A DAY THAT NEVER COMES

Când în 1998 au fost stabilite criteriile de convergenţă de către cele 11 state constituente ale eurozonei, nimeni nu şi-a pus problema dacă va exista la un moment dat cineva care va voi să o părăsească. Sau să fie dat afară. Nu a fost creat un mecanism care să stabilească ce criterii trebuie să îndeplinească, sau mai bine zis ce criterii nu a reuşit să îndeplinească un stat, pentru a părăsi eurozona. Filozofia de bază a eurozonei este aceea ca în timp, pe măsură ce vor îndeplini criteriile de convergenţă, toate statele Uniunii Europene să adopte moneda unică. De aceea a şi fost creat European Exchange Rate Mechanism (ERM II), un sistem intermediar unde statul candidat va petrece doi ani înainte de adoptarea monedei unice, pentru a da posibilitatea testării capacităţii de asimilare a criteriilor impuse. Şi pe de altă parte, de a-l impulsiona să grăbească atingerea parametrilor impuşi. Oricum, o Uniune Europeană fără o monedă unică era de neconceput.  Cel puţin până acum.

            Cu cele 350 de miliarde de euro datorii suverane, Grecia este creditată cu titlul de prim stat care va ieşi din eurozonă. Şi chiar din Uniune.  Sau poate va fi dată afară, cu toate că, aşa cum se ştie, nu există mecanismul care să scoată afară din eurozonă un stat cu drepturi depline.

            Grecia a îndeplinit criteriile de convergenţă în 2001, la doi ani de la lansarea monedei euro, în 1 ianuarie 1999. Se pare că încă le mai îndeplineşte. Acum, în 2015, la 14 ani distanţă, sunt voci virale care îndeamnă la excluderea sa din eurozonă numai pe motiv că a acumulat datorii imense. Nimeni nu ştie însă dacă Muntenegru şi Kosovo au îndeplinit vreodată vreun criteriu pentru a adopta euro. Şi totuşi folosesc moneda unică europeană, chiar dacă nu au reprezentanţi în board-ul Băncii Central Europene. Folosirea monedei unice europene este o garanţie pentru aceste două state, că sistemele lor financiare vor rămâne stabile şi eficiente şi nu vor fi expuse riscurilor atacurilor financiare ale unor speculatori financiari internaţionali. Deci, cu toate că nu li se impune să îndeplinească niciun criteriu, cu toate că se pot îndatora după bunul plac, nimeni nu analizează fapul că cele două ţări, care nici măcar nu sunt în Uniunea Europeană, beneficiază de pe urma unei construcţii la care şi-a adus aportul chiar şi mult blamata Grecie. Şi aici ar putea fi amintit numai Pactul de Stabilitate şi Creştere, un acord politic între statele membre U.E., care impune membrilor eurozonei un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din produsul intern brut (PIB) şi ca datoria suverană a statului respectiv să nu depăşească 60% dn PIB. Pactul a fost adoptat la îndemnul ministrului de finanţe al Germaniei, în 1996, ca un preambul la crearea monedei unice europene şi se dorea a fi un gardian al noii monede europene. Criteriul deficitului maxim a fost o piatră de încercare foarte grea mai ales pentru acele economii europene în plină expansiune, fiindu-le frânată creşterea economică, ştiindu-se că  aceasta vine de obicei la pachet cu deficit bugetar mărit şi nivel al împrumuturilor crescut.  Cine au fost cei care au încălcat în primul an de existenţă al monedei unice, Pactul de Stabilitate? Evident, cei care l-au impus, Germania şi Franţa. Nu Spania, nu Portugalia, nu Olanda, sau alte economii mici. Şi nici măcar Grecia.

            Grecia are datorii prea mari şi este incapabilă să îşi reformeze sistemul financiar.

            Grecia avea datorii mari şi acelaşi sistem financiar şi în 2001 când a adoptat moneda unică europeană. Şi totuşi nu a fost o problemă, a îndeplinit criteriile de convergenţă şi a intrat în eurozonă. Dar eurozona nu este pentru Grecia doar o umbrelă financiară menită să-i confere stabilitate. Grecia devine şi un exportator de stabilitate financiară, prin aportul său care face ca Uniunea Europeană să devină prima zonă economică a lumii cu un PIB cumulat de 17 trilioane de USDollars, înaintea Statelor Unite cu 16 trilioane USDollars şi Chinei cu 15 trilioane USDollars. Şi la fel ca şi celelalte membre ale eurozonei, în cei paisprezece ani de apartenenţă la eurozonă, Grecia şi-a adus aportul contributiv la crearea bugetului comun european.

