GENTLEMEN'S AGREEMENT

Orice se poate spune despre acordul Minsk II, numai că ar fi un gentlemen’s agreement nu. Un gentlemen’s agreement este o înţelegere bazată pe onoarea fiecărei părţi. Este o înţelegere mai viabilă decât un contract scris.

În 11 februarie 2015, la Minsk, s-au pus bazele procesului de dezmembrare al Ucrainei. În cele 13 puncte, membrii formatului Normandia au stabilit sub semnătură, că Ucraina încetează să mai existe în forma de până la lovitura de stat a Euromaidanului. Formă stabilită tot sub semnătură, pe un tratat din 1994, când Ucraina a fost convinsă să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de la defuncta Uniune Sovietică.

             

            Parteneriatul Estic este un acord de asociere pe care Uniunea Europeană l-a încheiat cu  Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus.  Acest proiect a fost inițiat de Polonia și Suedia în 2008. Primul summit a avut loc la data de 7 mai 2009 la Praga. Acum aceste state formează zona gri.

Statele occidentale ale Uniunii Europene, au fost reticente în 2008, atunci când iniţiativa polono-suedeză s-a materializat, fiind înfiinţat Parteneriatul Estic, care are ca scop declarat o cooperare economică mai strânsă cu statele semnatare, foste republici unionale sovietice. Se temeau de reacţia Rusiei, care a şi acuzat Uniunea Europeană de tentativă de extindere în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Adică în spaţiul pe care Rusia a considerat întotdeauna că îi aparţine de drept. Dar protestele Rusiei s-au lovit de hotărârea de neclintit a polonezilor şi suedezilor, care au reuşit să clădească un adevărat parteneriat între EU şi fostele republici sovietice.

Dintre cele şase membre ale parteneriatului, doar două s-au dovedit cu adevărat valoroase pentru Uniunea Europeană: Azerbaidjan şi Georgia. Prima este oţară producătoare de hidrocarburi, cu rezerve suficiente pentru alimentarea Europei de Est pentru o perioadă îndelungată de timp. A doua este valoroasă ca ţară de tranzit spre Europa. Apăruse deja ideea diversificării surselor de alimentare cu hidrocarburi, pentru a contracara influenţa Rusiei în estul Europei. Zonă care trebuia stabilizată din punct de vedere economic şi care depindea de resursele de hidrocarburi siberiene suficient de mult pentru ca Rusia să poată dicta politic şi economic. Intruziunea rusă în zona estică a Uniunii, zonă care tocmai beneficiase de ultimul val al extinderii europene, începuse să devină stânjenitoare şi periculoasă. Investiţiile ruseşti în economiile fostelor state socialiste ale Uniunii Europene, investiţii aflate la marginea legalităţii (marile privatizări cu parfum KGB), precum şi exportul de corupţie, făceau vulnerabile aceste state. S-a considerat în acel moment că rezolvarea acestor probleme prin diversificarea surselor de import al hidrocarburilor era unica soluţie viabilă, în lupta disperată cu colosul rus.

Azerbaidjanul şi Georgia erau din acest punct de vedere, ţările ideale pentru materializarea acestei strategii, iniţiindu-se  Proiectul Nabucco. Proiectul Nabucco ar fiocolit Rusia, conectând Europa de Est cu zonele bogate în gaze naturale din nordul mării Caspice. Proiectul iniţial ar fi fost un gazoduct lung de 3300 km, iar lucrările de construcţie ar fi început în 2011, urmând să se termine în 2014. Costul iniţial estimat era de 4,5 miliarde de euro, dar pe parcurs se pare că ar fi ajuns de fapt la apropae 8 miliarde. Gazoductul urma să unească Azerbaidjanul cu Bulgaria, tranzitând Georgia şi Turcia. Pregătirile pentru acest proiect au început încă din 2002, iar acordul a fost semnat între Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria la 13 iulie 2009. În funcţie de situaţie, gazele puteau fi preluate din Iraq, Turkmenistan sau Kazahstan.

Dar proiectul Nabucco, era deja un muribund menţinut în viaţa de aparate.

