EXPERIMENTUL GRECIA

Tehnic este imposibil ca o ţară să fie obligată să nu mai folosească moneda pe care o are în uz. Nu este foarte clar cum va fi convinsă Grecia să părăsească eurozona, cu toate că tot mai multe voci o cer. E ca şi cum ai cere Statelor Unite să nu mai folosească dolarul american. Sau Chinei să nu mai folosească yuanul. Fără să li se ofere o alternativă viabilă.

În principiu, o monedă reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe un anumit teritoriu, de regulă un stat, sau o uniune de state, care au hotărât în comun sau li s-a impus să o folosească. Moneda nu reprezintă ea în sine o valoare, ci ea cuantifică o valoare căreia îi este atribuită. În trecut etalonul era metalul preţios, de exemplu aurul şi argintul, care la rândul lor reprezentau ele însele o marfă, dar cu valoare de etalon. Pentru că manevrarea unei mase monetare formată din monede de aur şi argint era dificilă, chinezii au inventat cu mii de ani în urmă, bancnota de hârtie, care era un instrument de plată cu valoare atribuită şi nu o valoare intrinsecă.

Moneda este de fapt un însemn a cărei valoare este dată chiar de către încrederea pieţei în autoritatea care o emite. Autoritatea care emite moneda se obligă prin punerea acesteia în circulaţie, să coreleze în mod corect masa monetară emisă, cu totalitatea bunurilor şi serviciilor existente.

A pretinde unui stat să renunţe la moneda pe care o foloseşte, este aproape ca atunci când pretinzi unui cetăţean să renunţe la cetăţenia sa. Evident, respectivul cetăţean, îşi poate lua altă cetăţenie, fără nicio problemă. Dar luându-i cetăţenia, nu îi poţi lua şi bunurile. Şi nici conştiinţa. Şi nici viaţa.

Wolfgang Schauble insistă ca Grecia să părăsească eurozona.  Dar Wolfgang Schauble, care este de formaţie jurist cu diplomă obţinută la prestigioasa Universitate din Hamburg, ezită să avanseze vreo soluţie la prezumtiva ieşire a Greciei din eurozonă. Mai mult, această ieşire el o vede mai mult ca o alungare din eurozonă, deoarece, dacă guvernul Greciei nu hotărăşte altfel, nimeni nu poate hotărâ ca ouzo-ul servit la terasele staţiunilor greceşti, să nu mai fie plătit în euro. În principiu, domnul Schauble, cu toate că ocupă cel mai important fotoliu al cancelariei federale a Germaniei, (ministru de finanţe), nu este nici pe de parte un tehnocrat, un specialist în politici macroeconomice. El este un simplu politician, cu o experienţă politică de invidiat, şi unul dintre principalii consilieri ai cancelarului Angela Merkel. În calitate de politician, domnul Wolfgang Schauble nu este interesat de elaborarea strategiilor de relansare economică a Greciei, pentru ca în viitor aceasta să îşi poată onora cu demnitate datoriile către Troică, ci, ca orice politician din orice ţară de pe glob, simte valul de antipatie clădit împotriva grecilor cei leneşi şi necinstiţi şi acţionează în consecinţă. Dă bine pe sticlă să pari că înfierezi nemunca şi necinstea, pe care poporul german şi în general popoarele nordice le detestă. Dar numai detestând aceste “calităţi”, popoarele nordice care se consideră, şi chiar sunt, cei mai mari contributori la bugetul comun european, nu vor vedea banii împrumutaţi Greciei, înapoi.

De fapt, Schauble ştie că mare parte din banii germanilor pe care el îi reprezintă în confruntarea cu grecii, nu se vor mai întoarce în visteria Băncii central Europene, sau a Comisiei Europene şi  poate că nici nu este foarte interesat de cele 350 de miliarde de euro pe care Grecia le datorează instituţiilor europene şi FMI-ului. Poate şi deoarece, companiile germane, foarte active pe piaţa grecească, au recuperat de mult presupusul prejudiciu pe care poporul grec, leneş şi necinstit, aşa cum este prezentat de toată mass media, l-a comis.

Şi cu toate că domnul Schauble tună şi fulgeră împotriva Greciei, cerând sus şi tare ieşirea acestui stat din eurozonă, totuşi a fost de acord cu împrumutul de urgenţă pe care sistemul financiar grecesc l-a primit pentru a nu intra în colaps. Ar fi putut să nu aprobe, ca să nu ma prelungească agonia, şi să îşi vadă visul cu ochii, adică nici mai mult nici mai puţin ieşirea Greciei din zona euro. Şi poate din Uniunea Europeană.

Să fie domnul Schauble chiar atât de sincer?

Nici pe departe.

Germania nu dă dovadă de bunăvoinţă sau clemenţă când aprobă un astfel de împrumut de supravieţuire, care să ajute Grecia să supravieţuiască până la încheierea acordului pe trei ani în valoare de 86 de miliarde de euro. Care va fi aprobat doar după ce Grecia va face dovada bunei sale credinţe şi îşi va reforma sistemul fiscal şi îl va pregăti pentru plata datoriilor.

