miercuri, 17 iunie 2015

A DAY THAT NEVER COMES




Când în 1998 au fost stabilite criteriile de convergenţă de către cele 11 state constituente ale eurozonei, nimeni nu şi-a pus problema dacă va exista la un moment dat cineva care va voi să o părăsească. Sau să fie dat afară. Nu a fost creat un mecanism care să stabilească ce criterii trebuie să îndeplinească, sau mai bine zis ce criterii nu a reuşit să îndeplinească un stat, pentru a părăsi eurozona. Filozofia de bază a eurozonei este aceea ca în timp, pe măsură ce vor îndeplini criteriile de convergenţă, toate statele Uniunii Europene să adopte moneda unică. De aceea a şi fost creat European Exchange Rate Mechanism (ERM II), un sistem intermediar unde statul candidat va petrece doi ani înainte de adoptarea monedei unice, pentru a da posibilitatea testării capacităţii de asimilare a criteriilor impuse. Şi pe de altă parte, de a-l impulsiona să grăbească atingerea parametrilor impuşi. Oricum, o Uniune Europeană fără o monedă unică era de neconceput.  Cel puţin până acum.
            Cu cele 350 de miliarde de euro datorii suverane, Grecia este creditată cu titlul de prim stat care va ieşi din eurozonă. Şi chiar din Uniune.  Sau poate va fi dată afară, cu toate că, aşa cum se ştie, nu există mecanismul care să scoată afară din eurozonă un stat cu drepturi depline.
            Grecia a îndeplinit criteriile de convergenţă în 2001, la doi ani de la lansarea monedei euro, în 1 ianuarie 1999. Se pare că încă le mai îndeplineşte. Acum, în 2015, la 14 ani distanţă, sunt voci virale care îndeamnă la excluderea sa din eurozonă numai pe motiv că a acumulat datorii imense. Nimeni nu ştie însă dacă Muntenegru şi Kosovo au îndeplinit vreodată vreun criteriu pentru a adopta euro. Şi totuşi folosesc moneda unică europeană, chiar dacă nu au reprezentanţi în board-ul Băncii Central Europene. Folosirea monedei unice europene este o garanţie pentru aceste două state, că sistemele lor financiare vor rămâne stabile şi eficiente şi nu vor fi expuse riscurilor atacurilor financiare ale unor speculatori financiari internaţionali. Deci, cu toate că nu li se impune să îndeplinească niciun criteriu, cu toate că se pot îndatora după bunul plac, nimeni nu analizează fapul că cele două ţări, care nici măcar nu sunt în Uniunea Europeană, beneficiază de pe urma unei construcţii la care şi-a adus aportul chiar şi mult blamata Grecie. Şi aici ar putea fi amintit numai Pactul de Stabilitate şi Creştere, un acord politic între statele membre U.E., care impune membrilor eurozonei un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din produsul intern brut (PIB) şi ca datoria suverană a statului respectiv să nu depăşească 60% dn PIB. Pactul a fost adoptat la îndemnul ministrului de finanţe al Germaniei, în 1996, ca un preambul la crearea monedei unice europene şi se dorea a fi un gardian al noii monede europene. Criteriul deficitului maxim a fost o piatră de încercare foarte grea mai ales pentru acele economii europene în plină expansiune, fiindu-le frânată creşterea economică, ştiindu-se că  aceasta vine de obicei la pachet cu deficit bugetar mărit şi nivel al împrumuturilor crescut.  Cine au fost cei care au încălcat în primul an de existenţă al monedei unice, Pactul de Stabilitate? Evident, cei care l-au impus, Germania şi Franţa. Nu Spania, nu Portugalia, nu Olanda, sau alte economii mici. Şi nici măcar Grecia.
            Grecia are datorii prea mari şi este incapabilă să îşi reformeze sistemul financiar.
            Grecia avea datorii mari şi acelaşi sistem financiar şi în 2001 când a adoptat moneda unică europeană. Şi totuşi nu a fost o problemă, a îndeplinit criteriile de convergenţă şi a intrat în eurozonă. Dar eurozona nu este pentru Grecia doar o umbrelă financiară menită să-i confere stabilitate. Grecia devine şi un exportator de stabilitate financiară, prin aportul său care face ca Uniunea Europeană să devină prima zonă economică a lumii cu un PIB cumulat de 17 trilioane de USDollars, înaintea Statelor Unite cu 16 trilioane USDollars şi Chinei cu 15 trilioane USDollars. Şi la fel ca şi celelalte membre ale eurozonei, în cei paisprezece ani de apartenenţă la eurozonă, Grecia şi-a adus aportul contributiv la crearea bugetului comun european.
