1.
Omul
este un animal migrator. În preistorie, fiind vânător-culegător, urma turmele de
animale care migrau în căutarea hranei. Cu toate că în timp, el a devenit
agricultor, deci sedentar, gena migraţiei i-a rămas adânc întipărită în ADN,
drept pentru care omul a continuat să migreze din zonele cu demografie
explozivă şi prin urmare subdezvoltate economic, spre zonele care beneficiau de
resurse suficiente. Se ştie că Imperiul Roman, cel mai longeviv imperiu pe care
l-a cunoscut umanitatea, a căzut sub loviturile din ce în ce mai puternice ale
popoarelor migratoare. Iar romanii nu erau nci pe departe un popor tolerant.
Din contră, erau un neam inteligent şi sălbatic. Dar spre sfârşitul existenţei
imperiului, Roma a devenit, pe fondul corupţiei generalizate, tot mai tributară
mercenarilor pe care era nevoită să-i angajeze în armată pentru apărarea
graniţelor. Iar provinciile au devenit tot mai independente de capitală,
exercitându-şi autoritatea în funcţie de interesele personale ale diferiţilor potentaţi
locali, şi nu în interesul comun al
politicilor de securitate ale imperiului. Imperiul Roman nu s-ar fi prăbuşit
niciodată, dacă nu ar fi fost săpat în interior de corupţia generalizată şi de
interesele de grup ale diferitelor categorii privilegiate.
“Primăvara arabă” a adus
Europei un fenomen care în 2015 s-a transformat într-o criză. Migraţia de
proporţii biblice a sute de mii de persoane, alungate din ţările din nordul
Africii şi Orientul Mijlociu de instabilitatea politică, atacurile furibunde
ale celulelor ISIL (DAESH) şi mai ales de
sărăcie, au creat o stare de panică de mari proporţii în statele sudice
Uniunii Europene, mai ales în Italia şi Grecia. Comisia Europeană caută soluţii
şi găseşte de cuviinţă să împartă povara gestionării migranţilor de către toate
statele europene, cu toate că vizate de valul de migranţi sunt numai câteva (în
general statele nordice, dezvoltate economic). Mai mult, Comisia vrea să impună
cu forţa cote de migranţi pe care fiecare stat să fie obligat să îi adăpostească.
Dar guvernele locale nici nu vor să audă de aşa ceva. Statele estice, mai
sărace, invocă dificultăţile de natură financiară pe care le implică această
măsură, cu toate că Bruxelles-ul a promis câte 6000 de euro pentru fiecare
azilant adăpostit. Premierul Slovaciei, Fico, chiar a justificat că nu din rea
voinţă ţara sa nu este de acord să primească migranţi, ci din cauză că pe teritoriul
Slovaciei nu există nicio moschee, iar musulmanii nu s-ar simţi bine
acolo. Ungaria a început chiar construcţia unui gard de sârmă ghimpată care
să oprească fluxul de persoane care tranzitează ţara dinspre Serbia, în drum
spre vest. Măsura a fost aspru criticată de Bruxelles, care o consideră
absurdă, dar construcţia a continuat, Budapesta întărind paza gardului şi ameninţând
cu amenzi usturătoare organizaţiile umanitare care protestează împotriva
măsurii. Sub asaltul sutelor de mii de refugiaţi, Italia ameninţă Comisia
Europeană că va acorda vize Schengen tuturor debarcaţilor pe plajele sale, în
încercarea de a-i face să părăsească teritoriul italian. Grecia se declară
incapabilă să gestioneze fluxul de refugiaţi şi solicită de urgenţă ajutor
financiar de la Bruxelles, ajutor care se pare că a şi fost acordat sub forma
unei sume nerambursabile de aproximativ un miliard de euro. Singura ţară
est-europeană care a luat măsuri reale împotriva mgranţilor s-a dovedit a fi
FYROM (Macedonia). Au declarat stare de necesitate şi au trimis armata să apere
graniţa cu Grecia, astfel că mii de persoane au rămas blocate între Grecia şi
Macedonia, pe fâşia de delimitare a frontierei. Dar la urma urmei, ce pot face
soldaţii, fie ei şi de elită, împotriva femeilor cu copii mici în braţe?