De fapt, lucrul de care se teme cel mai tare domnul Schauble este ca Grecia să părăsească eurozona. Tocmai acum, când eforturle de a o aduce pe marginea prăpastiei financiare au fost finalizate. Iar preluarea sa ostilă este o chestie de câteva luni, maxim un an. Tocmai acum când experimentul Grecia este pe cale să devină un succes.

Yanis Varoufakis, fostul ministru de finanţe al Greciei şi prieten apropiat al premierului Alexis Tsipras, este pe cale să fie incriminat pentru plănuirea emiterii unei monede alternative în eventualitatea în care ţara sa ar fi părăsit eurozona. Adică ar fi renunţat la moneda euro. De ce ar renunţa Grecia de bunăvoie (pentru că e evident că nu poate fi forţată să o facă), la moneda pe care o foloseşte în tranzacţiile comerciale? Deoarece guvernul grec nu mai are suficientă masă monetară cu care să îşi plătească obligaţiile pe care le are. De ce nu mai are bani? Pentru că, din cauza fenomenului numit evaziune fiscală şi a proastei administrări a slabelor venituri colectate, vistieria statului elen s-a golit. Ce a făcut guvernul grec în situaţii asemănătoare? Ceea ce face orice guvern, a cărui filozofie fiscală este bazată pe deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar: s-a împrumutat. Problema este că acum nu îl mai împrumută nimeni, deoarece datoriile sale au ajuns la un procent nesustenabil: 170% din PIB. Este clar că termenul de rambursare nu mai este unul realist. Dar creditorii insistă să fie plătiţi, conform contractelor încheiate.

Datoria este datorie şi chiar dacă guvernul grec cere tăierea unei părţi a ei (idee la care s-au alăturat şi reprezentanţi ai FMI prin Christine Lagarde sau oficiali francezi) sau prelungirea temenelor de rambursare (caz în care creditorii ar câştiga şi mai mult prin aplicarea de dobânzi la dobânzi), nimeni nu a afirmat că acest debit nu va mai fi plătit. Nici guvernul grec nu a afirmat asta, şi nici creditorii nu iau în serios acestă variantă.

Dar dacă datoria este datorie, ea nu are nicio legătură cu totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe teritoriul statului grec. Sau are?

Yanis Varoufakis a gândit planul B într-un mod unilateral şi fără să se consulte cu Banca Central Europeană, emitentul şi managerul monedei euro. A plănuit ca atunci când toate căile de negociere cu Troica vor fi epuizate, ca atunci când conturile guvernului vor ajunge la zero şi folosind serverele care administrează tranzacţiile comerciale în moneda euro pe teritoriul Greciei, să emită o nouă monedă naţională: drahma. Noua drahmă ar fi urmat să fie o monedă pur electronică, nefiind tipărită pe suport de hârtie şi ar fi urmat să fie emisă într-un număr de unităţi stabilit de Ministerul grec de finanţe. Guvernul grec ar fi administrat unilateral această nouă monedă care ar fi avut avantajul uriaş că, fiind emisă doar electronic toate tranzacţiile ar fi fost făcute prin bănci eliminându-se practic evaziunea fiscală. În timp foarte scurt, cantităţile de monedă euro rămase la populaţie, ar fi migrat în afara Greciei, iar administratorii de companii mari şi mici, ar fi fost nevoiţi să îşi administreze afacerile într-un mod cu totul transparent, făcând evaziunea imposibilă. Este de la sine înţeles că această soluţie ar fid at naştere multor blocaje financiare mai ales în plăţile de bunuri şi servicii ieftine şi foarte ieftine, dar situaţiile disperate generează soluţii disperate. S-ar fi putut emite pentru aceste nevoi bonduri de trezorerie cu valoare fixă sau variabilă, tranzacţionabile, după modelul curbelor de sacrificiu pe care unele guverne din perioada Marii Depresiuni din 1929-1933, le-au adoptat, caz în care ar fi existat desigur şi pierderi pe care le-ar fi suportat populaţia.

Rezultatul ar fi fost că societatea greacă ar fi funcţionat în continuare, fără să intre în colaps, fără să fie supusă umilinţelor dictatelor creditorilor, dând timp guvernului să adopte măsurile ce se impuneau refacerii bugetului de stat.

Dar o ieşire din impasul financiar fără a se mai afla sub tutela creditorilor, era de neconceput pentru Troică. Ar fi însemnat ca Grecia să le scape printre degete, şi să poată constitui un exemplu pentru alte state europene aflate în aceeaşi situaţie. State care cu puţină vreme în urmă erau numite de către presa afiliată PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania). Acestora se pare că în ultima vreme li s-a alăturat şi Franţa, cu datorii imense şi performanţe economice din ce în ce mai slabe.