            Cine pierde şi cine câştigă din ieşirea Greciei din zona euro?

            În data de 30 iunie, Grecia trebuie să plătească două rate cumulate din datoria către FMI de 1,5 miliarde de euro, pentru a-şi demonstra buna credinţă şi pentru a avea acces în continuare la sistemele de finanţare internaţionale. Această cumulare este o regulă care se aplică rar de către boardul FMI, cu privire la transferul unor tranşe datorate, şi numai atunci când, din probleme tehnice privind transferul financiar intercontinental, este tehnic imposibil ca acesta să se realizeze în timp util. Cumularea ratei din 5 iunie cu cea din 30 iunie, nu reprezintă deloc o problemă tehnică ci mai degrabă o prelungire a agoniei în care economia Greciei se zbate.

            Din păcate, datele financiare şi staistice ale Greciei nu sunt deloc în măsură să încurajeze continuarea creditării ei. Datoria cumulată se ridică la peste 320 miliarde de euro, din care numai Germaniei îi datorează 56 de miliarde. Datoriile Greciei au atins 177% din produsul intern brut. Produsul intern brut a scăzut cu 25% din 2010, anul în care criza a început să lovească tot mai tare economia greacă

            S-a calculat ca ieşirea controlată a Greciei din zona euro ar putea costa Europa circa 300 de miliarde de euro, pe când ieşirea ei necontrolată ar aduce nota de plată la 1000 de miliarde de euro. Băncile greceşti au o prezenţă susţinută în zona de est a Europei, iar o eventuală intrare în incapacitate de plată a Greciei ar afecta serios sistemele financiare ale Europei răsăritene. Liderii greci nu exclud amânarea pe temen lung sau refuzul de a mai plăti datoriile către creditori.

            Dar este puţin probabil că economia Greciei nu ar putea fi salvată. Potenţialul Greciei este imens şi şi-a demonstrat de-a lungul timpului eficienţa economică. Ani de zile Grecia a constituit un model de succes, având o economie mai dinamică decât a statelor vest europene dezvoltate.

            Dar de când în zonă a apărut cazul Ucraina, se pare că interesul de a ajuta Grecia să depăşească această perioadă dificilă s-a estompat. Interesul pentru Ucraina a crescut exponenţial şi se fac scenarii pentru a ajuta economia ucrainiană să revină pe linia de plutire. Economia ucrainiană este cu mult mai puţin performantă decât cea a Greciei, iar corupţia generalizată lasă puţine opţiuni pentru imaginarea de măsuri de redresare economică. În principiu economia ucrainiană este deţinută de oligarhii ucrainieni care după modelul rusesc, au constituit adevărate imperii economice de tip stat in stat. Măsurile de ajutorare a economiei Ucrainei se vor transforma în transferuri de capital în sacul fără fund al oligarhilor ucrainieni. Iar având în vedere că principala zonă industrială a Ucrainei este acum deţinută de nou înfiinţata Uniune a Republicilor Populare Donetsk şi Lugansk (Novorossia), este clar că încercarea de a aduce pe lina de plutire această ţară este o misiune aproape imposibilă.

            S-a avansat ideea ştergerii a jumătate din datoriile ucrainiene care acum se cifrează la aproximativ 95 % din PIB (atât datoria publică dar şi datoria privată). Iar PIBul Ucrainei a fost în 2014 de 83 miliarde de euro. Deci datoria totală a acestei ţări este de 77 miliarde de euro. Sumele sunt imense, dar interesul în zonă este la fel de mare.

            Să ne amintim că în anii 80-90, Poloniei, care era văzută ca ţara care se opunea pe faţă comunismului, i s-au şters datoriile, ceea ce a constituit un imens ajutor pentru economia poloneză, care acum este cea mai dinamică din estul Europei.