Pe de altă parte, statele vest europene acuză estul de lipsă de
solidaritate, şi ameninţă cu reintroducerea vizelor şi controalelor la graniţă,
în cazul în care vor fi lăsate să se confrunte singure cu valul uman ce le bate
la uşă. Germania, statul european care este ţinta celui mai mare număr de
migranţi se aşteaptă să înregistreze cel puţin 800000 de nou veniţi. Un număr
extrem de mare chiar şi pentru Germania.
Indecizia şi nehotărârea liderilor europeni, dublată de incapacitatea de
luare a hotărârilor datorată lipsei unei conduceri centralizate, fac ca această
criză să răstoarne echilibrul Uniunii Europene, să răstoarne un echilibru care
oricum era extrem de fragil.
Să fie chiar aşa de neputincioşi liderii Europei?
Chiar atât de nehotărâţi?
Nu este chiar aşa.
Totul a început cu primăvara arabă, care a fost aparent o revoltă a
popoarelor din nordul Africii, şi Orientul Mijlociu împotriva regimurilor
despotice care conduceau în mod discreţionar şi totalitar. Părea o revoltă
împotriva sărăciei, dar să ne amintim că statele în nord africane respective,
nivelul de trai se îmbunătăţise simţitor pe fondul investiţiilor în turism
(Tunisia, Egipt), al exploatărilor hidrocarburilor (Libia, Algeria, Maroc,
Orientul Mijlociu). În Egipt, Yemen şi Tunisia protestele au devenit revoluţii
care au dus la înlăturarea preşedinţilor Hosni Mubarak şi Ben Ali, iar în
Iordania şi Cisiordania guvernele au fost dizolvate.
Dar motivul principal al Primăverii Arabe a fost colonelul Gaddafi,
conducătorul Jamahiriei Arabe Libiene Socialiste, la putere încă din 1969, când
a organizat o lovitură de stat pentru înlăturarea de la putere a regelui Idris
I, impus de britanici. Colonelul Gaddafi a condus şi organizat statul libian cu
o mână de fier, impunând un regim totalitar dar orientat spre performanţă
economică. Libia, sub autoritatea sa şi beneficiind de imense rezerve de
hidrocarburi, devenise una dintre primele ţări africane ca progres economic,
cetăţenii săi beneficiind de un standar de viaţă superior majorităţii ţărilor
africane. Câteva date statistice sunt
elocvente:
- PIB-ul pe cap de locuitor al Libiei este de 14.192 dolari.
- Fiecare membru al unei familii care este subvenţionat de către stat primeşte 1.000 de dolari pe an.
- Şomerii primesc 730 de dolari lunar.
- Salariul unei asistente de spital este de 1.000 dolari.
- Ajutorul de naştere este de 7.000 de dolari.
- Cuplurile proaspăt căsătorite primesc un ajutor de 64.000 de dolari pentru a cumpăra un apartament.
- Pentru a deschide o afacere un libian primeşte un ajutor financiar de 20.000 de dolari.
- Impozitele şi taxele majore sunt interzise.
- Educaţia şi asistenţa medicală sunt gratuite.
- Educaţia şi specializările în străinătate se fac pe cheltuiala guvernului.
- Există lanţuri de magazine pentru familii mari, ce au preţuri simbolice pentru produsele alimentare de bază.
- Vânzarea de produse expirate este pedepsită prin amenzi mari, iar în unele cazuri se pedepseşte cu detenţia.
- Un număr de farmacii distribuie medicamente gratuit.
- Contrafacerea medicamentelor este considerată o infracţiune gravă.
- Nu există plăţi pentru chirie, iar populaţia nu plăteşte pentru energia electrică.
- Vânzarea şi consumul de alcool sunt interzise prin lege.
- Împrumuturile pentru cumpărarea unei maşini sau a unui apartament sunt acordate fără dobândă.
- Sunt interzise speculaţiile imobiliare.
- În cazul în care o persoană decide să cumpere o maşină, statul libian achită 50% din preţul ei, iar în cazul poliţiştilor 65% din preţ.
- Benzina este mai ieftină decât apa. Un litru de benzină costă 0,14 dolari.
De ce ar vrea cetăţnii unei ţări care plătesc în 2010 doar 14 cenţi pe
litrul de benzină să se revolte?