În data de 8 august 2008, Federaţia Rusă trimite trupe în sprijinul regimului separatist al Osetiei de Sud. Începutul ostilităţilor fusese deschis de către trupele neexperimentatului preşedinte georgian Mihail Saakashvilly, care au întreprins o operaţiune militară împotriva separatiştilor oseţi. Evident, tulburările socio-politice din cele două enclave, Osetia de Sud şi Abhazia, mocneau de ceva vreme, şi anume cam de când începuseră să se cristalizeze tratativele Uniunii Europene cu Republica Azerbaidjan, în vederea începerii livrărilor de gaze naturale azere spre estul Europei. În cadrul acestor tratative, Georgiei îi revenea rolul de ţară de tranzit, cu imense beneficii şi mai ales cu o alternativă europeană la statutul de satelit caucazian al Rusiei. Alternativa integrării europeane, venea la pachet cu promisiunea de aderare la NATO, ceea ce ar fi rezolvat şi problema securităţii micului stat caucazian, care avea destule recidive istorice de nesupunere la ordinele Kremlinului. În momentul în care tratativele pentru proiectul Nabucco se apropiau de final,  tensiunile în Georgia creşteau, finalizându-se într-un sângeros război de 6 zile, în care trupele ruse au invadat republica, apropiindu-se de capitala Tbilisi, ameninţând cu ocuparea totală a ţării.

            Ce au făcut Uniunea Europeană , Statele Unite şi NATO pentru a ajuta mica şi democratica republică Georgia strivită de uriaşa şi nedemocratica sa vecină, Federaţia Rusă?

            Nimic.

            Doar declaraţii de presă, încurajări, păreri de rău, ridicări din umeri....

            Cu toate că trupele de elită georgiene ajutau SUA în cadrul operaţiunii Iraqi Freedom, Georgia nu a primit niciun ajutor în războiul pe care l-a purtat împotriva Rusiei. Nici Uniunea Europeană nu a făcut nimic pentru a ajuta Georgia, în pofida tuturor promisiunilor anterioare, în baza cărora, Georgia a avut curajul să-şi înfrunte puternicul său vecin. Garanţiile de securitate europene şi americane, neconcretizate niciodată printr-un tratat oficial ci doar printr-un elegant gentlemen’s agreement, s-au dovedit doar vorbe în vânt.

            Liderii occidentali sperau poate că prin politica nonintervenţionismului, vor putea salva nesigurul proiect Nabucco, proiect considerat vital pentru securitatea energetică a Uniunii.

            Nu a fost aşa.

            Chiar la semnarea, un an mai târziu, a acordului pentru proiectul Nabucco, devenise clar că proiectul devenea nefezabil din cauza refuzului Azerbaidjanului de a mai participa în calitate de furnizor de gaze naturale. Ruşii au reuşit să-i convingă pe oficialii azeri că ceea ce s-a întâmplat în Georgia în 2008, se putea întâmpla şi în Azerbaidjan, în enclava armeană Nagorno Karabah, aflată pe teritoriul lor. Şi mai ales, azerii s-au convins că, în cazul unui conflict, nu se vor putea aştepta la vreun ajutor din partea occidentului.

Azerii trăseseră deja învăţăminte din lecţia amară a georgienilor.

Ucraina a repetat la indigo scenariul Georgiei, încă de la venirea la putere a coaliţiei proocidentale, prin lovitura de stat a Euromaidanului de la Kiev. Ca şi cum nimeni nu ar fi învăţat nimic din evenimentele din vara lui 2008, liderii ucrainieni amăgiţi de promisiunile europene şi americane au orientat Ucraina din punct de vedere politic către vest, cu toate că nu trebuie să fii expert pentru a-ţi imagina reacţia Rusiei. Care nu s-a lăsat aşteptată, având în vedere că îi erau periclitate rutele de tranzit ale gazului siberian către clienţii europeni. Primul ministru ucrainian, Arseny Yatsenyuk, nu a fost capabil să gestioneze criza declanşată în provinciile secesioniste, Crimeea şi Donbass, armata ucrainiană având o reacţie disproporţionată faţă de nou înfiinţatele Forţe de Autoapărare ale celor două republici autoproclamate în estul Ucrainei. Exact ca în cazul trupelor georgiene care în 2008 au atacat populaţia celor două enclave separatiste Osetia de Sud şi Abhazia. Şi la fel ca în 2008, Rusia a intervenit în apărarea etnicilor ruşi.

Problema Parteneriatului Estic este că lasă loc de interpretări. Nu a devenit o platformă de susţinere a unei eventuale noi extinderi a Uniunii Europene. De altfel, la preluarea mandatului în fruntea Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Junker, a declarat răspicat că în perioada preşedenţiei sale, Uniunea nu va mai îngloba noi membri.