            În Ucraina anului 2015, interesul de a o transforma într-un vârf de lance în lupta împotriva expansionismului rusesc, face ca ideea de ştergere a datoriilor să prindă contur şi să nu mai fie decât o chestie de timp până când se va întâmpla.

            Nu acelaşi interes există pentru Grecia, ţară care este în aceeaşi situaţie. Că a ajuns în acest punct de voie sau de nevoie, nici nu mai contează. Finanţiştii europeni acceptă să piardă 300 de miliarde de euro prin excluderea din Europa a unui stat care se află în Europa de mii de ani. Acceptă să arunce zona de sud est a uniunii într-o degringoladă economică, în condiţiile în care, dacă vor fi afectate de grexit, statele est europene, puternic conectate la sistemul bancar grecesc, îşi vor reveni anevoios, poate doar cu ajutor de la centru. Dar aceste state s-au dovedit buni platnici şi dacă va fi nevoie , BCE, FMI şi ceilalţi creditori vor risca să investească noi sume aici, ştiind-se că aceste sume nu numai că le vor fi returnate la timp şi cu dobândă, dar vor lega şi mai tare estul Europei de vest, întărind şi mai mult legăturile de vasalitate pe care aceste ţări deja le au faţă de statele puternice ale uniunii.

            Dar grexitul nu va fi doar o ieşire pe uşa din dos a Europei a unui stat membru. Există pericolul de contaminare prin care şi alte state membre ale eurozonei şi ale Uniunii Europene ar putea fi alungate, ca urmare ale incapacităţii lor de a plăti datoriile acumulate. Irlanda şi Portugalia sunt în aceeaşi situaţie şi în curând se va pune problema dacă este oportun de a fi susţinute sau dacă nu e mai ieftin să fie şi ele alungate. Anglia este într-o criză de încredere la adresa instituţiilor europene care sunt bănuite că fac doar jocurile unor corporaíi, fără nicio legătură cu menirea lor de instituţii de coordonare comunitară. Tot mai multe voci din Anglia cer ieşirea din Uniunea Europeană, ca să nu mai vorbim că deja, termenul de adoptare al monedei unice  nici nu mai este amintit.

            Neîncrederea tot mai accentuată a statelor mici ale Uniunii Europene în jocul pe care îl fac marile puteri, va duce foarte probabil de la grexit la euroexit. Adică dezintegrarea construcţiei începute după cel de-al doilea război mondial, prin care se dorea întemeierea unei Europe unite.

            Un astfel de tsunami nu mai este privit ca pe o imposibilitate de către liderii europeni şi cei mondiali.

Abandonarea Greciei în favoarea Ucrainei, doar pentru a susţine ofensiva pe care statele Unite şi aliaţii săi au început-o împotriva Federaţiei Ruse, va duce la reconsiderarea încrederii pe care statele cu economii precare din estul Europei, o acordă centrelor financiare şi de putere ale Uniunii Europene. Statele Europei de Est au economii prea slabe şi prea vulnerabile, pentru a fi târâte în imensul malaxor de interese în care puternicii lumii vor să le folosească. De curând Polonia şi-a reafirmat neîncrederea în alianţa pe care Uniunea Europeană a încheiat-o pe tăcute cu Statele Unite în privinţa viitorului evenimentelor care se desfăşoară în zona de est a Europei (Ucraina), alegând un preşedinte eurosceptic. Andrzej Duda este cunoscut drept un eurosceptic moderat şi care susţine nevoia de schimbare a Europei.

Liderii statelor est europene oscilează între estul rusesc şi vestul americano-european pe bună dreptate. După ce ani de zile statele estice ale uniunii au fost tratate ca niste membri de mâna a doua, cărora li s-a făcut un hatâr imens că au fost primite în uniune, neadmiţându-se niciodată aportul imens economic pe care aceste state le-au adus prin deschiderea pieţelor economice de zeci de milioane de locuitori, deschiderea drumului către resurse şi către mâna de lucru ieftină, motor al creşterii economice a statelor din vest, după toate acestea,  odată cu venirea crizei economice mondiale, au fost lăsate să se descurce singure, neluându-se în considerare faptul că pentru o economie precară, care marşează spre a reduce decalajele faţă de economiile dezvoltate, criza economică a fost echivalentul închiderii robinetului de oxigen pentru un scufundător.  Când state lovite puternic de criză precum Grecia, Cipru, Ungaria, Slovacia, au căutat în est noi variante de finanţare şi noi pieţe de desfacere pentru produsele lor, precum şi renegocierea contractelor vitale pentru energie, au fost aspru pedepsite de către diriguitorii de la Bruxelles, acuzându-le de trădare a intereselor comunitare. Sunt acuzate că încearcă instituirea unor regimuri dictatoriale, sau de orientare dictatorială.

