TODAY IS NOT TO DIE

Nu mai există nicio îndoială asupra faptului că atacurile din data de 13 noiembrie care au lovit Parisul, au o strânsă legătură cu valul de migranţi care au invadat Europa de vest pe parcursul întregului an 2015 şi care au prins pe picior greşit atât autorităţile statale ale uniunii cât şi pe oficialii de la Bruxelles. Ideea că asistăm, sau mai mult, suntem pe deplin implicaţi într-un dificil război religios, nu este nici nouă şi nici suficient argumentată. Că Europa este prinsă în acest război care se dovedeşte a fi atât asimetric cât şi hibrid, nu mai există nicio îndoială, dar faptul că se motiveză apariţia sa printr-o cauză religioasă, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva se încearcă o mutare a atenţiei publicului plătitor de taxe de la adevăratele motive ale exacerbării sale.

            Adevăratele rădăcini ale acestui conflict aparent religios, ar trebui căutate în istoria sfârşitului de ev mediu al Orientului Mijlociu, mai precis în perioada de sfârşit de secol 18 şi început de secol 19, când întreaga zonă era dominată de întinsul Imperiu Otoman. În această perioadă, datorită dezvoltării mijloacelor de producţie şi a introducerii maşinismului în industrie, Europa a părăsit organizarea economică de tip feudal bazată în principal pe sistemul organizaţional şi administrativ al senioratului funciar şi a trecut la o organizare  economică mai avansată de tip capitalist, caracterizată în principal de circulaţia liberă a capitalurilor, ducând treptat la scăderea influenţei politice a marilor seniori numiţi în aceste poziţii pe principii autarhiste şi de suzeranitate de către monarhii absolutişti, şi înlocuirea influenţei acestei clase privilegiate cu influenţa proprietarilor de mijloace de producţie industriale, care datorită progreselor ştiinţifice, au reuşit să impună o nouă putere financiară în economie înlocuind treptat puterea economică bazată exclusiv pe producţia agrară a marilor seniori latifundiari.

            Europa trecea la capitalism.

            Ar fi însă nedrept să considerăm că roadele acestui progres care a dus la transferul puterii economice de la marii latifundiari medievali la proprietarii de mijloace de producţie industriale nu îşi au originea de fapt tot în progresele generate de producţia agricolă, industria apărând de fapt din nevoia de a acoperi cererea de mărire a productivităţii muncii în domeniul agricol. Conform teoriei  lui Thomas Robert Malthus (1766-1834), populaţia nu poate creşte decât în prezenţa abundenţei de produse agricole. Pentru a facilita această abundenţă, marile exploatări latifundiare au avut nevoie de noile îmbunătăţiri ale tehnicii, pe care în cele din urmă le-au detronat  ca importanţă în economie.

            Însă nu a fost posbil ca această preluare a importanţei economice de către industrie şi capitaluri, să aibă loc peste tot în lume şi mai ales nu în acelaşi timp.

            Dacă privim harta lumii, vom putea face o legătură între capitalista Europă de vest şi zona Orientului Mijlociu care, pe toată perioada transferului puterii economice şi evident politice de la marii proprietari de latifundii la marii industriaşi, a constituit o placă turnantă a procesului de consolidare a capitalismului timpuriu European.  

            În perioada în care capitalismul lua avânt în întreaga Europă de vest, portdrapelele industriei europene Anglia şi Franţa, căutau noi zone bogate în resurse ieftine, extrem de necesare  dezvoltării lor industriale. Evident că şi-au îndreptat privirile spre vechile lor colonii, foarte de bogate, din Asia de Est. India şi China pentru Anglia, Indochina pentru Franţa, Indonezia şi Polinezia pentru Olanda, sunt numai câteva exemple de colonii extrem de necesare importului de materii prime ieftine precum şi exportului de bunuri manufacturate de către industriile avansate ale Europei. Inclusiv Africa a constituit pe parcursul întregului secol 19 o importantă furnizoare de materii prime pentru performantele industrii engleză şi franceză, devenind de fapt de neînlocuit în întregul circuit industrial al acelei perioade. Sincopele în aprovizionarea cu materii prime era de dorit să fie evitate.