Parteneriatul Estic nu este şi nici nu va putea fi o platformă de cooperare pur economică, din moment ce Belarus şi Kazahstan au devenit membri fondatori ai Uniunii Vamale.

Parteneriatul estic a fost gândit la vremea când a fost propus, ca un fel de zonă de manevră a intereselor energetice ale Uniunii Europene. Un spaţiu unde să se poată experimenta diverse variante prin care Europa să poată să se rupă de dependenţa de Rusia. Dar în timp el s-a transformat într-un veritabil paratrăsnet care să abată atacurile hibride ale Rusiei, de la Europa de Est, nou intrată în Uniunea Europeană, la fostele republici sovietice, mult mai apropiate de interesele Moscovei decât statele est europene, foste socialiste.

Dar inevitabil, cele şase partenere ale Europei şi membre ale Parteneriatului Estic, au devenit statele gri ale Europei.  State debusolate de indecizia factorilor responsabili europeni şi timorate de hotărârea acţiunilor  liderilor de la Kremlin.

            În Geneza, 22/8, se spune că Dumnezeu a pus la grea încercare credința lui Abraham: i-a poruncit să meargă pe un munte în „pământul Moria” şi să-l jertfească pe Isac, fiul său.

            În Minsk, la 11 februarie 2015, Europa a jertfit Ucraina. În 2008, jertfise Georgia.

ZONA ECONOMICĂ COMUNĂ

                             
                                  1.

„Vom face tot ce este posibil pentru a crea o zonă economică comună”, a declarat la 18 aprilie, la forumul economic de la Stralsund, Germania, cancelarul federal Angela Merkel. Se referea la o piaţă comună transnaţională care se va întinde de la Lisabona până la Vladivostok. Ideea nu este nouă şi nici măcar nu-i aparţine Angelei Merkel. A fost avansată cu ceva vreme în urmă de preşedintele rus, Vladimir Putin, dar netratată cu seriozitate până acum. De fapt, a fost chiar ignorată, pentru că părea, la momentul când a fost lansată, o cacealma menită să abată atenţia de la problemele cu adevărat importante.

            Ideea aparţine strategului rus Alexandr Dughin, unul dintre cei mai influenţi consilieri ai preşedintelui Putin. El este părintele ideii de creare a Euroasiei, un spaţiu bipolar Rusia – Europa şi care să cuprindă nu numai teritoriul de la Vladivostok la Lisabona, dar şi întreaga Asie şi zona Pacificului, până în Australia.

            După cel de-al doilea război mondial, factorii decizionali anglo-americani s-au văzut în faţa unei noi provocări: războiul rece. Adversar, aliatul de ieri, Uniunea Sovietică. Moscova acaparase deja, în virtutea înţelegerilor de la Yalta, din 1943, jumătatea de est a Europei, şi ameninţa cu invazia Europei de Vest, chiar dacă aceasta se afla sub jurisdicţia trupelor anglo-americane. Stalin, a fost influenţat în toată activitatea sa politică de doctrina leninistă care conform căreia în timp de pace nu este posibilă răsturnarea regimurilor burgheze din ţările capitaliste, deoarece mecanismele de securitate dezvoltate de guvernanţi, sunt impenetrabile şi nu permit declanşarea unei revoluţii socialiste. Doar dacă regimurile capitaliste sunt măcinate în războaie, capacitatea lor de autoapărare, poate să se erodeze suficient, astfel încât acţiunile mişcărilor revoluţionare socialiste, ajutate de Moscova să aibă sorţi de izbândă. Stalin era convins că momentul nu trebuie pierdut şi după terminarea celui de-al doilea război mondial, a început provocările la adresa Europei de Vest, în vederea întăririi partidelor comuniste care activau acum în legalitate.

            Washingtonul a sesizat de la bun început acest joc duplicitar al sovieticilor care, contrar înţelegerilor din timpul războiului, continuau extinderea sferei lor de influenţă asupra vestului prin sprijinirea făţişă a partidelor comuniste.

            Răspunsul americanilor a fost pe două planuri, economic şi strategic.