Cu toate că Libia este un stat artificial creat de
către italieni în 1934 prin uniunea triburilor berbere care populau cele trei
provincii istorice ale Libiei: Tripolitania, Fezzan şi Cyrenaica, Moammar Gaddafi a reuşit să-l
ţină unit, printr-o poliţie politică deosebit de eficientă. Membrii tribului
său erau preferaţi în funcţiile de conducere ale statului, în detrimentul
membrilor celorlalte triburi, accentuând tensiunile existente între ele. De ce
a trebuit să fie îndepărtat de la putere, chiar dacă în ultima vreme regimul Gaddafi
devenise mult mai conciliabil şi mai aplecat spre negocieri decât în vremea în
care organiza atentate cum a fost cel de la Lockerby? S-a afrmat că petrolul pe
care-l deţinea, a fost motivul pentru care a fost invadată Libia. Cu toate că
este a zecea ţară de pe glob din punct de vedere al cantităţilor de petrol pe
care le deţine, Libia nu extrage decât 1,4 milioane de barili pe zi, mult mai
puţin decât Iranul, de exemplu, care extrage 4 milioane de barili. Problema nu
era petrolul în sine (pentru că se ştie că simpla deţinere a unor câmpuri
petroliere nu te face imbatabil, au simţit-o şi ruşii pe pielea lor, de două
ori de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), ci moneda în care se
tranzacţionează acest petrol şi mai ales sistemul monetar dn care face parte
această monedă. Pe scurt, Moammar Gaddafi a făcut ceea ce încercase şi Sadam
Hussein cu aproape un deceniu în urmă: a anunţat că petrolul libian se va
tranzacţiona nu în USD ci în aur. Cum Libia nu exporta cantităţi atât de mari
de petrol asfel încât să destabilizeze piaţa internaţională a petrolului,
iniţial iniţiativa sa nu a părut să genereze mari probleme. Dar nu era singura
iniţiativă a colonelului. Gaddafi încerca să cristalizeze o idee mai veche prin
care să organizeze o uniune monetară islamică, care să folosească o nouă monedă
cu acoperire în aur: dinarul de aur. Gaddafi a sugerat şi
realizarea unui stat african unit, idee ce a fost bine primită de majoritatea
ţărilor africane şi câteva ţări arabe. Dar iniţiativa dictatorului libian a
fost aspru criticată de către Statele Unite şi Uniunea Europeană, la acea dată,
preşedintele francez, Nicholas Sarkozy afirmând că “libienii ameninţă
securitatea financiară a omenirii” .
Problema acoperirii
monedei americane, în calitate de valută forte universală (impusă de americani
prin tratatul de la Brenton Woods în 1948) a fost pusă în discuţie de
nenumărate ori, după ce în 1971, în timpul administraţiei Nixon, Federal
Reserve Bank a renunţat la acoperirea ei în aur. Renunţarea la etalonul
aur-devize a fost precedată de ceea ce americanii au numit atacul asupra
monedei americane, prin care rezervele de aur ale USA stabilite la conferinţa
de la Brenton Woods la o valoare de 25 de miliarde de dolari, au scăzut la
numai 10 miliarde. Vina a fost aruncată asupra francezilor şi spaniolilor, mai
ales datorită discursului preşedintelui De Gaulle din 1965 prin care a cerut
Fed-ului să-şi dovedească buna credinţă şi să demonstreze că nu emite dolari
fără acoperire.
(http://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00105/conference-de-presse-du-4-fevrier-1965)
Americanii erau de mult bănuiţi
că nu aveau acoperire pentru bancnotele pe care le emiteau.
2.