Aflând din timp de planul misistrului grec de finanţe, Troica a condiţionat continuarea negocierilor cu Grecia de demisia lui Varoufakis. Mai nou, cer procurorului general al Greciei, Efterpi Koutzamani, incriminarea lui, pentru hacking şi  constituirea unui sistem paralel de plăţi. Acuzaţiile ar putea merge de la delictul de abuz în serviciu până la asocierea în vederea comiterii de infracţiuni.

Scăpând de Varoufakis şi de planul său B, Schauble poate trece la partea cea mai importantă a preluării ostile a economiei Greciei: constituirea unui fond de valorificare a activelor rămase în proprietatea statului grec, în valoare de aproximativ 50 de miliarde de euro, dar administrat de creditorii Greciei, prin persoana domnului Wolfgang Schauble. Cu alte cuvinte, proprietăţile statului grec vor fi vândute iar banii vor fi folosiţi pentru plata datoriei externe care în eventualitatea acordării celor 86 de miliarde de euro, va ajunge la peste 200% din PIB, adică va trece de 400  de miliarde de euro. Să nu uităm că domnul Schauble a avansat şi ideea de a se confisca toate depozitele populaţiei mai mari de 100000 de euro şi folosirea lor la capitalizarea băncilor greceşti. Adică, pentru a face economia să funcţioneze, banii grecilor vor fi naţionalizaţi. Oricum, ei sunt acuzaţi de evaziune, adică de furt. De ce să nu le fure şi statul agoniselile?

Ideea acestui fond de valorificare a activelor unui stat preluat, nu este o noutate pentru juristul Schauble. A mai pus în practică acest joc periculos, în momentul în care Germania Federală a anexat Germania Democrată în 1989. În vara lui 1990, Wolfgang Schauble era reprezentantul cancelarului Helmut Kohl în negocierile privind termenii reunificării cu Germania de Est. În acel moment, Schauble era ministru de interne şi omul de încredere al cancelarului Kohl. Situaţia economică a Germaniei de Est era catastrofală, şi unii delegaţi ai guvernului est-german încercau să stabilească o cale economică de mijloc între capitalismul liberal al Germaniei Federale şi paternalismul statal al Germaniei Democrate. O numiseră “a treia cale”, şi sperau ca aceasta să fie calea prin care să se evite strivirea economică a fragilei economii a RDG-ului de către performanta economie a Germaniei de Vest. Dar ca şi în cazul Greciei, Germania de est avea datorii uriaşe şi nimeni nu ştia cum vor fi ele plătite.

În acel moment Germania de Est îşi grupase toate activele statului într-un fond numit Treuhand, pentru a fi privatizate printr-o metodă controversată, care nu a dat rezultate nicăieri unde a fost aplicată. Este vorba de privatizarea prin vânzarea activelor deţinute de stat către angajaţi. Scopul nespus al acestui fond numit Treuhand era însă să protejeze activele statului de către preluarea pe sume de nimic de către companiile vestice. Schauble a sesizat potenţialul acestui fond şi mai ales faptul că acest fond era cvasiindependent cu toate că opera sub tutela Ministerului Finanţelor. Fondul Treuhand a fost folosit de către oficialii vest germani pentru privatizarea tuturor activelor est germane şi folosirea banilor astfel obţinuţi pentru plata datoriilor statului est german. Treuhand s-a dovedit a fi un fisaco total, deoarece a generat doar 30 de miliarde de mărci germane dar a cheltuit 100 de miliarde pentru plata salariilor muncitorilor care nu mai produceau nimic. Eşecul a fost muşamalizat mai ales din perspectiva corupţiei generate de privatizările care nu au mai putut fi ţinute în frâu, fiind obţinute sume ridicole pentru capacităţi de producţie şi alte active care valorau de mii de ori mai mult.         

Asta e legea pieţei, când oferta e mare, scade preţul...

Dar în ciuda eşecului financiar,acest fond a fost ceea ce a dorit politicianul Wolfgang Schauble: paratrăsnetul spre care s-a abătut atenţia electoratului vest german. A demonstrat că specialiştii în anexări vest germani au cheltuit pentru reunificarea economică a celor două Germanii banii contribuabililor est germani, şi nu pe cei ai vest germanilor îndepărtând frica vesticilor că micşorarea decalajului dintre economia vestului şi cea a estului, se va face pe banii lor.

Fondul pentru valorificarea activelor statului grec seamănă izbitor de mult cu Treuhand.

Va da sentimentul că salvarea Greciei va fi plătită tot de greci.

Iar la sfârşit, când totul se va termina, Grecia va fi nu un stat independent liber afiliat la Uniunea Europeană, ci o provincie marginală fără identitate politică, fără identitate economică.

And, at the end, we will not remember the words of our enemies, but the silence of our friends! (Martin Luther King Jr.)

Grecii nu îşi vor aminti cuvintele duşmanilor lor, ci tăcerea prietenilor lor.....

http://sputniknews.com/columnists/20150716/1024713727.html

HOSTILE TAKEOVER

Alexis Tsipras a semnat un acord în care nu crede.