            Planul Marshal a fost gândit ca o măsură economică de ridicare a economiilor statelor care făceau parte din zona de influenţă anglo-americană, pentru ca economiile lor, profund afectate de distrugerile suferite în război să-şi poată reveni, astfel încât nivelul de trai al populaţiilor ţărilor  respective să crească suficient de mult astfel încât influenţa ideilor egalitariste şi antiliberale, promovate de propaganda comunistă, să fie contrabalansată de bunăstarea economică. Infuzia masivă de capital american în Europa de Vest, avea şi rolul de a face din pieţele economice ale statelor vest-europene să aibă capacitatea de a absorbi bunurile şi serviciile furnizate de puternica economie americană, care  avea deja mari dificultăţi în tranziţia de la statutul de economie de război la cel de economie de pace.

            Al doilea plan pe care a acţionat Washingtonul a fost cel strategic, prin crearea unei alianţe militare (NATO) şi a unei pieţe economice comune. La începutul anilor ‘50, la iniţiativa lui Jean Monet a fost adoptat „Planul Schuman”, prin care lua naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La acea dată, oţelul şi cărbunele erau considerate materiile prime de bază pentru industria de armament. Piaţa oţelului şi cărbunelui fiind pusă sub autoritate transnaţională, nu mai putea constitui un factor declanşant al unui conflict sau război pentru un stat sau un guvern aparţinând zonei economice respective. Drept pentru care devenea evident că încercările viitoare ale Moscovei de a iniţia conflicte în interiorul acestei pieţe erau sortite eşecului. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a devenit în timp Piaţa Comună şi baza viitoarei Uniuni Europene. Piaţa Comună consta în realizarea celor patru libertăţi fundamentale – libera circulaţie a persoanelor, bunurilor şi serviciilor şi a capitalurilor, la care se adăuga şi politica de concurenţă constând în reguli aplicate companiilor şi statelor membre.

            Se pare că strategia factorilor responsabili americani şi vest-europeni a funcţionat, deoarece măsurile si-au atins scopul, propaganda marxisto-comunistă nemaiputându-şi face efectul, iar alianţa vest-europeană economică, militară şi politică blocând încercările de dezbinare şi chiar de conflict între ţările care aparţineau vestului Europei.

Este interesant de aflat de ce Statele Unite nu au făcut parte niciodată din Piaţa Comună. S-a avansat ideea protejării economiei americane pe principiul nonintervenţionismului, principiu foarte comun în societatea americană a acelor timpuri. Totuşi, răspunsul este că Washingtonul şi-a dat seama de pericolul asocierii unei super economii cum este cea americană cu economiile distruse ale Europei de Vest în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial. Ar fi îngropat de la bun început orice iniţiativă de dezvoltare a europenilor, care n-ar fi rezistat imensei presiuni economice ale giganţilor americani.

Nu SUA a fost protejată de Europa, ci Europa a fost protejată de SUA.

Apetitul invaziv al unei zone economice cu o dezvoltare superioară asupra unei zone economice cu dezvoltare inferioară este binecunoscut planificatorilor economici. De aceea, pe parcursul extinderii Uniunii Europene către statele foste socialiste ale Europei de Est, au fost luate în permanenţă măsiri protecţioniste, astfel încât economiile slabe ale estului să nu fie falimentate de către giganţii economici vestici. Inevitabil însă, economiile foste socialiste, aflate pe o treaptă de dezvoltare inferioară, nu au putut ţine pasul cu rigorile occidentale, transformându-se treptat în surse ieftine de materii prime şi produse slab industrializate necesare bunei funcţionări a giganţilor economici ai vestului. Este ştiut faptul că o economie caracterizată de o productivitate macroeconomică scăzută nu poate concura fără protecţia taxelor cu o economie puternică, cu o productivitate macroeconomică mai mare. Dar profitabilitatea integrării unei zone economice slabe într-o zonă economică puternică nu este de loc de neglijat. Zonele economice cu productivitate macroeconomică scăzută, pentru a deveni emergente, au nevoie de protecţie, dar şi de infuzii masive de capitaluri sub formă de investiţii şi chiar sub formă de împrumuturi, care doar în timp vor genera plusvaloarea necesară finanţării programelor de dezvoltare care să dea posibilitatea apropierii de standardele economiilor partenere, ale unei zone economice comune. Fără o legislaţie protecţionistă şi infuzii masive de capital, ele s-ar cantona definitiv la periferia performanţelor economice, devenind o simplă sursă de materii prime şi forţă de muncă ieftină. Ar fi doar în situaţia fostelor colonii ce constituiau sferele de influenţă ale marilor puteri care stăpâneau lumea economică a secolului XIX şi începutului de secol XX.

