sâmbătă, 16 aprilie 2016

RĂZBOIUL SE HRĂNEŞTE SINGUR

                                I



                Guerre nourrit seul.
            Când în 1796, Napoleon Bonaparte începe campania din Italia, proclamă ca motiv oficial al invaziei, „eliberarea popoarelor italiene de sub jugul habsburgilor”. Nici un cuvânt însă despre noul jug al francezilor cu care Napoleon, în mărinimia sa proverbială, urma să-i blagoslovească pe proaspăt eliberaţii italieni. Adevăratul motiv al invaziei peninsulei italiene a constituit-o însă  vistieria franceză, mai ales lipsa cu desăvârşire a banilor din această vistierie. Franţa postrevoluţionară, portdrapelul de odinioară al Europei, se afunda din ce în ce mai mult în mocirla rău mirositoare a incapacităţii de plată, după ce trecuse printr-o revoluţie prin care abolise monarhia absolutistă a familiei de Bourbon şi deschisese drumul către libertate şi egalitate socială. Ideile Revoluţiei de la 1789 erau generoase şi reuşiseră să înroleze sub stindardul roşu-alb-albastru al revoluţiei, milioanele de oprimaţi ai Franţei, care întrezăriseră o brumă de speranţă pentru o viaţă mai bună. Idealurile însă, oricât ar fi ele de nobile şi de bine intenţionate, era necesar de a fi susţinute de o finanţare corespunzătoare. Pentru că oricât de viteji în luptă ar fi fost acei revoluţionari, ei trebuie să mănânce, să se îmbrace şi să fie înarmaţi. Fără finanţare, revoluţionarii Franţei, oricât de bravi şi de bine motivaţi ideologic ar fi fost, nu au putut lupta împotriva tiraniei şi a contrarevoluţionarilor finanţaţi de duşmanii poporului iubitor de libertate. Iar într-o ţară în care poporul se ocupă cu revoluţia, în loc să producă bunuri materiale, se ajunge repede la fundul sacului astfel încât, avântul revoluţionar, oricât de mare ar fi, păleşte în faţa necesităţilor primordiale ale fiinţei umane.
            Drept pentru care, în martie 1794, Directoratul, forul conducător al noii Franţe revoluţionare, a hotărât să ducă un război de eliberare a Piemontului şi Lombardiei, state din nordul peninsulei italiene, care „zăceau” sub cizma habsburgică. Faptul că nu i-a rugat nimeni pe francezi să vină în Italia şi să dezrobească Piemontul şi Lombardia, a constituit un amănunt care nu a fost luat în seamă de Ricord şi Maximilien Robespierre, cei care l-au numit la comanda armatelor franceze care se pregăteau să traverseze Alpii, pe tânărul general Napoleon Bonaparte. Cu toate că în afară de ordinul de luptă, Directoratul nu i-a mai dat nimic, Bonaparte s-a achitat de sarcina încredinţată cu precizia care-l caracteriza în tot ceea ce făcea, invadând bogatele state din nordul peninsulei italiene, jefuindu-le crunt de bogăţiile pe care acestea le aveau şi declarându-le în final eliberate de sub dominaţia Imperiului Habsburgic. Ocazie cu care vistieria Franţei se redresă, iar regimul revoluţionar de la Paris deveni tot mai conştient că exportul de libertate, de egalitate şi de fraternitate în alte ţări, este de fapt o afacere bănoasă.
            La începutul campaniei din Italia, Napoleon a enunţat un postulat care a rămas valabil până în zilele noastre: Guerre nourrit seul. Războiul se hrăneşte singur. 