            Evident, ar fi putut să nu-l semneze, dar totuşi l-a semnat. Şi semnând această înţelegere, el a fost de acord cu tot ceea ce i-a îndemnat pe greci să respingă în referendumul din data de 5 iulie.

            Acordul semnat de premierul Greciei, este catalogat ca umilitor de către populaţia acestei ţări. Care acuză pierderea suveranităţii, a libertăţii, la care grecii se ştie, ţin foarte mult. Şi cum altfel pot fi numite condiţiile impuse de creditori, care nu au acceptat nici măcar să ia în discuţie reducerea imensei datorii suverane de 350 miliarde de euro. Nu au acceptat nici măcar să-l primească la masa tratativelor pe Yannis Varoufakis, fostul ministru de finanţe care în consecinţă a fost nevoit să-şi dea demisia.  Demisia ar fi fost indicat să şi-o fi prezentat-o şi Alexis Tsipras, al cărui populism şi politică duplicitară faţă de Troică şi chiar faţă de propriul popor, a făcut din Grecia prima victimă europeană a politicii de servitute socială adoptată pe scară largă de guvernele europene. Mai ales de către unele guverne europene.

            Este posibil ca Tsipras să fi sperat ca grecii să fi votat la referendumul din 5 iulie exact contrar faţă de cum el şi partidul său i-a îndemnat să o facă. Ar fi scos atunci vinovat pentru eşecul politicii sale duplicitare şi lipsite de consistenţă economică, nu numai pe puternicii Europei ci chiar pe grecii de rând care s-ar fi dovedit de acord cu condiţiile impuse.  Iar el, umilul servitor al poporului nu ar fi avut altceva de făcut decât să urmeze dorinţa acestuia. Totuşi în mod predictibil, poporul a votat împotriva condiţiilor Troicăi, astfel că premierul s-a văzut pus în situaţia ingrată de a merge la masa negocierilor asumându-şi întreaga responsabilitate de a accepta inevitabilul.

            De fapt, premierul Tsipras ar fi trebuit să îşi asume aceste decizii nu prin implicarea votului popular, previzibil de altfel, ci printr-o negociere realistă cu creditorii ţării sale. Acuzaţiile la adresa măsurilor umilitoare luate de creditori nu fac decât să întărească imaginea de politician de carton şi fără conţinut pe care şi-a creat-o încă de la începutul mandatului. Măsurile populiste pe care a declarat că intenţiona să le promoveze într-o ţară adusă pe marginea prăpastiei economice (ştergerea datoriilor populaţiei cu credite la bănci, de fapt preluarea lor la bugetul de stat şi aşa covârşit de povara unui sistem fiscal nesustenabil, este doar una dintre ele), este drept, nu de către partidul său, ci de partide la fel de populiste ca şi al său, nu au făcut decât să întărească imaginea playboy politic care joacă la un poker politico-economic, viitorul ţării sale, în baza unor prezumtive şi foarte vagi promisiuni de finanţare din afara Europei.

            Condiţiile puse de creditorii Greciei în schimbul încheierii unui nou acord pe trei ani în valoare totală de 86 de miliarde de euro sunt într-adevăr umilitoare. Creşterea TVA, impunerea TVA în insule, săderi de salarii şi pensii pentru bugetari, creşterea vârstei de pensionare, adoptarea legii bancrutei frauduloase, sunt numai câteva din lista consistentă de măsuri administrative menite să aducă bani în bugetul epuizat al statului. Însă pentru ca măsurile să aibă efect, ar trebui impuse mai întâi măsuri de îmbunătăţire a colectării, pentru că se ştie că oricât de mare ar fi taxele şi impozitele percepute, acestea nu îi afectează decât pe cei care le plătesc. S-a propus instituirea unui fond de privatizare a activelor statului, prin care să se vândă toate companiile şi participaţiunile deţinute de statul elen. Guvernul însă nu va avea acces la acest fond, ci el va fi administrat de către ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schaeuble.  Iniţial chiar s-a sugerat ca acest fond să nu aibă nici măcar sediul în Grecia, ci în Germania, dar se pare că s-a revenit asupra deciziei. Guvernul elen nu va avea dreptul, pe toată durata acordului, să ia nicio decizie economică fără consultarea prealabilă a reprezentanţilor creditorilor.

            Dacă s-ar fi hotărât desfiinţarea guvernului grec şi preluarea atribuţiunilor sale de către cancelaria federală a doamnei Merkel, nu ne-am fi mirat foarte tare.

            Dar nu este chiar aşa de sigur că aceste măsuri vor aduce finanţele Greciei pe linia de plutire. Unele state membre ale Eurogrupului, care vor avea dreptul să fie sau nu de acord cu această recapitalizare a sistemului financiar elen, au anunţat deja că îşi vor folosi dreptul de veto. Schaeuble susţine în continuare ieşirea Greciei din eurozonă pe o perioadă de cinci ani, timp în care grecii se vor hotărâ dacă vor sau nu să mai facă parte din clubul monedei unice.