Grexitul echivalează cu o pedeapsă. Nu contează a cui va fi iniţiativa ieşirii din uniune şi din eurozonă. Dar grexitul trebuie să constituie o lecţie învăţată pentru statele est europene. Atâta vreme cât îi vor fi servite interesele, vestul Europei va avea numai cuvinte de laudă. Dacă nu, laudele se vor transforma în acuzaţii.

Poate că grexitul este tocmai momentul oportun ca statele estice să se unească în apărarea Greciei, demonstrând acea coeziune de zonă, coeziune care a lipsit şi lipseşte occidentului.

Poate că este tocmai vremea ca grexitul să se transforme în est-exit.

GREXIT - ZIUA CUŢITELOR LUNGI

              Ziua de 5 iunie 2015 ar putea intra în istoria Greciei ca „Ziua cuţitelor lungi”. Grexitul, dacă va fi, va fi unul însângerat.

            Nacht der langen Messer. Noaptea cuţitelor lungi. A avut loc în Germania între 30 iunie şi 2 iulie 1934, când SS-ul (Shutzstaffel) a decapitat pur şi simplu conducerea SA (Sturmabteilung). Adolf Hitler a ordonat SS-ului să decapiteze SA-ul şi să-l asasineze pe şeful său Ernst Rohm, cu toate că Hitler, ca şi SS-ul erau creaţia acestuia. După primul război mondial, fostul caporal Adolf Hitler a fost subordonatul fostului căpitan Ernst Rohm în cadrul noului partid de extremă dreaptă NSDAP. Rohm a văzut în guralivul, fanfaronul şi antisemitul Hitler, liderul partidului nazist, lider care el, cu trecutul şi prezentul său, nu putea fi. Hitler a fost creaţia lui Rohm, care credea că fanfaronul guraliv va putea fi manevrat astfel încât, NSDAP-ul va fi instrumentul său de accedere la guvernarea Germaniei. Dar nu a fost să fie aşa. Se pare că în noaptea de 30 iunie, însuşi Hitler şi-a descărcat Luggerul în cel care-i fusese mentor.

            Încă de la obţinerea independenţei, în 1821, Grecia a avut o lungă istorie în intrare în incapacitate de plată. De fapt, ca stat independent, Grecia a înregistrat nu mai puţin de cinci default-uri. Patru numai în secolul XIX: 1826, 1843, 1860, 1894. Şi numai unul în secolul XX: 1932. În lume, doar Venezuela şi Ecuador o depăşesc la numărul de default-uri: 10.

            Prima intrare în incapacitate de plată a avut loc imediat după obţinerea independenţei şi transformarea fostei provincii otomane în stat suveran. Războiul grec de independenţă, a fost văzut de puterile occidentale ale Europei ca o oportunitate de a limita influenţa otomană în estul Europei, şi mai ales în Balcani. Limitatrea acestei influenţe, şi aducerea acestui teritoriu european pe orbita intereselor economice ale occidentului, s-a concretizat prin susţinerea societăţii secrete Filiki Eteria (Societatea Prietenilor) cu un credit garantat de London Stock Exchange de 475000 lire sterline în 1824 şi mai apoi, de 1,1 milioane de lire sterline în 1825. Ambele credite erau finanţate prin bonduri publice cu o depunere iniţială de numai 10 procente din valoare, rămânând ca restul sumei să fie achitată ulterior. Deci pe hârtie Grecia a fost împrumutată cu 1,575 milioane de lire sterline, dar în realitate, ar fi trebuit să primească pentru început doar 157500 de lire sterline. De fapt, nu a primit decât încurajări pentru că fondurile s-au scurs în destinaţii obscure ale intermediarilor afacerii. L-au primit totuşi pe Lord Byron, un poet de succes care a luptat şi a murit alături de greci, nu înainte de a lăsa posterităţii opere minunate despre idealurile de libertate ale patrioţilor greci. Restul sumei negociate în birourile elegante ale occidentului nu a mai fost nici măcar amintită, motivul fiind că lupta pentru independenţă şi împotriva hegemoniei otomane s-a transformat într-un veritabil război civil.