Ca să înţelegem ce se întâmplă cu banii noştri, este necesar să înţelegem
ce reprezintă aceşti bani. În principiu,
masa monetară existentă pe teritoriul unui stat reprezintă totalitatea
bunurilor şi serviciilor de pe teritoriul acestui stat. Moneda are ca funcţie
principală aceea de instrument de schimb, realizându-se prin existenţa ei,
posibilitatea schimbului de mărfuri şi servicii în societate, deci face
posibilă existenţa comerţului. Până la apariţia monedei, oamenii foloseau trocul,
schimbul de mărfuri cu alte mărfuri, în măsura în care mărfurile respective
aveau caracteristica de necesitate, adică erau utile celor doi participanţi la
troc. Pe măsură ce volumul schimburilor comerciale s-a mărit, a apărut
necesitatea cuantificării valorii mărfurilor, cuantificare necesară preciziei
tranzacţiilor comerciale. Astfel au apărut
primele mărfuri care jucau rol de monedă de schimb şi aveau rolul să uşureze şi
să mărească acurateţea stabilirii nivelului valorii mărfurilor. Marfa cu rol de
monedă trebuia să aibă caracteristici deosebite, cum ar fi importanţa, valoarea
de piaţă, uşurinţa de tezaurizare şi uşurinţa transportului. Una dintre cele
mai comune monede ale preistoriei a fost sarea, care a apărut în momentul când
omul preistoric a devenit din vânător-culegător, agricultor-păstor. Sarea avea
avantajul, faţă de alte mărfuri, a necesităţii sale în comunităţile de păstori,
fiind o marfă greu de procurat în
condiţiile unei tehnologii precare. În unele zone ale Africii, sarea a
dăinuit, în calitate de monedă de schimb, chiar până în secolul XX d.Ch.
Amerindienii precolumbieni foloseau ca monedă boabele de cacao. Deci moneda,
este de fapt orice marfă care are proprietatea de a măsura şi de a reprezenta
valoarea. Dar moneda, cu toate că este o marfă, ea este totodată şi o convenţie
socială, artificială, o înţelegere între membrii societăţii. Nu orice marfă
poate deveni monedă. Dar mai important este că moneda este în acelaşi timp o marfă
şi o creanţă asupra emitentului.
Odată cu evoluţia societăţii omeneşti, rolul de monedă de
schimb a fost atribuit metalelor, întâi metalelor comune cum ar fi fierul,
cuprul, iar mai apoi, metalelor nobile, aurul şi argintul. Pentru a se
împiedica falsificarea lor, dar şi pentru a etalona şi ordona folosirea
metalelor în calitate de monedă de schimb, bucăţile de metal preţios au fost
ştanţate şi inscripţionate, devenind monedele pe care le cunoaştem şi le
folosim şi în ziua de azi. Deci moneda de aur sau argint, pe lângă faptul că
permite măsurarea valorii în tranzacţiile comerciale, are şi funcţia de
standard al plăţilor amânate. Deci permite cuantificarea datoriilor şi
creanţelor, ceea ce implică plăţi şi încasări viitoare. Ceea ce este cu
adevărat înteresant la sistemul monetar bazat pe monede-marfă cu valoare
intrinsecă (proprie), este faptul că în cazul unei creanţe, masa monetară
respectivă nu mai poare fi utilizată de cel care împrumută, ci doar de cel care
primeşte împrumutul. Cel care beneficiază de împrumut, se obligă să-l
returneze la o dată ulterioară, iar cel care împrumută, este privat de valoarea
reprezentată de masa monetară pe care a cedat-o împrumutatului. Evident că
moneda fiind o marfă, îşi putea modifica valoarea, făcând ca asupra debitorului
să se abată riscul de a înapoia o sumă mai mare (sau mai mică) decât cea
primită.
Pentru că, transportul şi manevrarea sumelor de bani în
masă monetară metalică este greoaie, a apărut biletul de bancă (bancnota) din
hârtie. Se pare că primii care au emis bancnote de hârtie în lume au fost
chinezii. În Europa, bancnota de hârtie a apărut cam prin secolul XVII,
probabil în Olanda.
În principiu, bancnota de hârtie reprezenta la apariţia
sa, o înţelegere între emitentul bancnotei şi cel care folosea bancnota. Cu
alte cuvinte, moneda de aur sau chiar lingoul de aur pe care un cetăţean le
folosea înainte în calitate de monedă de schimb pentru cumpărarea de mărfuri,
le ceda băncii sau autorităţii emitente spre depozitare, aceasta obligându-se
să emită bancnote de hârtie în valoare egală cu cantitatea de aur depozitată de
cetăţean în seiful băncii. Folosirea bancnotei de hârtie se baza pe încrederea
populaţiei în depozitarul cantităţii de metal preţios. Era deci o înţelegere.
