nimic deznodământul. Nu a mai schimbat nimic nici faptul că mai intîi Anglia şi apoi USA au recunoscut cu jumătate de gură că nu au prea fost găsite arme chimice în palatele lui Sadam. Şi cu toate astea, barilul a rămas să se coteze tot în dolari americani.
Iniţiativa construcţiei gazoductului Nabucco este o altă măsură menită să destabilizeze piaţa de desfacere a gazelor ruseşti din Europa Centrală şi de Est. Faptul că proiectul a început în 2002, iar construcţia sa efectivă a început în 2008, demonstrează cu prisosinţă faptul că problema securităţii energetice europene este văzută în mod diferit de către ţările europene. Germania nu a susţinut iniţiativa şi avea şi de ce. Furnizorii azeri de gaze naturale ai Europei, ar fi preferat alte companii de distribuţie, în locul celor germane. Prin politici abile Statele Unite au reuşit la un moment dat să coalizeze statele Europei de Est, mult mai proamericane decât cele din vestul Europei, într-un efort comun de desprindere de furnizorul rus Gazprom. Dar aşa cum Statele Unite au rezolvat fulgerător problema indisciplinatului Sadam Husein, tot aşa de repede, Rusia a convins prin metode mai puţin ortodoxe Azerbaidjanul să refuze furnizarea gazelor necesare operaţionalizării conductei Nabucco. Pur şi simplu a invadat Georgia, ţară de tranzit şi devenită ostilă Rusie, odată cu venirea la putere a lui Michail Saakashvili. În ciuda promisiunilor de securitate (doar verbale, la un pahar de şampanie), şi de sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană, nimeni nu a mişcat vreun deget (în afară de declaraţii de presă). În cinci zile Rusia a invadat Georgia, trupele sale ajungând până în suburbiile capitalei Tbilisi. De ce nu a făcut Europa mai mult pentru Georgia? Pentru că Germania nu a vrut să facă mai mult. De ce nu a făcut SUA mai mult pentru Georgia? Pentru că era implicată în două războaie de uzură în Iraq şi Afghanistan şi nu îl putea susţine şi pe al treilea.
Ce a învăţat Putin de la rivalii săi americani? Că atunci când îţi sunt puse în pericol interesele, trebuie să ataci fulgerător şi să nu dai timpul necesar coalizării forţelor ostile împotriva ta. 
            Manevra i-a ieşit lui Putin şi în cazul Crimeii.
            De o bună bucată de vreme ne-am obişnuit să privim Rusia ca pe o nouă ameninţare mondială. Rusia este văzută la fel de rău precum era văzută Uniunea Sovietică în perioada postbelică. Dar Rusia este ea însăşi înfricoşată de exacerbarea evenimentelor la care, fără doar şi poate, este nevoită să ia parte. Este puţin probabil că Vladimir Putin nu îşi dă seama că economic, Rusia, chiar în calitate de deţinătoare de imense resurse de hidrocarburi, este în imposibil să poată susţine economic acţiuni militare de amploare.
            Euromaidanul de la Kiev, mişcare de protest începută în decembrie 2013, care a fost părut la început a fi o mişcare prodemocratică şi antitotalitaristă, a sfârşit prin a deveni fructul otrăvit pe care uriaşul nu îl poate înghiţi. Transferul puterii de la regimul prorus al al lui Yanukovitch către forţele proeuropene şi proamericane, au făcut o breşă imensă în sistemul de livrare al gazelor către Uniunea Europeană. Exponenţii democraţiei ucrainiene şi de altfel cei mai îndârjiţi luptători împotriva fostului regim Yanukovitch, s-au dovedit a fi  organizaţiile extremiste gen Sectorul de Dreapta, care s-au declarat inclusiv antisemiţi, stârnind protestele Israelului, ale cărui sevicii secrete (Mossad) s-au dovedit foarte active în înarmarea şi consilierea revoluţionarilor de pe Euromaidan.
            Ieşirea Ucrainei de pe orbita Rusiei, mai ales într-un moment în care liderii de la Kremlin finalizau planul operaţional de integrare a fostelor republici sovietice într-o nouă uniune euroasiatică, a reprezentat o catastrofă pentru Rusia, din perspectiva geopolitică dar şi economică.
            Economic, tăierea gazoductului care alimenta Europa pe direcţia ucrainiană,  şi care însemna aproximativ 80% din gazul tranzitat spre vest de Gazprom, însemna un dezastru economic total, motiv pentru care Rusia a fost nevoită să-şi caute cu înfrigurare noi pieţe de desfacere spre Asia (China şi India), cu rezultate se pare care încă se lasă aşteptate. Incapacitatea economică a Rusiei însemna punerea pe butuci a proiectului Uniunii Vamale Euroasiatice, fiind cunoscut faptul că proiectul ar fi înghiţit multe zeci de miliarde de dolari. 