                                                  II



Mai aproape de zilele noastre, avem un alt exemplu de stat care şi-a găsit rezolvarea problemelor sale financiare în declanşarea unui război.
            La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a fost numit cancelar al Germaniei, urmând a gestiona o economie distrusă de primul război mondial pierdut, împotmolită în imense datorii de război, calculate de învingători la peste 30 de miliarde de dolari, la cursul anilor 1920 şi dezechilibrată total de Marea Depresiune a anilor 1929-1930. Vistieria Germaniei anilor 30, se asemăna foarte bine cu vistieria Franţei revoluţionare a sfârşitului de secol XVIII. Adică era complet goală. Numai că, în câţiva ani, naziştii au reuşit să o redreseze şi să o dezvolte, devenind nu numai una dintre economiile cele mai dinamice ale Europei acelor ani, dar chiar devenise un model economic demn de urmat. Cum a fost posibil acest miracol? De fapt, nu a fost niciun miracol, ci doar o întâmplare, faptul că Germania nu numai că nu a intrat în incapacitate de plată, ci chiar s-a redresat economic. Şi meritul nu a fost al planificatorilor economici de la Berlin.
            În anii de după primul război mondial, perioadă în care economia Germaniei alunecase în prăpastia inflaţiei şi a recesiunii cronice, singura şansă de redresare a fost văzută de către reprezentanţii industriei, finanţelor şi agriculturii germane prin prisma ancorării în spaţiul economic al Europei Centrale şi de Est. Acest spaţiu economic era privit de oamenii de afaceri germani, ca un spaţiu orientat în mod tradiţional către economia germană. Secolul XIX, caracterizat de expansiunea economică extrem de agresivă a Marii Britanii şi Franţei, şi mai apoi a Statelor Unite, către teritoriile extraordinar de bogate în resurse ale Orientului şi Africii, a constituit pentru tânăra şi dinamica economie a Germaniei proaspăt unite de către cancelarul de fier Otto von Bismark, prilejul de acaparare economică şi politică a Europei Centrale şi de Est precum şi a Balcanilor. Această parte a Europei fusese cedată de către puterile occidentale Germaniei, pentru a elimina din cursa pentru Orient şi Africa un posibil competitor şi evident pentru a-l folosi în confruntarea cu încă puternicul Imperiu Otoman, a cărui influenţă în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, împiedica planurile de expansiune ale marilor puteri.
            Cum au folosit germanii acest spaţiu economic? Cum te poţi redresa economic folosindu-te de o altă zonă economică?
            Nu este deloc simplu. Dar nici imposibil.
            În data de 6 decembrie 1926 a fost creată Mitteleuropaischer Wirtshaftstag (MWT), Uniunea Economică pentru Europa Centrală. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea niciun nume mare al economiei germane era penetrarea economică a spaţiului central şi est european prin transformarea sa în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi piaţă de materii prime şi forţă de muncă pentru economia germană. Cum puteau realiza germanii aceasta? Printr-un sistemul clearingului, adică al compensării economice. Practic, când o ţară exporta materii prime către Germania, acesteia nu i se plătea cu monedă, nici chiar cu moneda Germaniei. I se deschidea un cont în mărci germane echivalent valorii materiilor prime exportate, iar de suma respectivă statul exportator achiziţiona bunuri materiale produse de economia germană. Practic statul respectiv devenea captiv economic Germaniei. Dar ce îl împingea pe acel stat să accepte să vândă produsele sale pe credit Germaniei. Faptul că statele Europei Centrale şi de Est aveau economii mult subdezvoltate şi inferioare economiilor occidentale, producând produse şi materii prime cu preţuri mari, deci necompetitive pe pieţele europene. Dar Germania accepta aceste preţuri relativ mari, doar pentru a-şi subordona economic aceste state, compensând aceste preţuri prin preţurile practicate la propriile produse vândute statului respectiv.
            Spre deosebire de Franţa revoluţionara a sfârşitului de secol XVIII, Germania începutului de secol XX a găsit metode mai subtile pentru jefuirea altor ţări în scopul echilibrării bugetului. A invadat alte ţări în mod economic, ceea ce s-a dovedit mai ieftin decât să le invadeze militar.
            Acesta a fost începutul, dar nu era suficient pentru ambiţiile noului „cancelar al poporului”, Adolf Hitler.
            Criza economică din anii 1929-1933 cunoscută şi sub denumirea de Marea Depresiune, a reuşit să pună la pământ economia mondială. Companiile producătoare de bunuri materiale şi servicii au bancrutat una după alta, iar şomajul a atins cote inimaginabile. Rezolvarea problemei s-a dovedit a fi una simplă: expandarea masei monetare prin renunţarea la etalonul aur care acoperea până atunci moneda emisă de oricare stat, trecându-se, fără mare vâlvă, de la moneda-marfă cu valoare intrinsecă la moneda semn, fără valoare proprie.