Mai mult, deţinătorul biletului de bancă putea merge la banca emitentă şi să
ceară să i se restituie cantitatea de aur sau argint echivalentă biletului
respectiv. Astfel, moneda avea acoperire în aur sau argint. Până după primul
război mondial s-a folosit sistemul greoi al acoperirii bimetaliste a monedei
emise. După 1919, s-a trecut la sistemul monometalist şi s-a adoptat acoperirea
în aur a monedei. Evident, pe lângă moneda materială (bancnota) au apărut şi
alte instrumente de plată (cum ar fi cecul), care pot fi considerate tot
monede, dar care aveau o valoare legată de moneda materială, deci aveau
acoperire tot în metal preţios (moneda scripturală sau de cont, constituită pe
baza depozitelor bancare ale clenţilor băncii).
Legătura dintre cantitatea de aur încredinţată
depozitarului (băncii) şi cantitatea de bancnote de hârtie, făcea ca şi acest
sistem monetar să împiedice ca , în momentul în care cineva împrumuta cu
o sumă exprimată în bancnote o altă persoană, pierdea privilegiul de a folosi
acea cantitate de bancnote pe toată durata creditării.
Masa monetară reprezenta în continuare totalitatea
bunurilor şi serviciilor existente pe teritoriul unui stat, deci valoarea aurului
depozitat în bănci, echivala cu valoarea cantităţii de bancnote existente în
uz, care la rândul său echivala cu valoarea bunurilor şi serviciilor existente
pe teritoriul acelui stat.
În momentul în care, datorită dezvoltării relaţiilor de
producţie şi deci a măririi volumului tranzacţiilor comerciale, masa monetară
bazată pe bancnotele acoperite în metal preţios a devenit insuficientă pentru
acoperirea nevoilor de schimb (pur şi simplu producţia de aur şi argint
devenise insuficientă), s-a căutat o nouă soluţie.
De aici lucrurile se complică.
Cum producţia de aur este condiţionată de productivitatea
exploatărilor miniere, ea nu ţine cont de nevoia de monedă a lumii. Când în
1948, la Bretton Woods, Statele Unite, au fost stabilite principiile sistemului
internaţional monetar, nu a fost luată în serios foamea de aur a omenirii,
stabilindu-se ca uncia de aur să fie echivalată cu 35 de dolari americani. Dar
cum aurul este o marfă, valoarea sa este variabilă şi este dată de binomul
cerere-ofertă. Mai mult decât atât, zăcămintele de aur sunt concentrate în
câteva locuri pe mapamond, nefiind distribuite uniform. Astfel încât,
producătorii mondiali de top (Rusia şi Africa de Sud) aveau oportunitatea de a
manevra în propriul interes acest preţ. Ceea ce au şi făcut, astfel încât, deşi
toretic dolarul american valora a 35-a parte dintr-o uncie de aur, pe piaţa
liberă, el valora mai mult. Cum deţinătorii de monedă puteau solicita Fed-ului
cantitatea stabilită de aur pentru masa monetară pe care o deţineau (pentru a o
revinde ulterior la un preţ mai mare, ceea ce au făcut Franţa şi mai apoi
Spania), rezerva de aur a Statelor Unite a scăzut de la 25 de miliarde de
dolari la 10 miliarde. Pentru a se stopa acest fenomen, Federal Reserve
suspendă convertibilitatea dolarului în aur, ceea ce aulează rolul de etalon al
acestui metal.
Cursul fix al monedei a fost înlocuit cu un curs flotant,
în care etalonul a devenit puterea de cumpărare, iar cursul
variază pe piaţă în funcţie de evoluţia economiei care îl susţine. Puterea de
cumpărare este un etalon mult mai flexibil şi mai obiectiv, deoarece reflectă
în totalitate valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care se tranzacţionează
cu ajutorul masei monetare pe care o reprezintă. Are însă un mare neajuns: nu are o valoare intrinsecă. Puterea de cumpărare nu este
o valoare palpabilă, nu este o marfă. Determinarea cursului de schimb al
monedei este mai dificilă decât în cazul etalonului aur. Trebuie să se
urmărească statistic evoluţia preţurilor din ţările care se compară. Din
evoluţia indicilor de preţ pentru grupe de mărfuri se poate stabili un curs
oficial.