            Geopolitic, pierderea portavionului Crimeea, reprezenta un alt dezastru pe care Rusia nu şi-l putea permite într-un moment de răscruce în relaţiile sale cu Statele Unite. Repunerea în discuţie de către americani a tratatului de la Montreaux, care reglementează navigaţia în Marea Neagră şi care declară această mare drept  “mare închisă“ şi dă Turciei (stat membru NATO) puteri discreţionare pentru strâmtoarea Bosforului, este un plus care s-ar fi adunat în ecuaţia geopolitică a Mării Negre, diminuând şi mai mult influenţa Rusiei în această zonă. Iar influenţa Rusiei în Marea Neagră asigură succesul unui gazoduct echivalent pentru direcţia de tranzit ucrainiană: gazoductul Southstream. Proiectul însă s-a dovevedit prea scump (35-40 miliarde de dolari), în condiţiile împingerii preţurilor hidrocarburilor către limita de jos, drept pentru care a fost trecut în conservare, ulterior luîndu-se în considerare varianta terestră a Turkish Streamului.
            Invadarea Crimeii, printr-un blitzkrieg executat ca la carte (mizându-se pe incapacitatea de decizie a factorilor responsabili NATO şi UE), s-a dovedit soluţia de moment pentru păstrarea influenţei în zona Mării Negre. Dar totodată a constituit şi motivul perfect pentru Statele Unite să impună un embargou economic puternic Rusiei, mai eficient chiar decât tăierea accesului gazelor ruseşti către Europa (deziderat care nu a fost posibil chiar şi în condiţiile unor acţiuni militare de amploare chiar în zona conductelor de tranzit). 
Blitzkriegul rus în Crimeea a coincis se pare, cu apariţia în Orientul Mijlociu a unei organizaţii radicale formată din unirea Frontului Islamic Al-Nousra (aripa siriană a Al-Quaeda) cu celulele Al-Quaeda din Iraq, formând organizaţia teroristă Statul Islamic în Iraq şi Levant (ISIL), cunoscută şi ca Statul Islamic în Iraq şi Siria (ISIS), condusă de cvasinecunoscutul Abu Bakr al Baghdadi, care după declanşarea unui jihad crâncen în Siria şi Iraq, a proclamat un califat islamic în zonele cucerite. Fostul deţinut în închisoarea coaliţiei din Camp Bucca, Iraq, de altfel cunoscut ca un deţinut liniştit, drept pentru care nu a mai fost considerat o ameninţare şi a fost eliberat, a reuşit în scurt timp să organizeze o uriaşă armată de mercenari adunaţi din lumea largă (inclusiv din Europa) şi să proclame un califat pe un teritoriu  unde trăiesc aproximativ 8 milioane de oameni. Este de la sine înţeles că fondurile necesare punerii în operă a acestor acţiuni au fost furnizate de cineva, într-un anumit scop. Bănuiala cade acum pe serviciile secrete ruseşti, care se pare că au avut scopul de a-i ţine ocupaţi pe americani în timp ce  “omuleţii verzi” ocupau Crimeea. Nu mai miră pe nimeni că numărul doi în ierarhia Statului Islamic a fost la un moment dat un fost membru al serviciilor secrete georgiene, unul dintre fraţii Shishani, Omar, fost comandant al unor formaţiuni speciale care au pus mari probleme trupelor ruse care invadau în 2008 Georgia. Ulterior se pare că a fost arestat pentru insubordonare şi deferit juastiţiei georgiene, iar şase ani mai târziu devine mâna dreaptă a liderului Statului Islamic.
Se pare că a trecut între timp de partea foştilor săi inamici, ruşii.
Sancţiunile economice nu au fost privite cu ochi buni de către statele europene ale căror exporturi în Rusia erau periclitate, iar fragila creştere economică a zonei europene intra în stagnare. Germania, care pe faţă a fost de acord cu sancţiunile impuse ruşilor de americani şi susţinute de aliaţii lor de nădejde britanicii şi canadienii,  a căutat în toată această perioadă să acrediteze ideea neeficienţei lor şi mai ales a dat de înţeles că renunţarea la ele şi încercarea de aplanare a conflictului pe cale diplomatică (care s-a dovedit doar o cedare de teren în favoarea cererilor ruseşti - Minsk I şi II) ar rezolva mult mai repede problema ucrainiană. Vestul Europei este dependent de ruşi nu atât prin importurile de gaze naturale (40% din consum în cazul Germaniei şi mult mai puţin în cazul Franţei) ci mai ales prin exportul de tehnologie şi produse de înaltă tehnologie către Rusia (a se vedea cazul navelor Mistral, care au lovit serios economia Franţei).
Susţinerea cu jumătate de gură a sancţiunilor împotriva Rusiei de către majoritatea statelor europene a condos la un alt fenomen, menit să destabilizeze şi să pedepsească totodată această atitudine: migraţia în masă a refugiaţilor din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Este prima dată în istoria modernă când asistăm la un fenomen de o asemenea magnitudine.  