            Dar în calea rutelor de aprovizionare terestre ale Europei de vest stătea în secolul 19 obstacolul numit Imperiul Otoman.

            Imperiul Otoman al secolului 19 nu mai era nici pe departe ceea ce fusese în toată perioada medievală în care ajunsese să stăpânească pe lângă Anatolia, şi zona Balcanilor, întreg Orientul Mijlociu Egiptul şi nordul Africii. Fluxul importurilor europene era tributar în mare măsură toanelor sultanilor de la Istanbul şi supus taxelor în creştere ale funcţionarilor otomani. Cum corupţia şi necinstea deveniseră lege pe tot cuprinsul imperului, rutele de tranzit economic erau periclitate ceea ce a dus la o stare de fapt foarte tensionată între puterile europene şi oficialii Imperiului Otoman.

            Imperiul Otoman împreună cu toate provinciile pe care le administra, se dovedise incapabil să depăşească modul de organizare feudal propriu evului mediu şi să treacă la o economie bazată pe circulaţia liberă a capitalurilor. Rămăsese închistat în dogmele feudale impuse prin teroare de către sfetnicii sultanului, care nu acceptau pierderea privilegiilor lor în favoarea unei noi clase considerate antagoniste. Pentru că economia imperiului nu funcţiona în mod natural, veniturile imperiului fiind furnizate în mod exclusiv din jefuirea provinciilor ocupate,  nu au putut exista nici măcar premisele trecerii la o nouă organizare economică diferită de cea medievală. Industria nu a putut fi încurajată, nu au apărut noi relaţii de producţie, subdezvoltarea devenise literă de lege, coexistând evident cu o corupţie devenită endemică pe tot cuprinsul imperiului, subminând în mare măsură autoritatea centrală a sultanului de la Istanbul, autoritate contestată de micii suverani vasali dar menţinută de un imens aparat poliţienesc şi de desele abuzuri şi chiar pogromuri asupra populaţiilor care se răzvrăteau periodic (pogromul asupra armenilor din 1894-1896 condus de sultanul Abdul Hamid al II-lea şi din 1915 condus de guvernul Junilor Turci).

            Încă de la începutul secolului 19, puterile europene Franţa şi Anglia, încercaseră să saboteze poziţia geostrategică a Imperiului Otoman, care la drept vorbind stătea exact în calea principalelor rute de aprovizionare ale tinerei industrii vest europene. Dar Imperiul Otoman, deşi se clătina, refuza să se prăbuşească şi rezista asediului politic şi militar al vestului. Printr-o înţelegere mutuală, Franţa şi Anglia încredinţaseră dinamicului regat al Prusiei, misiunea diplomatică de a diminua influenţa otomană în Balcani, şi preluarea acestei zone de sub suzeranitatea Înaltei Porţi, sub influenţa germană. Înţelegerea cu Prusia , devenită mai apoi Germania, fusese încheiată mai ales sub imperativul unei importanţe politice şi economice din ce în ce mai mari a Germaniei, ţară care se dezvolta economic foarte accelerat şi care putea ajunge în ipostaza de a contesta imperiile coloniale ale celor două mari puteri. Cedarea misiunii de preluare a Balcanilor era văzută ca un rău necesar pe deoparte pentru a lovi în Imperiul Otoman, iar pe de altă parte pentru a ţine Germania ocupată politic. Sarcină de care nemţii s-au achitat cu precizia care îi caracterizează, rând pe rând ţările balcanice devenind monarhii conduse de dinastii de origine germanică.

            La începutul secolului 20, Imperiul Otoman devenise pe bună dreptate “omul bolnav al Europei”. Dar totuşi, chiar şi în această calitate, bolnavul Europei stătea în calea rutelor economice de tranzit al materiilor prime dinspre Orientul îndepărtat către puternic industrializata Europă de vest. Odată cu declanşarea primului război mondial, ale cărui premise fuseseră împărţirea şi reîmpărţirea sferelor de influenţă economică la nivel mondial, venise timpul de a se tranşa şi chestiunea dezmembrării Imperiului Otoman, imperiu prea vast pentru a mai putea exista în vechea organizare feudală pe care nu o putea părăsi. 