                2.

Ar putea deveni viabilă o zonă economică gigantică de la Lisabona la Vladivostok? Părerile sunt împărţite. Ce beneficii ar aduce? Cui?

Conflictul din Ucraina este doar vârful aisbergului. Este doar partea care se vede dintr-un război deloc rece, început cu mult înainte ca butoiul cu pulbere al Donbasului să explodeze. Oricine contestă supremaţia mondială a Statelor Unite, se transformă în duşmanul său de moarte. Oricine contestă o lume unipolară cu Statele Unite în calitate de lider mondial, se transformă într-o ţintă. În momentul de faţă, supremaţia mondială a Statelor Unite este contestată de China. Se ştie că puterea asiatică va deveni prima economie a lumii. Va detrona America.

Războiul supremaţiei se duce pe frontul resurselor materiale. Odinioară Germania a oprit invazia Angliei, deoarece şi-a dat seama că până la urmă se va confrunta cu Statele Unite.  Pentru o confruntare cu un colos economic şi militar ai nevoie de resurse. Un război se poartă cu resurse materiale. Europa nu ar fi putut niciodată să furnizeze resursele materiale suficiente unei confruntări cu Statele Unite. De aceea, conceptul lebensraum (spaţiu vital) al lui Friedrich Ratzel a fost preluat de către Hitler în a sa Mein Kampf, justificând expansiunea spre est a rasei ariene în detrimentul rasei slave, considerată de naţional socialişti o rasă inferioară. De fapt, expansiunea spre est, spre teritoriile slab populate dar bogate în resurse, avea, pe lângă explicaţia puerilă de împingere a populaţiilor slave înapoi spre Asia, acolo de unde au venit, şi explicaţia economică de acaparare a resurselor materiale necesare unei viitoare confruntări violente cu statele Unite. Dar slavii nu s-au dovedit a fi deloc inferiori ca rasă şi luptând cu curaj, de multe ori lipsiţi de armament şi muniţie, mobilizându-şi în mod exemplar populaţia necombatantă într-un uriaş efort de război (un regim totalitarist este mult mai eficient din punct de vedere organizatoric decât unul democratic), au reuşit să întoarcă soarta unui război cumplit şi să învingă.

Aşa cum Germania nazistă şi-a îndreptat armatele spre Uniunea Sovietică pentru acapararea resurselor, aşa şi China acum, îşi îndreaptă privirea spre Federaţia Rusă. Tot pentru resurse. Şi mai ales pentru hidrocarburi. Pentru că deocamdată, principalul bazin de aprovizionare cu hidrocarburi al Chinei este Asia de Sud – Pacific, cu Indonezia ca furnizor principal. Dar acest bazin de hidrocarburi este controlat de către Statele Unite. Adversarul Chinei. De fapt, duşmanul său de moarte. Iar China va schimba acest status qvo.

Beneficiile unui spaţiu economic comun Europa – Rusia vor fi imense. Atât pe plan strategic cât şi pe plan economic.

Aşa cum, după cel de-al doilea război mondial a fost creată Piaţa Comună, cu scopul declarat de a gestiona printr-un organism supranaţional resursele de oţel şi cărbune necesare industriei armamentului, asigurând prin aceasta o pace durabilă pe un continent măcinat secole la rând de conflicte, tot aşa, zona economică comună va putea stopa încă din faşă orice cassus belli care ar putea apare. Corporaţiile nu vor mai fi dispuse să finanţeze războaie în acest spaţiu, războaie care le-ar afecta în mod serios afacerile. O instaurare a păcii în Ucraina în acest moment ar fi benefică şi pentru Europa şi pentru Rusia. Ar putea face ca livrările de gaze prin Ucraina să continue în mod constant, cel puţin până în momentul în care Turkish Streamul va deveni operaţional.  Ruşii au avansat data de 1 decembrie 2016 pentru începerea livrărilor de gaze pe direcţia operaţională balcanică, prin conectarea Turciei cu Grecia şi apoi cu întreaga Europă centrală şi de est. Această conectare a Europei la gazul siberian prin Turcia, are dezavantajul că livrările vor depinde de o ţară cu puternice derapaje fundamentaliste, cu probleme de natură socială şi naţonalistă cu vecinii şi cu minorităţile ce trăiesc pe teritoriul ei. (n.b.: kurzii, armenii, grecii). Chiar dacă se va respecta termenul stabilit privind operaţionalizarea Turkish Stream-ului, Europa şi Rusia nu vor face decât să schimbe un stat de tranzit nesigur (Ucraina) cu unul la fel de nesigur (Turcia). Drept pentru care o încetare totală a focului în Donbass ar fi o variantă foarte bună la eventuale derapaje politice şi sociale ale Turciei.  