            Dar s-a propus la un moment dat şi transformarea noului bail-out într-un bail-in, prin confiscarea tuturor depozitelor mai mari de 100000 de euro existente în băncile greceşti. Astfel că, grecii vor avea privilegiul să-şi recapitalizeze singuri băncile, asfel încât să nu mai apeleze la acordurile pe care tot ei le consideră umilitoare şi ipocrite.

           Doar unul dintre punctele noului acord este cu adevărat interesant – reducerea cheltuielilor de apărare. Se ştie că Grecia este singurul stat european care a alocat în 2009 un buget cu adevărat generos destinat cheltuielilor de înarmare: 3,5 procente din PIB. Între 2010 şi 2014, bugetul pentru apărare al Greciei s-a situate între 2,2 şi 2,7 procente din PIB. Cu adevărat generos. Este de notorietate faptul că s-a cerut insistent reducerea cheltuielilor militare, dar s-a evitat să se discute despre anularea contractelor pe apărare.

           În conformitate cu dezvăluirile revistei britanice Eye, Grecia ar avea mai multe tancuri decât Germania, Franţa şi Marea Britanie la un loc. În martie revista germană Bild a dezvăluit faptul că Airbus Helicopters (fost Eurrocopter) ar fi plătit o mită de 45 de miloane de euro pentru un contract pentru 90 de elicoptere NH. O altă mită de 68 de milioane de euro a fost plătită unor oficiali greci de către gruprile germane Rheinmetall, STN şi Atlas Electronik pentru un contract pentru achiziţia unor submarine.

            În 2012 revista britanică Daily Telegraph a suspectat că destinaţia unor fonduri ar fi fost mita, într-un contract prin care grupul german Siemens ar fi asigurat tehnologia IT necesară desfăşurării Jocurilor Olimpice din 2004, desfăşurate în Grecia. Contractul respectiv a fost semnat de către ministrul de finanţe de atunci, Yannis Stournaras.

            În 2013, grupul german deţinut de stat Deutsche Bahn a plătit o mită de 346000 de euro pentru construcţia unor magistrale feroviare în Grecia, inclusiv linia Proastiakos care uneşte Atena cu provincia Corint.

            În 2010, grupul german Daimler a pledat vinovat într-un proces intentat în Statele Unite şi a recunoscut că a plătit mită de peste 185 milioane de dolari unor oficiali guvernamentali din 22 de ţări, inclusiv Grecia.

            Se pare că totuşi mare parte din cele 350 miliarde de euro pe care Grecia le datorează, s-au întors în statele de origine prin contracte de care poate Grecia nici nu avea nevoie. Contracte câştigate în mod fraudulos în mare parte, prin mită, de către mari companii europene, iar ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble uită, atunci când cere reducerea cheltuielilor militare ale Greciei, că acestea nu se rezumă doar la bocancii şi hrana militarilor, ci că mare parte sunt de fapt folosite pentru achiziţionarea de tehnică militară foarte scumpă, în condiţiile în care nimeni nu ameninţă încă securitatea statului elen.

            Yannis Varoufakis aseamănă acordul pe care Grecia cu siguranţă îl va încheia, cu tratatul de la Versailles din 1919, unde Germania a fost umilită în urma pierderii primului război mondial. Angela Merkel a răspuns la aceasta cu multă filozofie: “N-aş vrea să mă implic în comparaţii istorice, mai ales când nu sunt făcute de mine”.

            Negocierile dintre guvernul Tsipras şi reprezentanţii creditorilor Greciei au fost de fapt un ultimatum. Care seamănă extrem de mult cu o preluare ostilă a unei companii. Se ştie că pe piaţă se întâmplă frecvent ca o companie să aibă probleme financiare generate chiar de către o companie rivală, care urmăreşte să absoarbă victima respectivă. De obicei pentru a elimina de pe piaţă un posibil concurent.  Sau pentru a avea drum liber în construirea unui imperiu financiar.

            Acum, Europa se află în plin război. Nu este un război care se poartă cu avioane şi tancuri. Este războiul tăcut al preluărilor ostile. Iar pierderea suveranităţii, atât de des invocată de reprezentanţii greci, este de fapt un transfer de suveranitate. De la autorităţile statale la cele centrale de la Bruxelles. Controlate în mare parte de către companiile şi instituţiile finaciare germane. Este drept şi că actuala organizare multicefală a Uniunii Europene, este neviabilă şi că fără o centralizare a deciziilor politice, viitorul ei este incert.  

            Să fie asta revanşa germanilor după două războaie mondiale pierdute „pe nedrept” ?

            După Grecia ar putea urma Spania. Portugalia. Franţa. Italia.

CALUL TROIAN

5 iulie 2015. Grecii au votat în proporţie de peste 60%, împotriva măsurilor de austeritate pe care Troica încearcă să le impună ţării lor. Nu trebuie să fii expert în sociologie, ca să-ţi dai seama că poporul grec va respinge măririle de taxe şi impozite pe care FMI, BCE şi Banca Mondială, în calitate de creditori le consideră necesare pentru a aduce fragila economie greacă pe linia de plutire. Şi evident, pentru a-şi putea recupera cele aproximativ 320 de miliarde de euro, pe care Grecia, în calitate de debitor, le datorează.