            Nu se ştie câţi bani au ajuns în Grecia.

            Al doilea default a survenit în 1843 şi a fost generat de împrumutul de 60 de milioane de drahme, pe care Grecia, ca stat independent l-a antamat în 1832 pentru dezvoltarea armatei sale şi pentru, evident, înscăunarea pe tronul regatului a lui Otto , prinţul bavarez pe care englezii l-au impus ca rege al Greciei. În epocă apăruse ideea că popoarele balcanice nu se puteau autoguverna prin conducători pământeni, ca urmare a lungii lor istorii de vasali ai unui imperiu care era supranumit  „bolnavul Europei”, cunoscut pentru corupţia sa endemică. Şi drept urmare se încerca implementarea în Balcani a unei politici a importului de monarhii din vestul Europei.

            În 1860 Grecia a trecut prin al treilea default, ca urmare a excluderii sale de pe pieţele de capital, deoarece avea deja un curriculum încărcat pe zona de intrare în incapacitate de plată. Guvernul grec nu reuşea să se împrumute decât la dobânzi duble faţă de cele practicate pe pieţele financiare.

            1894 a fost anul celui de-al patrulea default. Motivul a fost că după unele reforme făcute în deceniul 7 al secolului XIX, având din nou acces pe pieţele de capital, guvernul grec s-a împrumutat, fără să mai poată achita.

Deja devenise o tradiţie.

            Se pare că vestul Europei pedepsea drastic Grecia pentru că se împrumutase în vederea susţinerii ofensivei Europei împotriva Orientului reprezentat de Imperiul Otoman. Era de fapt o cruciadă economică ce avea drept scop acapararea pieţelor estice şi balcanice ale Europei, spre folosul evident al economiilor puternice ale occidentului. Franţa, Anglia şi nou apăruta pe hartă Gemania, îşi făcuseră un scop din alungarea otomanilor din Europa, folosindu-se în acest scop de dorinţa de libertate ale popoarelor balcanice oprimate. Oprimate sau nu, popoarele balcanice s-au ridicat cu mult curaj la luptă, dar cu furci şi cu topoare, chiar şi în secolul XIX, era cam greu să învingi redutabila armată a sultanului. Aşa că era nevoie de bani, pentru arme, pentru provizii, pentru plata strategilor şi mercenarilor angajaţi. Poate că ar fi fost cinstit ca aceşti bani să fie furnizaţi direct de către cei care urmau să devină beneficiarii luptei lor, cetăţenii statelor occidentale. Poate că sângele vărsat de greci, bulgari, sârbi, români, era totuşi un aport suficient pentru câştigarea libertăţii ţărilor lor.

            Dar occidentul a preferat să îi încurajeze de pe margine şi să-i împrumute cu dobânzi ameţitoare, iar când guvernele nu mai puteau plăti, erau sancţionate cu excluderea de pe pieţele financiare. Dar cum de la un om sărac nu ai ce să iei, specialiştii occidentali în colonialism recomandau iertarea de datorii, şi noi împrumuturi care să resusciteze economiile balcanice, neperformante.

            În secolul XXI nu s-a schimbat nimic. Grecia are datorii de 350 de miliarde de euro.  Pentru a obţine bunăvoinţa creditorilor, Grecia a plătit către FMI o rată de circa 750 milioane de euro. Dar are nevoie de 2,5 miliarde de euro pentru a nu intra în incapacitate de plată.

            De afară, Grecia este văzută ca o ţară care se împrumută, iar cînd banii se termină, se împrumută iar. Un studiu european arată că grecul obişnuit nu este convins că plata taxelor şi impozitelor către bugetul de stat este un act benefic pentru societate.