În plan economic, instituirea unei pieţe comune unitare de la Lisabona la Vladivostok, liberă de taxe vamale, ar fi un beneficiu imens pentru economia Uniunii Europene, dat fiind accesul la imensul rezervor de resurse naturale ale Federaţiei Ruse. Având în vedere imensa experienţă acumulată de Uniunea Europeană în cadrul procesului de extindere şi asimilare a economiilor fostelor state socialiste din Europa de Est, este de la sine înţeles că beneficiile acestei yone economice comune ar fi de parte Europei şi mai puţin a Rusiei. Economia subdezvoltată a Rusiei, bazată în principal doar pe exportul de materii prime (hidrocarburi) şi produse slab tehnologizate, va fi asimilată aproape complet şi se va transforma într-o piaţă de desfacere pentru produsele înalt tehnologizate provenite din Europa de Vest. Piaţa de desfacere este imensă, de aproximativ 140 de milioane de locuitori şi ar constitui o gură de oxigen serioasă pentru economiile stagnante ale Europei. Chiar dacă Rusia ar lupta să îşi eficientizeze economia, diferenţa de nivel de productivitate macroeconomică îşi va spune cuvântul, iar economia subdezvoltată a Rusiei se va prăbuşi şi mai mult. Chiar dacă se va aplica modelul subvenţiilor acordate economiilor est europene de către economiile puternice ale vestului, prin forma fondurilor europene nerambursabile, nivelul înalt de corupţie existent în Rusia ar face ca aceste fonduri să nu poată fi absorbite şi măsura să nu-şi producă efectul. Presupunând că totuşi guvernul de la Moscova va accelera reformele, făcând posibilă absorbţia acestor fonduri, foarte necesare în reconstrucţia infrastructurii economice şi a programelor de dezvoltare a spaţiului rusesc, aceste fonduri îşi vor face efectul peste o perioadă foarte îndelungată de timp, sporind efectul de frustrare al populaţiei ruse, dând apă la moară scepticilor care vor dezavua această uniune a pieţelor euroasiatice.

Dar această uniune economică va avea şi adversari. Şi chiar adversari puternici.

Dacă Războiul din Donbass se va încheia, poziţia în Europa a Statelor Unite ale Americii ar fi foarte delicată. Nu sunt puţine vocile care cer desprinderea Europei de la remorca militară şi politică a Americii. În ultimul timp, statele vest-europene tind să aibă o atitudine tot mai independentă în cadrul structurilor NATO şi nu mai sunt dispuse să execute întocmai ordinele primite de la Washington. Doctrina gaullistă din anii 60 capătă tot mai mulţi adepţi în Uniunea Europeană. Doar statele estice, asupra cărora planează umbra războiului din Donbass au rămas aliatele de nădejde ale Americii. România, Polonia şi statele baltice, în baza experienţei lor istorice tind să joace pe cartea americană, chiar dacă asta ar putea să le transforme în vârful de lance al ofensivei americane împotriva Rusiei, în cazul unui ipotetic război. În momentul în care s-ar putea ajunge la un tratat care să constituie o zonă economică euroasiatică, ameninţarea asupra statelor din estul Europei s-ar diminua considerabil, făcând inutilă prezenţa trupelor şi instalaţiilor militare pe teritoriile lor.   

Iar Statele Unite ar deveni foarte izolate la nivel mondial.