Puterea de cumpărare este un etalon mai corect decât
metalul preţios şi devizele, dar are un mare dezavantaj. Este un etalon care
neavând valoare intrinsecă, nu este o marfă şi deci poate avea o valoare
influenţabilă nu de cererea şi oferta directă, aşa cum ar fi normal, ci de
cererea şi oferta indirectă (este reflectat de variaţia indicilor de preţ),
deci de o statistică.
Se ştie că statisticile pot fi influenţate pentru a servi unor scopuri.
Este momentul să remarcăm faptul că şi în sistemul monetar bazat pe
etalonul putere de cumpărare, în momentul în care cineva împrumută cu o
sumă exprimată în bancnote o altă persoană, pierde privilegiul de a folosi acea
cantitate de bancnote pe toată durata creditării.
3.
Tocmai aceste statistici stabilite în birourile elegante ale Fed-ului
american a încercat Gaddafi să le ocolească, propunând crearea unei monede
acoperite în aur (dinarul de aur), cu o valoare palpabilă. Moneda respectivă
urma să fie nu o reprezentare (o hârtie) a unei cantităţi de aur, ci ar fi
trebuit să fie făcută chiar din aur (valoarea se afla la purtător,
eliminându-se riscul răscumpărării ei pentru a specula creşterea preţului
aurului pe piaţă). În acest caz, moneda ar fi avut o valoare calculată în
funcţie de valoarea aurului pe piaţa liberă la un moment dat. Evident soluţia
lui Gaddafi are aceleaşi neajunsuri, deoarece valoarea aurului poate şi ea să
fie influenţată. Dar soluţia duce la anularea monopolului internaţional
al dolarului american în tranzacţiile cu petrol şi înlocuirea lui cu o
monedă de aur a cărei valoare cel puţin teoretic se bazează pe o negociere
transparentă gen cerere ofertă.
Ideea a primit şi sprijinul Rusiei şi Chinei (care chiar a anunţat că va
emite o monedă experimentală – yuanul de aur http://www.prisonplanet.com/china-prepares-to-launch-gold-etfs-as-utah-becomes-first-state-to-make-gold-and-silver-legal-tender.html
), al Indoneziei (ţară producătoare de petrol şi gaze naturale) şi a altor ţări
cu producţie de hidrocarburi (cum ar fi Venezuela).
Ce a urmat, se ştie. Invazia Libiei, utilizându-se un mandat ONU semnat cam
pe genunchi şi folosirea opozanţilor politici ai lui Gaddafi în calitate de
răsculaţi oprimaţi şi dornici de democraţie.
Gaddafi a fost prins, şi ucis în condiţii neelucidate pe deplin. Din
iniţiativa lui de ceare a unui stat federal nord african şi mai ales de creare
a unei uniuni monetare arabo-africane s-a ales praful. Triburile Harabi şi
Obeidat, cu interese politice contrare lui Gaddafi, precum şi celulele
Al-Quaeda din Libia, Frontul Naţional de salvare Libian (condus de agentul CIA
Khalifa Hifter), Mişcarea Rebelilor conduşi de Nuri Mesmari (consilierul care
l-a trădat pe Gaddafi) au fost folosite de către CIA pentru a lupta împotriva
tiranului de la Tripoli. Bilanţul? 60000 de victime, mai ales din rândul civililor.
Libia în proporţie de 90% distrusă. Ce a făcut noul guvern (penetrat în mare
măsură de agenţi Al-Quaeda), care l-a înlocuit pe Gaddafi? Prima măsură a fost
să declare legal consumul de alcool. A doua, a înfiinţat o bancă. Iar în al
treilea rând a continuat să exploateze petrol şi să-l vândă. Pe dolari.
Siria este un nou exemplu de primăvară arabă. Ţara este condusă de Bashar
Al-Assad, fiul fostului preşedinte Havez Al-Assad. În largul coatei siriene,
prospectorii au descoperit un zăcământ uriaş de hidrocarburi, din care Siria
are cam 90%. (Restul se împarte între Iordania, Israel şi Cipru)
Când în Siria a izbucnit războiul civil, preşedintele Al-Assad a afirmat
sus şi tare că rebelii nu sunt nici pe departe nişte oropsiţi doritori de
democraţie şi libertate, aşa cum presa occidentală încerca să îi prezinte. Erau
de fapt Frontul Al-Nousra, aripa siriană a Al-Quaeda, antrenaţi şi dotaţi
pentru război chiar de CIA. Bashar Al-Assad fusese şi el un adept al ideilor
dinarului din aur, al lui Gaddafi. Al-Nousra, împreună cu celulele Al-Quaeda
din Iraq formează organizaţia teroristă Statul Islamic în Iraq şi Levant
(ISIL), care nici stat şi nici islamic nu este. Dar beneficiază de fonduri de
aproximativ 2 miliarde de dolari, nimeni neputând să le explice provenienţa.