            Cum se numeşte cineva care nu vrea sau nu poate să-şi plătească datoriile? Comunist? Marxist? Maoist? Nu. El se numeşte rău platnic.

            În Atena, mii de greci au ieşit în stradă şi au manifestat în favoarea lui Alexis Tsipras şi împotriva politicilor de austeritate promovate de creditorii Greciei, numind terorism, încercările lor de a găsi calea comună pentru continuarea cooperării financiare. Cooperare care s-a dovedit, dealtfel dezastruoasă. Pentru că numai dezastru se poate numi o datorie de aproximativ 170% din PIB. Ministrul grec de finanţe, Yannis Varoufakis a numit victorie a democraţiei, rezultatul referendumului organizat cu suficientă perfidie, de un guvern Syriza, care e adevărat, nu este autorul dezastrului, ci numai beneficiarul lui, din punct de vedere politic.

            Grecii spun că nu au nevoie de banii Troicăi, ei vor independenţă. Pentru ei, independenţa e mult mai importantă decât negocierea în genunchi a unor noi împrumuturi, care de bună seamă, nu vor schimba cu nimic situaţia, ci doar vor amâna deznodământul.

            Se pare că acum grecii sunt suficient de independenţi, asfel încât să fie în măsură să întoarcă spatele creditorilor şi să pornească pe o cale numai de ei ştiută.

Dar după ce euforia referendumului se va stinge, după ce FMI, BCE şi BM se vor retrage cu coada între picioare, după ce ziua de 5 iulie va trece, va veni ziua de 6 iulie. Şi 7 iulie. Şi vor trebui plătite pensiile şi salariile. Şi vor trebui achitate toate îndatoririle financiare ale statului. Iar statul grec are îndatoriri financiare deloc mici. Iar în băncile greceşti se pare că mai existau la data referendumului, doar 0,5 miliarde de euro. Atât.

Poporul grec a devenit un fel de acarul Păun al Europei. Din păcate, zecile de ani de politici sociale risipitoare promovate de către o clasă politică suficient de coruptă, încât să nu vadă decât interesul de moment, au făcut ca o economie care în anii 90 devenise un model de dezvoltare să ajungă să acumuleze datorii imense, imposibil de rambursat în termenele stabilite iniţial. Poporul grec nu are nicio vină că pentru voturi, politicienii au inventat aberaţii bugetare nesustenabile în condiţiile în care colectarea şi disciplina fiscală erau echivalente cu ale statelor bananiere. Nu contribuabilii de rând sunt responsabili de faptul că au fost inventate al treisprezecelea şi al paisprezecelea salariu, a treisprezecea şi a paisprezecea pensie şi fel de fel de facilităţi fiscale pentru care acum sunt blamaţi. Faptul că politicienii lor, în goana după voturi au falsificat indicatorii financiari şi economici astfel încât, de exemplu, salariul minim înainte de adoptarea monedei unice era echivalent cu 200 de euro, iar acum el a ajuns la 750, chiar şi după ajustările dureroase la care a fost supus. A fost economia greacă atât de performantă asfel încât venitul minim să crească de peste patru ori în 10 – 15 ani? Sunt vinovaţi contribuabilii greci că responsabilii cu disciplina fiscală au permis ca evaziunea să devină o politică de stat? Sunt vinovaţi contribuabilii greci că armatorii greci erau scutiţi de impozit? A acuza poporul grec de toate acestea este ca şi cum vrei să acuzi apa că nu vrea să curgă de la câmpie la deal.

Syriza plăteşte acum preţul propriului populism şi a populismului moştenit de la înaintaşii ei.

Dar oare Grecia a ajuns acolo din cauza neputinţei ei de a se reforma?

Puţin probabil.

Nu poţi să cazi într-o groapă dacă aceasta nu este încă săpată...

Este posibil ca Grecia să fi fost împinsă în această direcţie, de intenţiile unor forţe care fac jocuri de putere în lume. Bazându-se evident şi pe o predispoziţie cronică a unui popor balcanic spre corupţie.

Grecia va trece în această perioadă prin zile neplăcute, mai ales pentru oamenii obişnuiţi. Băncile, prin ordinul guvernului se pare că vor rămâne în continuare închise, iar limita de 60 de euro la extragerile din bancomate se va menţine. Noul ministru de finanţe al guvernului Tsipras are o sarcină aproape imposibilă, aceea de a-i convinge pe responsabilii Troicăi de bunele intenţii ale guvernului grec de a reforma sistemul financiar, asfel încât banii datoraţi să înceapă să fie plătiţi. Dar este o sarcină aproape imposibilă după numeroasele declaraţii ale oficialilor guvernamentali greci, care prin prisma orientării marxiste a partidului de guvernământ, au dat asigurări nenumărate că veniturile populaţiei nu vor avea de suferit. Dar membrii guvernului grec, cu toate că se declară marxişti, provin aproape toţi din familii foarte bogate, care nu au nimic în comun cu propovăduielile bătrânului filozof german, ce spre sfârşitul vieţii şi-a declarat învăţăturile, utopii.