Planul de împărţire al Imperiului Otoman a fost elaborat de către Acordul Sykes-Picot încheiat în 16 mai 1916 între Marea Britanie şi Franţa cu permisiunea Rusiei. Prin reprezentanţii săi,  Sir Mark Sykes şi Francois Georges Picot, împreună cu ministrul rus de externe Sergey Dmitrievitch Sazonov, Franţa şi Marea Britanie au decis divizarea Orientului Mijlociu într-o serie de zone de influenţă de tip colonial, printr-un plan care urma să creeze o serie de noi state arabe, plan care însă nu ţinea cont de caracteristicile etnice sau religioase ale populaţiilor din zonă. Pur şi simplu, francezii şi englezii şi-au asigurat prin acest rapt teritorial, accesul terestru către coloniile lor din Asia de Sud- Pacific.

            Dar ce prevedea acest acord? Marea Britanie urma să preia teritoriile de astăzi ale Iordaniei, sudul Iraqului şi o zonă în jurul portului Haiffa prin care urma să-şi asigure accesul la Marea Mediterană, iar Franţa la rândul ei ar fi preluat teritoriile din sud estul Turciei, nordul Iraqului, Siria şi Libanul. Rusia ar fi primit Istanbulul şi controlul Mării Marmara (inclusiv strâmtorile turceşti) şi Armenia turcească.

 https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bb/Sykes-Picot.svg

            Nimeni nu a ţinut însă cont, în momentul trasării noilor graniţe de specificul etnic al populaţiilor care locuiau aceste teritorii, organizate în cea mai mare parte pe principii tribal-medievale şi care nu aveau decât conştiinţa vasalităţii seniorale aplicată pe principii de obedienţă şi ajutor militar în schimbul dreptului senioral de a administra după voia bunului plac feuda încredinţată. Noile graniţe trasaţe pe genunchi au rupt de iure aceste legături, dar de facto vasalitatea pe principii de obedienţă  şi ajutor militar a funcţionat în continuare, creând tulburările intertribale şi interconfesionale nerezolvate nici până în ziua de azi. Aflate pe o treaptă socio-economică inferioară şi lipsite de relaţii de producţie economice adecvate (economia zonei era în acea perioadă total tributară unei agriculturi primitive),  populaţiile tribale ale Orientului Mijlociu nu au putut avea avantajul populaţiilor europene dependente doar de principiul angajat-angajator, ci au rămas prinse în capcana dependenţei de un senior local care le asigura cele necesare traiului numai în schimbul vasalităţii lor (acceptarea tributului în bani şi produse şi participarea la campanii militare). Acest tip de organizare socio-economică coroborat cu lipsa aproape totală de resurse necesare traiului a condus la  imposibilitatea progresului tehnologic al zonei Orientului Mijlociu (lipsa celor mai simple elemente de agricultură nu a putut duce la nevoia modernizării mijloacelor de producţie în domeniu şi deci nici la performanţă economică).

            Colonialiştii francezi şi englezi nici nu au fost interesaţi în ridicarea nivelului economic al zonei Orientului Mijlociu, şi nici nu au încercat măcar implementarea unei noi organizări sociale, pretextând că localnicilor le lipseşte atitudinea morală pentru a asimila noţiunile de liberalism democratic caracteristic societăţii occidentale. 

            După sfârşitul primului război mondial împărţirea teritoriului fostului Imperiu Otoman s-a realizat aproximativ în conformitate cu prevederile planului Sykes-Picot, cu precizarea că statul turc nu a putut fi şters definitiv de pe hartă, el păstrându-şi Anatolia, Antalia, Rumelia (sudul Balcanilor), strâmtorile Bosfor şi Dardanele, jumătate din insula Cipru, un sfert din Kurdistan (asta în pofida asigurărilor date de francezi liderilor kurzi, cu privire la crearea unui stat kurd) şi intrând într-un amplu proces de modernizare sub regimul Junilor Turci conduşi de Ataturk.