Cu alte cuvinte, dacă banii sunt insuficienţi, hai să fabricăm mai mulţi, ca să ajungă la toată lumea. Teoria lui John Maynard Keynes prindea contur cu mult timp înainte ca acesta să o enunţe.
Care au fost consecinţele acestei expandări a masei monetare? O monedă ieftină. Sau extrem de ieftină. Evident, orice marfă aflată în exces se ieftineşte. Astfel că în Marea Britanie, Franţa şi mai apoi în Statele Unite, moneda în exces, chiar dacă este mai ieftină decât înainte, reuşeşte să ajungă la toată lumea, împingând economiile statelor afară din prăpastie. The New Deal-ul americanilor consfinţeşte acest adevăr.
Germania s-a ferit de expandarea masei monetare, dintr-un considerent psihologic: teama de o inflaţie galopantă. Nu trecuse mult de la crearea republicii de la Weimar, care a fost urmată de cea mai mare rată a inflaţiei cunoscută vreodată de Germania. Preşedintele Băncii Centrale a Germaniei naziste Hyalmar Schacht s-a opus cu vehemenţă acestei rezolvări a problemelor economice cu care se confrunta ţara sa. Amintirea vremurilor când un dolar ajunsese să valoreze multe miliarde de mărci era încă vie în amintirea germanilor. Germania nu şi-a expandat masa monetară de frica inflaţiei, dar a introdus un control strict al salariilor şi a fixat o rată a dobânzii de referinţă de 4,5 procente.
Ce s-a întâmplat cu banii ieftini tipăriţi de băncile centrale engleze, americane şi franceze? Evident, au migrat din zonele economice cu randament mic (dobânzi de referinţă mici), către zonele cu randamente mai mari.
Rezultatul acestei politici economice a fost că fluxurile financiare au migrat către Germania, generând legenda potrivit căreia, bancherii americani, francezi şi englezi au finanţat maşina de război a lui Hitler (Ford şi Standard Oil fiind cei mai cunoscuţi). Şi această legendă nici nu este departe de adevăr, dar nu trebuie să privim acest binom economic (format evident din foşti inamici) ca pe ceva nenatural. Fluxurile financiare s-au comportat natural, şi nu au avut niciun substrat politico-ideologic când s-au îndreptat în cantităţi imense către spaţiul economic german. Spaţiu care avea nevoie de finanţare ca de aer. Pentru că doar cu finanţare externă, Germania lui Adolf Hitler a putut să îşi înfăptuiască ambiţiile postbelice de negare a Tratatului de la Versailles şi de reînarmare masivă. Reînarmare necesară pentru a pansa rănile lăsate de deziluziile generate de pierderea “pe nedrept” a primului război mondial. Finanţarea masiva care a urmat Marii Depresiuni a ajutat economia Germaniei nu numai să se revigoreze, dar şi să devină cea mai competitivă şi dinamică economie europeană, beneficiind din plin de pieţele sale tradiţionale de desfacere a mărfurilor şi aprovizionare cu materii prime ale Europei Centrale şi de Est. Către sfârşitul anilor 30, Germania nazistă a găsit o nouă cale de subordonare a economică a estului Europei, prin crearea de companii mixte între societăţile comerciale locale şi societăţi industriale germane, prin care Germania îşi valorifica tehnologia (depăşită şi pe care nu o mai utiliza) beneficiind de materiile prime şi mâna de lucru locală. Această idee a fost preluată şi de sovietici  după al doilea război mondial, în toate statele lagărului socialist fiind înfiinţate companii mixte (în România au fost numite sovromuri, funcţionând până către sfârşitul anilor 60).
Dar bunăstarea vine întotdeauna cu un cost. Împrumuturile externe au o scadenţă, dată la care ele trebuie returnate. Dacă banii intraţi în economie i-ai investit în capacităţi de producţie capabile să producă un profit suficient astfel încât să ai de unde plăti datoria şi să îţi mai rămână, atunci totul e OK, calculul economic e perfect.
Germania a investit însă în armamente şi muniţii, remilitarizându-se şi pregătindu-se pentru acapararea spaţiului vital (lebensraum) necesar ideologiei rasiste deviante implementate de fostul învăţător de ţară Heinrich Himmler. Economia germană este însă insuficient de puternică, deoarece este nediversificată şi efortul său principal este pe direcţia dezvoltării armelor şi tehnologiilor militare. Economia germană este puternic dezechilibrată. Şi se ştie că armatele nu produc profit, ele doar consumă resurse.
Ce faci când nu ai bani, dar ai datorii? Ce faci când nu ai bani iar creditorii te împresoară? Ce faci când nu ai bani, dar ai o armată de mai multe milioane de soldaţi care bat pasul pe loc?
Simplu. Găseşti motive şi îi invadezi pe creditori.