Tsipras nu înţelege sau nu vrea să accepte că plata datoriilor o va face populaţia Greciei, din propriile buzunare.

Deocamdată problemele de finanţare bancară au scos la iveală precaritatea unei societăţi de consum. Moneda, care după cum se ştie reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor, dacă din varii motive lipseşte, trebuie înlocuită. O situaţie oarecum asemănătoare a existat în Irlanda anilor 70, în momentul în care băncile au intrat în grevă, refuzând să mai pună în circulaţie moneda. Irlandezii au supravieţuit totuşi, şi timp de aproape un an, au apelat la modalităţi de plată bazate mai mult pe încrederea reciprocă, decât pe încrederea într-un sistem financiar. Mai pe scurt, produsele şi serviciile se distribuiau pe sistemul trocului în natură, iar când acesta nu era posibil, pe sistemul cvasicunoscut al registrului băcăniilor de cartier, ai căror partroni, bazându-se pe relaţiile interpersonale dezvoltate de-a lungul timpului cu comunitatea, aveau încredere că după normalizarea situaţiei, vor fi stinse datoriile acumulate. La rândul lor, evident, foloseau pentru aprovizionare tot sistemul bazat pe încrederea altor proprietari de afaceri. Sistemul a funcţionat şi după normalizarea situaţiei, datoriile au fost plătite. Mai mult ca sigur că Grecia va depăşi această situaţie neplăcută.

Dar modalitatea de plată a datoriilor rămâne o necunoascută într-o ecuaţie care din păcate, are mai multe necunoscute.

Reeşalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp este o cale pe care troica evită din răsputeri să o discute. Au existat în istorie exemple de state care şi-au plătit datoriile acumulate după perioade foarte mari de timp. În principiu, această modalitate de rambursare este agreată de instituţiile financiare, ştiindu-se faptul că perioadele suplimentare sunt purtătoare de dobânzi sau de dobânzi la dobânzi. Se ştie că în secolul 19, Regatul Unit, a ieşit din războaiele napoleoniene cu o datorie imensă, mult peste capacitate de rambursare a unui regat fie el chiar şi putere colonială. Dar au reuşit să-şi releşaloneze scadenţele, astfel încât datoria a fost plătită cam după 80 de ani. În secolul 20, Germania, sub presiunea datoriilor de război stabilite de tratatul de la Versailles, după terminarea primului război mondial, a refuzat să mai plătească, motivând că criza economică mondială din anii 30 face imposibilă achitarea lor. Şi după al doilea război mondial, Germania a refuzat să mai plătească o parte din datoria de război stabilită şi a cerut reeşalonarea celei rămase. În 1981 şi 1990, Poloniei i s-au şters datoriile acumulate. După invazia Iraqului din 2003, SUA au decis ştergerea de până la 90% din datoriile acestei ţări. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

Reeşalonări, amânări, ştergeri ale datoriilor.

Grecia a juns la o datorie de aproximativ 320 miliarde de euro. Cam 170% din PIB-ul ţării. Care nu e deloc de neglijat. Se ştie că, pentru a te îndatora, ai nevoie de un creditor. Creditor care îţi analizează bonitatea. Adică îţi analizează capacitatea de rambursarea banilor împrumutaţi. În cazul Greciei, analiza a fost facută cam pe genunchi. Aşa pare la prima vedere. Dar să nu ne îmbătăm cu apă. Grecia a prezentat cifre fantasmagorice încă de la intrarea în zona euro. Şi-a falsificat indicatorii financiari, astfel încât să corespundă cerinţelor mecanismului ratei de schimb (ERMII), impusă candidatelor la eurozonă. Şi-a falsificat şi indicatorii macroeconomici, asfel încât este de notorietate faptul că, la un moment dat, ei încasau subvenţii europene pentru uleiul de măsline produs pe teritoriul lor, la o valoare care ar fi acoperit totalitatea suprafeţelor cultivate cu măslini cumulate ale Greciei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei la un loc. Oare nimeni de la Bruxelles nu a făcut astfel de calcule? Sau le-a făcut prea târziu?

Nu se ştie cu exactitate ce calcule au făcut oficialii Comisiei Europene, dar cert este că, atâta timp cât guvernul grec era de acord să cheltuie pentru achiziţionarea de tehnică militară foarte scumpă, de la companii europene de profil, fluxurile de capital care se scurgeau spre Atena, nu se puteau împiedica de nişte banale calcule făcute pe hîrtie.

Din păcate, nimeni nu îşi asumă responsabilitatea fiului risipitor. Acum, în al treisprezecelea ceas, toţi arată cu degetul către greci. Sunt vinovaţi, desigur, pentru iresponsabilitatea cu care au votat demagogi la conducerea ţării lor.