            Cine pierde şi cine câştigă din ieşirea Greciei din zona euro?
            În data de 30 iunie, Grecia trebuie să plătească două rate cumulate din datoria către FMI de 1,5 miliarde de euro, pentru a-şi demonstra buna credinţă şi pentru a avea acces în continuare la sistemele de finanţare internaţionale. Această cumulare este o regulă care se aplică rar de către boardul FMI, cu privire la transferul unor tranşe datorate, şi numai atunci când, din probleme tehnice privind transferul financiar intercontinental, este tehnic imposibil ca acesta să se realizeze în timp util. Cumularea ratei din 5 iunie cu cea din 30 iunie, nu reprezintă deloc o problemă tehnică ci mai degrabă o prelungire a agoniei în care economia Greciei se zbate.
            Din păcate, datele financiare şi staistice ale Greciei nu sunt deloc în măsură să încurajeze continuarea creditării ei. Datoria cumulată se ridică la peste 320 miliarde de euro, din care numai Germaniei îi datorează 56 de miliarde. Datoriile Greciei au atins 177% din produsul intern brut. Produsul intern brut a scăzut cu 25% din 2010, anul în care criza a început să lovească tot mai tare economia greacă
            S-a calculat ca ieşirea controlată a Greciei din zona euro ar putea costa Europa circa 300 de miliarde de euro, pe când ieşirea ei necontrolată ar aduce nota de plată la 1000 de miliarde de euro. Băncile greceşti au o prezenţă susţinută în zona de est a Europei, iar o eventuală intrare în incapacitate de plată a Greciei ar afecta serios sistemele financiare ale Europei răsăritene. Liderii greci nu exclud amânarea pe temen lung sau refuzul de a mai plăti datoriile către creditori.
            Dar este puţin probabil că economia Greciei nu ar putea fi salvată. Potenţialul Greciei este imens şi şi-a demonstrat de-a lungul timpului eficienţa economică. Ani de zile Grecia a constituit un model de succes, având o economie mai dinamică decât a statelor vest europene dezvoltate.
            Dar de când în zonă a apărut cazul Ucraina, se pare că interesul de a ajuta Grecia să depăşească această perioadă dificilă s-a estompat. Interesul pentru Ucraina a crescut exponenţial şi se fac scenarii pentru a ajuta economia ucrainiană să revină pe linia de plutire. Economia ucrainiană este cu mult mai puţin performantă decât cea a Greciei, iar corupţia generalizată lasă puţine opţiuni pentru imaginarea de măsuri de redresare economică. În principiu economia ucrainiană este deţinută de oligarhii ucrainieni care după modelul rusesc, au constituit adevărate imperii economice de tip stat in stat. Măsurile de ajutorare a economiei Ucrainei se vor transforma în transferuri de capital în sacul fără fund al oligarhilor ucrainieni. Iar având în vedere că principala zonă industrială a Ucrainei este acum deţinută de nou înfiinţata Uniune a Republicilor Populare Donetsk şi Lugansk (Novorossia), este clar că încercarea de a aduce pe lina de plutire această ţară este o misiune aproape imposibilă.
            S-a avansat ideea ştergerii a jumătate din datoriile ucrainiene care acum se cifrează la aproximativ 95 % din PIB (atât datoria publică dar şi datoria privată). Iar PIBul Ucrainei a fost în 2014 de 83 miliarde de euro. Deci datoria totală a acestei ţări este de 77 miliarde de euro. Sumele sunt imense, dar interesul în zonă este la fel de mare.
            Să ne amintim că în anii 80-90, Poloniei, care era văzută ca ţara care se opunea pe faţă comunismului, i s-au şters datoriile, ceea ce a constituit un imens ajutor pentru economia poloneză, care acum este cea mai dinamică din estul Europei.
            În Ucraina anului 2015, interesul de a o transforma într-un vârf de lance în lupta împotriva expansionismului rusesc, face ca ideea de ştergere a datoriilor să prindă contur şi să nu mai fie decât o chestie de timp până când se va întâmpla.
            Nu acelaşi interes există pentru Grecia, ţară care este în aceeaşi situaţie. Că a ajuns în acest punct de voie sau de nevoie, nici nu mai contează. Finanţiştii europeni acceptă să piardă 300 de miliarde de euro prin excluderea din Europa a unui stat care se află în Europa de mii de ani. Acceptă să arunce zona de sud est a uniunii într-o degringoladă economică, în condiţiile în care, dacă vor fi afectate de grexit, statele est europene, puternic conectate la sistemul bancar grecesc, îşi vor reveni anevoios, poate doar cu ajutor de la centru. Dar aceste state s-au dovedit buni platnici şi dacă va fi nevoie , BCE, FMI şi ceilalţi creditori vor risca să investească noi sume aici, ştiind-se că aceste sume nu numai că le vor fi returnate la timp şi cu dobândă, dar vor lega şi mai tare estul Europei de vest, întărind şi mai mult legăturile de vasalitate pe care aceste ţări deja le au faţă de statele puternice ale uniunii.