Evident că duşmanul de moarte al Americii, China, ar face totul pentru ca aceasta să se întâmple. Dar China nu are niciun interes ca piaţa comună euroasiatică să devină o realitate. China în acest moment este în plină expansiune economică şi ca orice economie în expansiune, are nevoie de resurse materiale. Mai ales de hidrocarburi. În acest moment, principala sursă de hidrocarburi a Chinei este Asia de Sud – Pacific. Sursă controlată în totaliate de către Statele Unite şi Fed-ul american, care prin cotaţia în USDollars  a barilului de petrol şi a metrului cub de gaz natural, menţine sub control nivelul de profitabilitate al importurilor Chinei şi Indiei, cei mai importanţi actori asiatici. China va schimba în viitor aceasta, prin conectarea la bazinul de hidrocarburi siberian. Şi prin extensie la cel caspic. Dar nu numai rezervele de hidrocarburi ale Rusiei sunt valoroase pentru China, ci şi toate celelalte resurse minerale. De aici şi apropierea de Rusia din ultima perioadă şi acceptarea în mod tacit a implicării ei în Ucraina, cu toate că în mod oficial, China nu sprijină nicio mişcare secesionistă, deoarece şi ea are pe teritoriul său astfel de mişcări (Taiwan şi Tibet). Ba prin diverse acţiuni şi declaraţii oficiale, China renunţă la neutralitatea pe care a adoptat-o în ultimul deceniu şi se declară de partea Rusiei. Evident, va avea numai de câştigat dintr-o ruptură majoră între Europa şi Rusia. Va deveni, din 2018, când va intra în vigoare contractul de furnizare de gaze naturale dintre cele două ţări, unic importator şi poate ţară de tranzit pentru India, un alt mare consumator de gaze naturale şi petrol. Dar nu este suficient să fii unic importator, mai este necesar ca moneda în care se va cota marfa pe care o vei achiziţiona să nu fie cea a inamicului tău. Ar fi bine ca acea monedă să fie chiar a ta. De aceea china marşează în mod decisiv pe întărirea monedei sale, yuanul, şi transformarea sa într-o monedă total convertibilă, astfel încât să poată gira încrederea în una din cele mai stabile economii ale lumii, care va fi economia chineză.

Este evident că pentru ruşi, schimbarea dependenţei de piaţa europeană cu dependenţa de piaţa chineză, nu ar fi decât un salt din lac în puţ. Dincolo de declaraţiile prietenoase ale oficialilor de la Beijing, dincolo de invitaţia protocolară adresată Rusiei se a alătura Băncii Asiatice de Investiţii în Infrastructură, (proiect dezvăluit în octombrie 2014, prin care China va crea o bancă de dezvoltare cu un capital de 50 de miliarde de dolari), dincolo de zâmbetele oficiale, ruşii ştiu din experienţă că oficialii chinezii pot fi deosebit de incomozi atunci când interesul Chinei o cere.

Poate chiar mai incomozi decât rivalii lor americani.

Post Scriptum:

În momentul când scriu aceste rânduri aflu din mass media că Recep Erdogan, preşedintele Turciei a reziliat contractul cu Gazpromul pentru construcţia pe teritoriul său a Turkish Stream-ului. Motivul? Rusia a recunoscut genocidul Imperiului Otoman asupra poporului armean din 1915.

Serbia, de asemeni, a anulat contractul încheiat cu Federaţia Rusă, pentru a deveni ţară de tranzit pentru centrul Europei.

Asupra Greciei, se fac presiuni din partea Statelor Unite pentru a rezilia contractul cu Federaţia Rusă pentru construcţia de către Gazprom a segmentului de conductă dintre Turcia şi Serbia. Pentru a deveni ţară de tranzit, Grecia a încheiat un acord în aprilie cu Rusia, urmând să primească în avans cinci miliarde de dolari, drepturi de tranzit pentru gazele siberiene.

O tempora, o mores....

DOAMNELOR, DOMNIŞOARELOR ŞI DOMNILOR, AŞTEPT COMMENT-URI, NU NUMAI LIKE-URI PE FACEBOOK!
LET'S DO IT!

NEXT MOVE

Nu mai există nicio îndoială că războiul din sud-estul Ucrainei bate pasul pe loc. Şi asta în ciuda tuturor declaraţiilor şi discursurilor ameninţătoare ale unora care şi-au făcut nişte calcule, iar acum speranţele lor sunt date peste cap.  Părerea unora este că această criză tinde să se transforme într-un conflict îngheţat, la fel ca şi celelalte conflicte de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Puţin probabil însă. Având în vedere mizele jocului şi importanţa actorilor de pe scena ucrainiană, e greu de crezut va avea soarta Transnistriei sau a Abhaziei şi Osetiei de Sud.

            Acceptaţi o provocare?

            CARE CREDEŢI DUMNEAVOASTRĂ CA VOR FI URMĂTOARELE MIŞCĂRI ALE PRINCIPALILOR COMBATANŢI DIN TEATRUL DE OPERAŢII UCRAINA DE SUD EST?