Dar aşa cum am mai spus, nu poţi cădea într-o groapă încă nesăpată.

Este posibil să asistăm la un schimb în natură pe care puternicii lumii să-l fi aranjat la masa tratativelor. Nu ar fi pentru prima dată când popoare întregi sunt târguite la masa unor conferinţe cu ştaif. Yalta (1945) este un exemplu. Malta (1989) un altul.

În 11 mai 2015 John Kerry s-a întâlnit cu Vladimir Putin la Sochi. Oficial au discutat probleme legate de dosarul iranian, de acţiunile împotriva Statului Islamic şi problema ucrainiană. În spatele uşilor închise problema se pare că s-a concentrat pe ceea ce a devenit dosarul ucrainian. Deoarece Ucraina este o problemă spinoasă. Mai ales pentru Rusia. În calitate de ţară de tranzit a gazului siberian spre Europa, Ucraina este vitală precarei economii ruse, calificată drept nedezvoltată datorită nediversificării ei. Iar în condiţiile unui preţ derizoriu al gazului şi petrolului, Rusia depinde de livrările de gaz spre Europa Centrală şi de Est, ca de aer. Alternativa rusă de luptă împotriva unui preţ scăzut este mărirea livrărilor. Dar pentru ca totul să funcţioneze, este nevoie de un tranzit constant şi nu fragmentat de o ţară ostilă. De aceea a ales varianta de tranzit turcă, după abandonarea proiectului South Stream. Şi speră ca până în decembrie 2016 să poată livra prin noua reţea denumită Turkish Stream în Grecia şi de acolo în Europa. De aceea are nevoie de Grecia ca alternativă viabilă pentru Ucraina. Iar alternativa grecească trebuie să convingă că e viabilă tocmai pe marele partener de afaceri al Rusiei. China. Care din 2018 va importa cantităţi imense de gaze naturale prin noul gazoduct care va uni Siberia cu China. Deoarece Rusia vrea să evite exact situaţia actuală în care este dependentă de Europa pentru livrările sale de gaze. Pentru că dacă nu reuşeşte să convingă Beijingul că are alternative la yuanii chinezeşti, China se va transforma într-un client care va dicta preţul.

După întâlnirea dintre Kerry şi Putin de la Sochi, în 4 iunie, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg a declarat că „Federaţia Rusă nu este o ameninţare imediată pentru NATO, deşi relaţiile bilaterale sunt reci”. Şi a continuat: “Ceea ce vedem reprezintă o mai mare lipsă de predictibilitate, mai multă insecuritate, mai multe tulburări. Dar nu cred, nu vedem o amenințare imediată împotriva oricărei țări NATO dinspre est”.

Aceste declaraţii vin la puţină vreme după ce toată presa occidentală abunda în declaraţii belicoase şi în analize militare care demonstrau clar că zilele până la izbucnirea celui de-al treilea război mondial sunt numărate.

Se va folosi Rusia de Grecia pentru a continua să îşi consolideze influenţa economică în Europa? Pentru că interesul Rusiei în Grecia evident că nu este să o folosească doar ca ţară de tranzit a gazelor sale spre Europa. Grecia este văzută ca un cap de pod sau avanpost al răsăritului în războiul de uzură pe care îl poartă împotriva apusului. Extinderea Uniunii Europene până la graniţele Rusiei, ameninţă din punct de vedere economic Federaţia Rusă. Şi nu numai din punct de vedere economic. Dar şi geopolitic. Încercarea de atragere a Ucrainei pe orbita occidentului echivalează cu un inceput de invazie a Rusiei. Pentru că Rusia nu se poate măsura din punct de vedere economic şi social cu occidentul. Rusia ar fi asimilată economic şi social de statele dezvoltate ale vestului.

Răspunsul Rusiei la acest atac este un cal troian numit Grecia, abandonat de comunitatea europeană la ordinul Washingtonului. Un cal troian care în viitor ar putea fi piesa de rezistenţă a unei rupturi majore în interiorul Uniunii Europene. Se pare că se cedează un stat mic şi înglodat în datorii cum este Grecia, în schimbul Ucrainei, care furnizează o poziţie geostrategică superioară. Direcţia strategică ucrainiană a fost apreciată şi de către planificatorii militari germani în timpul celui de-al doilea război mondial, când principala forţă de izbire împotriva Uniunii Sovietice, s-a deplasat pe direcţia ucrainiană.

Rusia se pare că respectă înţelegerea. Luptele din Donbass şi-au pierdut intensitatea. Iar imediat după referendumul din 5 iulie din Grecia pe tema măsurilor de austeritate impuse de Troică, Putin a discutat cu Tsipras la telefon, asigurându-l de suportul său. Oricum, în primăvară îi promisese 5 miliarde de euro dacă va accepta să devină ţară de tranzit pentru gazele naturale ruseşti către Europa.

Va fi interesant de văzut reacţia Chinei. Care acum se lasă aşteptată.