            Dar grexitul nu va fi doar o ieşire pe uşa din dos a Europei a unui stat membru. Există pericolul de contaminare prin care şi alte state membre ale eurozonei şi ale Uniunii Europene ar putea fi alungate, ca urmare ale incapacităţii lor de a plăti datoriile acumulate. Irlanda şi Portugalia sunt în aceeaşi situaţie şi în curând se va pune problema dacă este oportun de a fi susţinute sau dacă nu e mai ieftin să fie şi ele alungate. Anglia este într-o criză de încredere la adresa instituţiilor europene care sunt bănuite că fac doar jocurile unor corporaíi, fără nicio legătură cu menirea lor de instituţii de coordonare comunitară. Tot mai multe voci din Anglia cer ieşirea din Uniunea Europeană, ca să nu mai vorbim că deja, termenul de adoptare al monedei unice  nici nu mai este amintit.
            Neîncrederea tot mai accentuată a statelor mici ale Uniunii Europene în jocul pe care îl fac marile puteri, va duce foarte probabil de la grexit la euroexit. Adică dezintegrarea construcţiei începute după cel de-al doilea război mondial, prin care se dorea întemeierea unei Europe unite.
            Un astfel de tsunami nu mai este privit ca pe o imposibilitate de către liderii europeni şi cei mondiali.
Abandonarea Greciei în favoarea Ucrainei, doar pentru a susţine ofensiva pe care statele Unite şi aliaţii săi au început-o împotriva Federaţiei Ruse, va duce la reconsiderarea încrederii pe care statele cu economii precare din estul Europei, o acordă centrelor financiare şi de putere ale Uniunii Europene. Statele Europei de Est au economii prea slabe şi prea vulnerabile, pentru a fi târâte în imensul malaxor de interese în care puternicii lumii vor să le folosească. De curând Polonia şi-a reafirmat neîncrederea în alianţa pe care Uniunea Europeană a încheiat-o pe tăcute cu Statele Unite în privinţa viitorului evenimentelor care se desfăşoară în zona de est a Europei (Ucraina), alegând un preşedinte eurosceptic. Andrzej Duda este cunoscut drept un eurosceptic moderat şi care susţine nevoia de schimbare a Europei.
Liderii statelor est europene oscilează între estul rusesc şi vestul americano-european pe bună dreptate. După ce ani de zile statele estice ale uniunii au fost tratate ca niste membri de mâna a doua, cărora li s-a făcut un hatâr imens că au fost primite în uniune, neadmiţându-se niciodată aportul imens economic pe care aceste state le-au adus prin deschiderea pieţelor economice de zeci de milioane de locuitori, deschiderea drumului către resurse şi către mâna de lucru ieftină, motor al creşterii economice a statelor din vest, după toate acestea,  odată cu venirea crizei economice mondiale, au fost lăsate să se descurce singure, neluându-se în considerare faptul că pentru o economie precară, care marşează spre a reduce decalajele faţă de economiile dezvoltate, criza economică a fost echivalentul închiderii robinetului de oxigen pentru un scufundător.  Când state lovite puternic de criză precum Grecia, Cipru, Ungaria, Slovacia, au căutat în est noi variante de finanţare şi noi pieţe de desfacere pentru produsele lor, precum şi renegocierea contractelor vitale pentru energie, au fost aspru pedepsite de către diriguitorii de la Bruxelles, acuzându-le de trădare a intereselor comunitare. Sunt acuzate că încearcă instituirea unor regimuri dictatoriale, sau de orientare dictatorială.
Grexitul echivalează cu o pedeapsă. Nu contează a cui va fi iniţiativa ieşirii din uniune şi din eurozonă. Dar grexitul trebuie să constituie o lecţie învăţată pentru statele est europene. Atâta vreme cât îi vor fi servite interesele, vestul Europei va avea numai cuvinte de laudă. Dacă nu, laudele se vor transforma în acuzaţii.

Poate că grexitul este tocmai momentul oportun ca statele estice să se unească în apărarea Greciei, demonstrând acea coeziune de zonă, coeziune care a lipsit şi lipseşte occidentului.
Poate că este tocmai vremea ca grexitul să se transforme în est-exit.