            Problemele au apărut în Orientul Mijlociu imediat după implementarea acordului, văzându-se clar greşelile făcute de părţile europene implicate şi anume faptul că nu au ţinut cont de specificul etnic şi religios al populaţiilor zonei. Astfel fostul Califat Abbasid de pe teritoriul anticei Mesopotamii, polulat de sunniţi şi shiiţi prinşi într-un multisecular război religios a fost transformat în Iraq care cuprindea şi părţi ale Kurdistanului istoric. Fostul Califat al Omeiazilor a fost numit Siria pe fostul teritoriu Sham şi al Libanului de azi, cuprinzând de asemenea shiiţi şi sunniţi  aflaţi tot într-un interminabil conflict religios. Palestina a fost deposedată de Cisiordania şi cedată dinastiei Hashemite, iar pe teritoriul său, Liga Naţiunilor a mandatat Marea Britanie să constituie în baza Declaraţiei Balfour din noiembrie 1917, un cămin naţional evreiesc, de fapt o zonă în care să poată fi adunaţi toţi evreii din Europa, consideraţi de mulţi politicieni, cauza principală a problemelor sociale şi economice. Dar acest proiect nu a putut fi implementat din cauza amalgamului de interese antagonice al potentaţilor locali suprapuse peste regimurile hegemonice instalate de puterile europene după prăbuşirea regimului despotic al sultanului otoman la sfârşitul primului război mondial. În principiu, nimic nu a funcţionat în Orientul Mijlociu de la implementarea cu ajutorul micilor lideri tribali, a acordului Sykes-Picot,  cărăra li s-a promis de fapt obţinerea independenţei de sub Imperiul Otoman în schimbul loviturilor cauzatoare de moarte aplicate omului bolnav. Păcăleala a fost dezvăluită de către guvenul bolşevic instalat la Petrograd în urma Revoluţiei Socialiste a lui Lenin, care în schimbul unor avantaje politice  din partea Turciei, a transmis aceste prevederi liderilor tribali ai Orientului Mijlociu, slăbind încrederea acestora în puterile occidentale şi în dorinţa acestora de a creea un cadru adecvat de dezvoltare acestei zone.

            De fapt, documentele au dezvăluit ceea ce o lume întreagă a aflat mai târziu: Franţa şi Anglia şi-au împărţit în mod colonial Orientul Mijlociu, urmărindu-şi doar propriile lor interese. 

            Nu trebuie să mai uimească pe nimeni faptul că radicalizarea popoarelor arabe din Orientul Mijlociu a atins un nivel atât de ridicat în secolul 21.  Radicalismul nu este un fenomen propriu unei anumite religii sau naţiuni. Radicalismul apare acolo unde populaţia, din motive în principal educaţionale, grefate peste o situaţie economică dezastruoasă, este înregimentată în mişcări şi acţiuni teroriste de către forţe şi facţiuni politice, care se folosesc de frustrările acumulate, pentru atingerea prin forţă a unor obiective imposibil de atins prin negocieri politice obişnuite. Problema este că teritoriile atinse de flagelul radicalizării politice şi religioase sunt condamnate pentru o lungă perioadă de timp la subdezvoltare şi incapacitate economică, aceasta conducând inevitabil către o adâncire şi mai accentuată în sărăcie. Radicalismul politic şi religios cu timpul, devinde o trăsătură de caracter a populaţiilor atinse de acest flagel,  trăsătură care se moşteneşte din generaţie în generaţie, iar pe fondul unei educaţii precare, locuitorii zonelor respective devin tot mai dependenţi de liderii lor spirituali şi militari care ajung să impună înlocuirea adevăratelor percepte religioase sau civice cu propriile lor percepte violente şi revanşarde, mistificând adevărul şi ridicând actele de violenţă şi barbarie  la nivelul de datorie civică.

            De vineri 13 noiembrie 2015 Franţa se consideră în război cu Statul Islamic.

            De fapt, acest război a început în data de 16 mai 1916.

            Şi continuă….