            Să fii prieten cu Rusia în condiţiile în care Rusia este şi a fost dintotdeauna duşmanul de moarte al Statelor Unite echivalează cu a te transforma automat în duşmanul Statelor Unite, pe principiul, cine nu e cu noi este împotriva noastră. Cu toate eforturile Germaniei de a-şi arăta susţinerea pentru acţiunile americane, Statele Unite nu cred în zâmbete şi nici în lacrimi. Nu contează că eforturile de supravieţuire economică pe care le face Germania (prin încercarea de conservare a nivelurilor exporturilor pe piaţa rusească) şi odată cu ea, întreaga Uniune Europeană, Washingtonul îi arată cine este şeful. Şi astfel explodează scandalul Volkswagen.
Numai cine nu vrea să vadă adevărul, poate crede că un soft care măreşte numai de ochii testerului performanţele ecologice ale motoarelor diesel instalate pe mşinile germane, şi care nu s-a defectat la sute de mii de teste (poate milioane), se poate defecta din senin într-o emisiune cu profil auto realizată în direct. Washingtonul ştie să lovească sub centură!
Germania şi întreaga Europă este într-o situaţie foarte riscantă, de-a dreptul dificilă. Relaţia cu Rusia este vitală din punct de vedere economic, iar o bună parte din statele europene deja cer încetarea embargoului împotriva Rusiei. Sutele de mii de migranţi care au invadat pur şi simplu Europa conduse către Germania de zvonurile şi sumele de bani uriaşe cu care servicii atât de secrete încât nimeni nu ştie de ce entitate aparţin, alimentează fenomenul. Ocuparea Germaniei şi a întregii zone dezvoltate a Uniunii Europene este pe cale să se materializeze, ducând la disensiuni şi dezbinare între est şi vest, făcând şi mai dificilă canalizarea acţiunilor pe o direcţie unică.
            Beneficiile de pe urma acestei invazii le culege de bună seamă Rusia, care, aşa cum în primăvara lui 2014, în timpul invadării Crimeii a profitat de acţiunile violente ale Statului Islamic (acţiuni dezlănţuite poate chiar de ea, la fel cum în 1956, Uniunea Sovietică a ordonat lui Nasser să provoace criza Canalului Suez pentru a avea mână liberă în Ungaria), tot la fel în vara lui 2015 a profitat de invazie pentru a se asigura de imobilitatea Europei în timpul acţiunilor militare pe care le-a început la sfârşitul lui septembrie în Siria împotriva Statului Islamic.
            Evident, împotriva terorismului Rusia luptă acasă la terorişti, nu aşteaptă ca terorismul să ajungă la ea acasă. Asta a învăţat-o tot de la SUA, care luptă împotriva terorismului în Afghanistan de vreo 14 ani. Până la lupta împotriva terorismului, Rusia este decisă să îl păstreze la putere pe Assad  deoarece Siria lui Assad deţine împreună cu Israel, Cipru, şi Iordania, cele mai mari rezerve de gaze descoperite de curând în Mediterana, rezerve care ar putea deveni o alternativă la alimentarea cu gaze a Europei. Israelul s-a declarat gata să investească în tehnologia necesară exploatării acestor rezerve şi să devină furnizorul Europei, fapt care le dă fiori reci ruşilor de la Gazprom. Dar dacă ne uităm pe hartă, vedem că oricum ar face, viitoarele conducte ale Israelului vor trece prin Siria, sau prin apele sale teritoriale. Şi de parcă nu ar fi suficient, Statele Unite au reuşit să-i convingă pe qatarioţi că nu ar fi rău să devină şi ei furnizori ai Europei. O singură problemă au. Siria. Este aşezată rău, stă în calea tuturor. Nu numai în calea Statului Islamic.
Primirea la Moscova a lui Bashar Al Assad spune lumii: “vom fi acolo!”
Odată cu implicarea Rusiei în războiul din Siria, toată lumea trece cu vederea începutul normalizării situaţiei în sudul Ucrainei. Rusia nu mai vrea să rupă o parte din Ucraina, aşa cum se presupunea cu un an în urmă. Rănile sociale şi economice de acolo sunt atât de adânci încât nu mai e nevoie decât de un scrutin democratic, pentru a confirma ceea ce deja se bănuieşte. Chiar supravegheat de OSCE. Pentru că şi ucrainienii de naţionalitate rusă au drept de vot.
Cartea democraţiei începe să se joace şi în Moldova. Rusia nu se mai opune unirii Transnistriei cu Republica Moldova, cu condiţia reprezentării demografice în parlamentul de la Chişinău a transnistrenilor. Care vor avea parlamentari trimişi acolo. Şi care se ştie cum vor vota, mai ales că acum, balanţa puterii este foarte fragilă, forţele proruse sunt destul de aproape ca procentaj de cele proeuropene. Şi în plus, în Chişinău este în plină desfăşurare un rusomaidan în toată regula.
Se pare că domnul Putin a învăţat că puterea democraţiei este imensă şi foarte ieftină. Cozi de topor găseşti oriunde gata de revoluţie.
Şi în fond, chiar şi Hitler a ajuns la putere tot prin alegeri democratice.