joi, 16 iulie 2015

HOSTILE TAKEOVER



Alexis Tsipras a semnat un acord în care nu crede.
            Evident, ar fi putut să nu-l semneze, dar totuşi l-a semnat. Şi semnând această înţelegere, el a fost de acord cu tot ceea ce i-a îndemnat pe greci să respingă în referendumul din data de 5 iulie.
            Acordul semnat de premierul Greciei, este catalogat ca umilitor de către populaţia acestei ţări. Care acuză pierderea suveranităţii, a libertăţii, la care grecii se ştie, ţin foarte mult. Şi cum altfel pot fi numite condiţiile impuse de creditori, care nu au acceptat nici măcar să ia în discuţie reducerea imensei datorii suverane de 350 miliarde de euro. Nu au acceptat nici măcar să-l primească la masa tratativelor pe Yannis Varoufakis, fostul ministru de finanţe care în consecinţă a fost nevoit să-şi dea demisia.  Demisia ar fi fost indicat să şi-o fi prezentat-o şi Alexis Tsipras, al cărui populism şi politică duplicitară faţă de Troică şi chiar faţă de propriul popor, a făcut din Grecia prima victimă europeană a politicii de servitute socială adoptată pe scară largă de guvernele europene. Mai ales de către unele guverne europene.
            Este posibil ca Tsipras să fi sperat ca grecii să fi votat la referendumul din 5 iulie exact contrar faţă de cum el şi partidul său i-a îndemnat să o facă. Ar fi scos atunci vinovat pentru eşecul politicii sale duplicitare şi lipsite de consistenţă economică, nu numai pe puternicii Europei ci chiar pe grecii de rând care s-ar fi dovedit de acord cu condiţiile impuse.  Iar el, umilul servitor al poporului nu ar fi avut altceva de făcut decât să urmeze dorinţa acestuia. Totuşi în mod predictibil, poporul a votat împotriva condiţiilor Troicăi, astfel că premierul s-a văzut pus în situaţia ingrată de a merge la masa negocierilor asumându-şi întreaga responsabilitate de a accepta inevitabilul.
            De fapt, premierul Tsipras ar fi trebuit să îşi asume aceste decizii nu prin implicarea votului popular, previzibil de altfel, ci printr-o negociere realistă cu creditorii ţării sale. Acuzaţiile la adresa măsurilor umilitoare luate de creditori nu fac decât să întărească imaginea de politician de carton şi fără conţinut pe care şi-a creat-o încă de la începutul mandatului. Măsurile populiste pe care a declarat că intenţiona să le promoveze într-o ţară adusă pe marginea prăpastiei economice (ştergerea datoriilor populaţiei cu credite la bănci, de fapt preluarea lor la bugetul de stat şi aşa covârşit de povara unui sistem fiscal nesustenabil, este doar una dintre ele), este drept, nu de către partidul său, ci de partide la fel de populiste ca şi al său, nu au făcut decât să întărească imaginea playboy politic care joacă la un poker politico-economic, viitorul ţării sale, în baza unor prezumtive şi foarte vagi promisiuni de finanţare din afara Europei.
            Condiţiile puse de creditorii Greciei în schimbul încheierii unui nou acord pe trei ani în valoare totală de 86 de miliarde de euro sunt într-adevăr umilitoare. Creşterea TVA, impunerea TVA în insule, săderi de salarii şi pensii pentru bugetari, creşterea vârstei de pensionare, adoptarea legii bancrutei frauduloase, sunt numai câteva din lista consistentă de măsuri administrative menite să aducă bani în bugetul epuizat al statului. Însă pentru ca măsurile să aibă efect, ar trebui impuse mai întâi măsuri de îmbunătăţire a colectării, pentru că se ştie că oricât de mare ar fi taxele şi impozitele percepute, acestea nu îi afectează decât pe cei care le plătesc. S-a propus instituirea unui fond de privatizare a activelor statului, prin care să se vândă toate companiile şi participaţiunile deţinute de statul elen. Guvernul însă nu va avea acces la acest fond, ci el va fi administrat de către ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schaeuble.  Iniţial chiar s-a sugerat ca acest fond să nu aibă nici măcar sediul în Grecia, ci în Germania, dar se pare că s-a revenit asupra deciziei. Guvernul elen nu va avea dreptul, pe toată durata acordului, să ia nicio decizie economică fără consultarea prealabilă a reprezentanţilor creditorilor.
            Dacă s-ar fi hotărât desfiinţarea guvernului grec şi preluarea atribuţiunilor sale de către cancelaria federală a doamnei Merkel, nu ne-am fi mirat foarte tare.
            Dar nu este chiar aşa de sigur că aceste măsuri vor aduce finanţele Greciei pe linia de plutire. Unele state membre ale Eurogrupului, care vor avea dreptul să fie sau nu de acord cu această recapitalizare a sistemului financiar elen, au anunţat deja că îşi vor folosi dreptul de veto. Schaeuble susţine în continuare ieşirea Greciei din eurozonă pe o perioadă de cinci ani, timp în care grecii se vor hotărâ dacă vor sau nu să mai facă parte din clubul monedei unice.