                                          III



La începutul anilor 2000, pe fondul dezvoltării accelerate a statelor emergente şi a economiilor prin definiţie expansioniste, cererea de hidrocarburi (generată de cererea de energie necesară dezvoltării industriale) explodează. Evident, explodează şi preţul.
Fiind a doua deţinătoare de rezerve de hidrocarburi din lume, dar prima la export, Rusia are încasări imense din comerţul cu produse petroliere. Practic, imensele rezerve de hidrocarburi de care dispune, îi permit Rusiei să îşi planifice pas cu pas, revenirea în prim planul scenei politice mondiale.
În principiu, Rusia anilor 2000 face cam aceleaşi greşeli ca Germania anilor 1930. Beneficiind de imense fluxuri de capital provenite din comerţul tot mai rentabil cu petrol şi gaze naturale, îşi impune dominaţia economică asupra fostului spaţiu ex-sovietic, considerat de Moscova ca un tradiţional fief economic al Rusiei. Fostul spaţiu economic ex-sovietic constituie pentru Rusia ceea a cosntituit pentru Germania anilor 1930 spaţiul economic al Europei Cetrale şi de Est. Planificatorii economici ai lui Vladmir Putin sesizează în mod corect potenţialul economic imens al fostelor republici unionale sovietice şi iniţiază Uniunea Vamală Euroasiatică, pe exact aceleaşi principii pe care puternicii industriaşi şi finanţişti germani ai anilor 1920 au creat Mitteleuropaischer Wirtshaftstag. Noua Uniune Vamală a lui Putin va funcţiona nu pe sistemul învechit şi greoi al clearingului economic, ci prin impunerea unei monede comune controlată de la Moscova, idee preluată de la Uniunea Europeană. Spaţiul economic al noii Uniuni Vamale ar putea să constituie pentru Rusia, pe lângă o piaţă solidă de desfacere a produselor sale şi o limitare a concurenţei pe care unele dintre fostele republici unionale i-o făceau pe piaţa internaţională a hidrocarburilor.
Dar Rusia face aceleaşi greşeli pe care Germania le-a făcut în anii 1930. Capitalurile disponibile nu au fost folosite pentru dezvoltarea echilibrată a economiei Germaniei, iar prin crearea de noi capacităţi de producţie în toate ramurile economice, acestea să genereze profituri şi locuri de muncă. Capitalurile disponibile au fost investite în cumpararea de arme şi tehnologii militare, într-o grabă de neînţeles a cursei reînarmării armatei ruse. Această grabă este pusă doar pe seama faptului că domnul Putin simte în spate termenul de finalizare a mandatelor sale iar rocadele cu prietenul său de încredere Dmitry Medvedev nu mai pot continua la nesfârşit. Vladimir Putin ştie că trebuie să demonstreze că el este preşedintele providenţial care poate conduce Rusia acolo unde îi este locul în lume şi asta din păcate nu se poate atunci când eşti constrâns de termenul mandatelor.
Această imensă greşeală au făcut-o şi sovieticii la sfârşitul anilor 1980, când au investit sume imense în dezvoltarea capacităţilor militare, atraşi în cursa înarmării de eternii lor rivali, americanii. Ca şi acum, atunci sumele investite în cursa înarmării, peste care s-a suprapus prăbuşirea preţului petrolului, au falimentat economia sovietică, economie care era totuşi mai bine echilibrată decât economia Rusiei de azi. Uniunea Sovietică a fost destrămată şi nu a mai constituit un pericol militar şi ideologic pentru Statele Unite.
Faptul că istoria anilor 1930, 1980 se repetă, ne face totuşi să tragem o tulburătoare concluzie. Se încearcă anihilarea economică şi politică totală a Rusiei şi nu este exclus să se încerce şi o destrămare teritorială a sa, pe principiul aplicat de către puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial Germaniei, când aceasta a fost împărţită în două republici. Se încearcă falimentarea economică a Rusiei, atragerea ei în conflicte militare de uzură cum este cel din Ucraina, aşa cum odinioară a fost atrasă în conflictul din Afghanistan. Se încearcă creearea unor situaţii limită, de neacceptat pentru Rusia, ştiind că Moscova va reacţiona (a se vedea Syria, conflict în care Vladimir Putin a acţionat cu inteligenţă, după care a ieşit la timp).
Împingerea vădită a Rusiei către conflicte armate este primejdioasă şi are drept scop principal nu împotmolirea militară ci erodarea sa economică, ştiindu-se că în spatele oricărei armate victorioase, stă o economie puternică.
În momentul în care Rusia a demonstrat că are capacitatea de a reveni pe scenă, undeva, într-un birou elegant s-a luat hotărârea de a fi anihilată. Un nou competitor pe scena celor mari nu e de dorit. Şi aşa cum cu un sfert de secol în urmă, economia sovietică a fost pusă cu spatele la zid, tot aşa, acum, economia Rusiei este împinsă pe marginea prăpastiei.
Nu se ştie dacă atunci când economia Rusiei va ajunge la fundul sacului, nu se va lua în calcul faptul că uriaşa sa maşină de război se poate hrăni şi  singură.