Cert este că primăvara arabă a creat premisele unui exod de proporţii
biblice. Toată partea de nord a Africii
şi Orientul Mijlociu, este dominată în acest moment de luptătorii Statului
Islamic. În Egipt au fost şi la putere prin primele alegeri libere post
Mubarak, prin partidul „Fraţilor Musulmani” care l-a impus la preşedenţie pe
Morsi, arestat în timpul loviturii de stat dată de armată în iulie 2013.
Strategia Statului Islamic este de a folosi populaţia civilă în calitate de
scut uman pentru infiltrarea luptătorilor jihadişti în interiorul Europei, în
scopul de a destabiliza guvernele locale ale Uniunii Europene şi de a purta un
război terorist de uzură, până la erodarea completă a autorităţii statale în
zonele pe care le revendică. În momentul în care celulele jihadiste vor fi în
număr suficient, ele vor începe acţiunile teroriste camuflându-se în zonele
locuite de populaţia civilă, disimulându-se de fapt în civili nevinovaţi, în
căutare de un trai mai bun. Toată această strategie pe care ei o aplică acum în
războiul din Siria şi Iraq (unde au cucerit zone întinse şi şi-au proclamat un
califat islamic), combinată cu o propagandă dusă prin metode profesioniste
utilizând în special reţeţele de socializare ale internetului, are mari şanse
de reuşită chiar şi în Europa, unde nu duc lipsă de adepţi.
Dar de ce autorităţile se declară depăşite de situaţie şi chiar aşa şi par?
La începutul anilor 90, un exod aproape asemănător ameninţa să ocupe marile
oraşe ale occidentului european. Est europenii, în căutarea unui trai mai bun,
foloseau orice metode de a pătrunde în zona Schengen. Dar atunci autorităţile
au făcut faţă şi au reuşit să ţină în frâu acest fenomen, returnând în ţările
de origine sute de mii de solicitanţi de azil.
În 2015, se pare că asta nu se mai poate. Ba mai mult, noul preşedinte al
Italiei, Sergio Mattarella, a cerut miercuri ca imiganţii să fie trataţi
cu amabilitate, iar terorismul sa fie combătut mai puternic pentru a evita un
posibil "al treilea Razboi Mondial". "Omenia pe care o arătăm
primind refugiaţi disperaţi, inteligenţa cu care abordăm fenomenul migraţiei şi
fermitatea cu care combatem traficanţii de personae, vor fi modalităţile în
care arătăm lumii calitatea vieţii democratice".
Motivele se pare că nu sunt departe de Primăvara Arabă. După ce corifeii
finanţelor mondiale şi mai ales ai Federal Reserve Bank (reprezentanţii
familiei Rothschild) s-au asigurat că proiectul reintroducerii acoperirii în
aur a monedei care va fi folosită în tranzacţiile petroliere s-a spulberat, se
va trece la al doilea nivel: preluarea economică a zonelor vizate (foarte
bogate în petrol şi nu numai – unul dintre exemple fiind şi proiectul german
DESERTEC, un parc fotovoltaic gigantic amplasat în Sahara, care ar urma să
alimenteze cu energie electrică prin cabluri submarine întreaga Europă http://www.money.ro/top-cele-mai-mari-proiecte-fotovoltaice-din-lume/
) folosindu-se motivul luptei împotriva terorismului promovat de Statul
Islamic. Şi unde este cel mai eficient să lupţi cu teroriştii, dacă nu la ei
acasă, în Libia, Tunisia, Egipt, Siria, Iraq… Nu mai contează că pentru asta,
se sacrifică securitatea Europei, şi aşa fragilizată de numărul imens de
imigranţi existent deja aici, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, pentru că
mamele cu copii mici în braţe fugind din calea armelor impresionează pe
oricine.