            Se împrumută guvernul grec, nicio îndoială, dar ca să te împrumuţi este nevoie ca şi în dragoste, de doi: un creditor şi un debitor. Aşa cum mite nu poate fi mită decât când există doi infractori, cel care dă şi cel care ia mita, la fel este şi în cazul împrumutrilor, ai nevoie de un creditor, pentru a deveni dator vândut.

            Cel mai relevant episod din aşa zisa spirală a împrumuturilor greceşti, care au adus ţara pe marginea prăpastiei financiare s-a petrecut în anul 2011, când toate instituţiile financiare cântau prohodul sistemului economic grecesc. În octombrie 2011, cu toate că era încă de pe atunci în pragul falimentului, Der Spiegel dezvăluie în ediţia sa online de luni, 15 octombrie 2011, că guvernul grec intenţionează să cumpere patru fregate franţuzeşti ultramoderne, în valoare de 300 milioane de euro bucata. Ştirea a picat ca o bombă imediat după ce presa spaniolă scrisese despre intenţia Greciei de a achiziţiona un număr de 400 de tancuri americane de tip M1A1 Abrams, second hand. Presa europeană dar mai ales cea germană este inflamată la maxim, titrând că Grecia intenţionează să cumpere fregatele practic pe banii germanilor, cei mai mari contribuitori la bugetul comunitar, buget din care Grecia era împrumutată fără a se mai analiza dacă are posibilitatea de a-i mai restitui. Fregatele erau construite de concernul francez de stat DCNS, care concurase pentru contractul respectiv cu nemţii de la Thyssen Krupp. Este foarte clar că dacă germanii ar fi câştigat contractul ar fi tăcut mâlc şi probabil că cei care ar fi arătat cu degetul spre risipitorii greci ar fi fost fără îndoială francezii.

             Episodul aminteşte o altă afacere veroasă instrumentată de exponenţii finanţelor mondiale când, la sfârşitul anilor 90 România era forţată să cumpere 92 de elicoptere americane în valoare de aproape un miliard de dolari, de la compania Bell Helicopters, cu promisiunea de retehnologizare a fostei uzine IAR de la Ghimbav, Brasov. În acel moment România era în tratative cu FMI, pentru acordarea unor împrumuturi de urgenţă care ar fi ajutat la evitarea unui eventual default. Se pare că factorii responsabili de la Bucureşti, nu au căzut în plasă, drept pentru care contractul nu a mai fost semnat.

             De-a lungul istoriei recente, statele occidentale ale Europei au privit Balcanii şi în general estul Europei ca pe nişte cunoaştinţe de mâna a doua, rudele sărace de la ţară. Şi-au adus aminte de Balcani doar când interesele lor de puteri europene au cerut-o. Şi atunci când au putut să se folosească de aceste rude sărace, economic şi politic. Nu au văzut Balcanii ca pe un partener economic şi politic, de o importanţă indiscutabil mai redusă, dar nu nesemnificativă ci ca pe un teren de experimente politice şi militare.

Ce au realizat?  

Au radicalizat populaţiile ţărilor balcanice şi est europene, asmuţindu-le iniţial împotriva inamicului oriental, Imperiul Otoman, pentru a prelua pentru occidentali influenţa economică şi politică, iar mai apoi împotriva inamicului economic din est, Federaţia Rusă. Prin politica de neocolonialism economic, dusă de puterile occidentale influenţate de Statele Unite, au venit la putere partide şi lideri extremişti sau de orientare extremistă (SYRIZA-partid maoist- în Grecia, Victor Orban în Ungaria) şi mai mult au orientat întreaga zonă, puternic dependentă de gazele ruseşti, către Federaţia Rusă.  Balcanii vor deveni, dacă nu au devenit deja, un pion pe o tablă de şah, fără de care victoria devine imposibilă. De Balcani depinde viitorul Turkish Streamului, gazoductul care va uni Rusia cu Europa. Slovacia, prin premierul Figo, a propus deja un proiect Eaststring, adică un gazoduct care să conecteze Turcia cu Grecia, Bulgaria, România, Slovacia. Estul Europei nu mai execută întocmai ordinele venite de la Bruxelles. Începe să conştientizeze că este folosit în jocurile celor mari. Şi îşi activează sistemul de autoapărare. Îşi activează instinctul de conservare.

În 5 iunie, Grecia ar putea intra în incapacitate de plată.

Pentru a şasea oară.