            Dar s-a propus la un moment dat şi transformarea noului bail-out într-un bail-in, prin confiscarea tuturor depozitelor mai mari de 100000 de euro existente în băncile greceşti. Astfel că, grecii vor avea privilegiul să-şi recapitalizeze singuri băncile, asfel încât să nu mai apeleze la acordurile pe care tot ei le consideră umilitoare şi ipocrite.
           Doar unul dintre punctele noului acord este cu adevărat interesant – reducerea cheltuielilor de apărare. Se ştie că Grecia este singurul stat european care a alocat în 2009 un buget cu adevărat generos destinat cheltuielilor de înarmare: 3,5 procente din PIB. Între 2010 şi 2014, bugetul pentru apărare al Greciei s-a situate între 2,2 şi 2,7 procente din PIB. Cu adevărat generos. Este de notorietate faptul că s-a cerut insistent reducerea cheltuielilor militare, dar s-a evitat să se discute despre anularea contractelor pe apărare.
           În conformitate cu dezvăluirile revistei britanice Eye, Grecia ar avea mai multe tancuri decât Germania, Franţa şi Marea Britanie la un loc. În martie revista germană Bild a dezvăluit faptul că Airbus Helicopters (fost Eurrocopter) ar fi plătit o mită de 45 de miloane de euro pentru un contract pentru 90 de elicoptere NH. O altă mită de 68 de milioane de euro a fost plătită unor oficiali greci de către gruprile germane Rheinmetall, STN şi Atlas Electronik pentru un contract pentru achiziţia unor submarine.
            În 2012 revista britanică Daily Telegraph a suspectat că destinaţia unor fonduri ar fi fost mita, într-un contract prin care grupul german Siemens ar fi asigurat tehnologia IT necesară desfăşurării Jocurilor Olimpice din 2004, desfăşurate în Grecia. Contractul respectiv a fost semnat de către ministrul de finanţe de atunci, Yannis Stournaras.
            În 2013, grupul german deţinut de stat Deutsche Bahn a plătit o mită de 346000 de euro pentru construcţia unor magistrale feroviare în Grecia, inclusiv linia Proastiakos care uneşte Atena cu provincia Corint.
            În 2010, grupul german Daimler a pledat vinovat într-un proces intentat în Statele Unite şi a recunoscut că a plătit mită de peste 185 milioane de dolari unor oficiali guvernamentali din 22 de ţări, inclusiv Grecia.
            Se pare că totuşi mare parte din cele 350 miliarde de euro pe care Grecia le datorează, s-au întors în statele de origine prin contracte de care poate Grecia nici nu avea nevoie. Contracte câştigate în mod fraudulos în mare parte, prin mită, de către mari companii europene, iar ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble uită, atunci când cere reducerea cheltuielilor militare ale Greciei, că acestea nu se rezumă doar la bocancii şi hrana militarilor, ci că mare parte sunt de fapt folosite pentru achiziţionarea de tehnică militară foarte scumpă, în condiţiile în care nimeni nu ameninţă încă securitatea statului elen.
            Yannis Varoufakis aseamănă acordul pe care Grecia cu siguranţă îl va încheia, cu tratatul de la Versailles din 1919, unde Germania a fost umilită în urma pierderii primului război mondial. Angela Merkel a răspuns la aceasta cu multă filozofie: “N-aş vrea să mă implic în comparaţii istorice, mai ales când nu sunt făcute de mine”.
            Negocierile dintre guvernul Tsipras şi reprezentanţii creditorilor Greciei au fost de fapt un ultimatum. Care seamănă extrem de mult cu o preluare ostilă a unei companii. Se ştie că pe piaţă se întâmplă frecvent ca o companie să aibă probleme financiare generate chiar de către o companie rivală, care urmăreşte să absoarbă victima respectivă. De obicei pentru a elimina de pe piaţă un posibil concurent.  Sau pentru a avea drum liber în construirea unui imperiu financiar.
            Acum, Europa se află în plin război. Nu este un război care se poartă cu avioane şi tancuri. Este războiul tăcut al preluărilor ostile. Iar pierderea suveranităţii, atât de des invocată de reprezentanţii greci, este de fapt un transfer de suveranitate. De la autorităţile statale la cele centrale de la Bruxelles. Controlate în mare parte de către companiile şi instituţiile finaciare germane. Este drept şi că actuala organizare multicefală a Uniunii Europene, este neviabilă şi că fără o centralizare a deciziilor politice, viitorul ei este incert.  
            Să fie asta revanşa germanilor după două războaie mondiale pierdute „pe nedrept” ?
            După Grecia ar putea urma Spania. Portugalia. Franţa. Italia.