vineri, 25 septembrie 2015

BANII ALTOR OAMENI



Eu nu am extraordinar de mulţi bani. Eu am acces la extraordinar de mulţi bani”.  (Ion Ţiriac, om de afaceri)
            Keynes, John Maynard, economist britanic de top, a rămas în istorie nu numai prin doctrina care îi poartă numele, ci şi prin cuvintele: Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. Cel puţin privinţa asta, Keynes avea dreptate.
            Banii noştri sunt gestionaţi de guverne. Prin băncile centrale, guvernele administrează procesul de emitere al monedei. Având în vedere importanţa acestor prerogative, este interesant de stiut că guvernele lumii nu dau nimănui socoteală pentru modul cum administrează banii noştri. Băncile centrale ale statelor aplică în domeniul monetar, politici atât de secrete şi de învăluite în mister, încât devine tabu chiar şi simpla aluzie la un control public sau o dezbatere publică a acestora.
            Criza financiară începută odată cu căderea băncii de investiţii Lehman Brothers Holdings Inc. în 2008, a permanentizat depresiunea economică în care întreaga lume s-a afundat, creându-se conceptul de “nouă ordine economică mondială”, care se pare că înlocuieşte treptat efervescenţa financiară care a urmat războiului rece încheiat în 1991, odată cu căderea Uniunii Sovietice.
            În principiu, efervescenţa financiară începuse încă din 1971, odată cu declaraţia oficialilor Federal Reserve Bank, că pe viitor se va renunţa la acoperirea în aur a monedei americane, care era considerată vinovată pentru stagnarea economică a Statelor Unite. Odată cu eliminarea etalonului aur în 1971 şi a anulării Acordului Smithsonian în 1974, Statele Unite ale Americii şi odată cu ele, toate economiile care se raportau la dolar, au adoptat doctrina Keynes, considerată la acea vreme cea mai liberală şi progresistă din lume. În principiu,  doctrina Keynes stabileşte că moneda nu este necesar să fie considerată o marfă, ci ea poate fi considerată o simplă unitate de măsură a valorii bunurilor materiale şi serviciilor. În consecinţă, emiterea de monedă este un factor de progres, şi nu ar trebui frânată de cutumele unei echivalări într-un metal preţios, deoarece punerea la dispoziţia societăţii a sumelor de bani necesare investiţiilor în noi capacităţi de producţie sau reluarea ciclului economic de către vechile capacităţi de producţie, nu ar trebui frânată de existenţa sau inexistenţa unei cantităţi oarecare a unei valori intrinseci (aurul).  Teoria elaborată de Keynes se rezumă la faptul că statul trebuie să întrebuințeze măsuri politico-fiscale și monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, pentru ca șomajul sa fie redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuațiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.
            Doctrina keynesiană sună bine şi a fost îmbrăţişată de toate guvernele care se consideră liberale şi progresiste. S-a calculat chiar că, pentru Statele Unite, o inflaţie de 5 sau 6 procente pe an este un factorul de progress de care economia americană are nevoie pentru a se dezvolta stabil.
            Să fie oare chiar aşa de simplu?
            Oricum, în ziua de azi, toate guvernele au îmbrăţişat doctrina keynesiană şi au preluat în totalitate controlul producţiei de monedă şi controlul dirijării acesteia în funcţie de interesele lor, fără a da socoteală societăţii civile de acţiunile lor. De ce este atât de important controlul emiterii de monedă?
            Să începem cu începutul şi să luăm exemplul unui administrator de societate comercială (capacitate de producţie). Pentru a-şi relua ciclul de producţie în cadrul societăţii pe care o administrează, el trebuie să achiziţioneze bunurile materiale destinate producţiei viitoare (materii prime şi eventual tehnologie). Doar în cazul cel mai fericit, antreprenorul nostru ar putea să achiziţioneze aceste bunuri necesare reluării ciclului de producţie din profitul pe care l-a obţinut în urma activităţii pe care o desfăşoară. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, antreprenorii achiziţionează bunurile materiale destinate reluării ciclului de producţie, prin intermediul creditului. În orice economie sănătoasă, rolul băncilor este de a colecta banii populaţiei în depozite bancare şi repunerea lor în circulaţie sub formă de credite, în vederea achiziţionării de către antreprenori a bunurilor materiale destinate reluării ciclului de producţie, sau pentru noi investiţii în dezvoltarea capacităţilor de producţie existente sau de dezvoltare a unor noi capacităţi (creditul investiţional). Evident şi creditul de consum are rolul său în acest circuit al banilor în societate, dar întotdeauna el are o pondere mai mică. Deci, în concluzie, în economiile construite pe baze sănătoase, populaţia, prin economisire, transferă către debitorii băncilor puterea sa de cumpărare, permiţându-le acestora să achiziţioneze bunuri şi servicii destinate producţiei viitoare. Cantitatea creditului care e posibil să fie oferit pieţei de către populaţie prin intermediul instituţiilor bancare, este strict limitat de cantitatea economiilor realizate de populaţie. În acest fel, nivelul producţiei realizate de către capacităţile de producţie este exprimat în funcţie de nivelul economisirii realizate de populaţie. Cu alte cuvinte, populaţia stabileşte cantitatea viitoare de bunuri şi servicii pe care o va absorbi. Care este indicatorul care stabileşte nivelul economisirii realizate de populaţie? Rata dobânzii. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât semnalul pentru populaţie este de a economisi  mai mult, deci de a pune la dispoziţia antreprenorilor sume mai mari care vor fi folosite pentru niveluri ale producţiei mai ridicate. În acest caz este clar că populaţia va reuşi să absoarbă acest nivel crescut de bunuri şi servicii, deci capacităţile de producţie care le produc vor funcţiona fără a-şi pune problema resurselor necesare reluării ciclului de producţie. În cazul în care rata dobânzii scade, semnalul dat pieţei este că piaţa este suprasaturată de produse şi servicii, deci este cazul ca antreprenorii să ia în considerare o ajustare a planurilor de producţie viitoare. Rata dobânzii acţionează ca un indicator cheie după care se poate ajusta întreaga activitate economică a societăţii. Pentru ca rata dobânzii să poată îndeplini acest rol, este necesar ca ea să fie stabilită nu prin măsuri administrative discreţionare cum se întâmplă acum, ci printr-o negociere liberă cerere-ofertă între actorii pieţei financiare (populaţie, bănci, antreprenori).
            Guvernele au însă o altă versiune asupra dinamicii pieţei financiare.
            Ludwig von Mises, în a sa Interpretare inflaţionistă a istoriei, ne dă răspunsul la intrebarea „ce se întâmplă cu banii noştri”.
            Pentru că o circulaţie naturală a capitalurilor în societate în felul în care am arătat mai sus duce la restricţionarea cantităţii de monedă pusă la dispoziţia finanţatorilor economici (instituţiile bancare), aceştia au creat un concept nou de credit, numit creditul de circulaţie, văzut la început ca un adjuvant al creditului real, menit să impulsioneze, în perioade economice dificile investiţiile şi odată cu ele, ieşirea economiei din recesiune. Creditul de circulaţie este prezentat ca un medicament cu care economiştii pot trata recesiunile economice. Şi chiar aşa ar fi, dacă oficialii guvernamentali nu ar fi sesizat potenţialul financiar al acestui tip de credit.


Ce este creditul de circulaţie?
            Creditul de circulaţie este acel tip de credit acordat din fonduri bancare special create în acest scop care sunt de fapt bani creaţi din nimic, monedă tipărită la comandă, fără o valoare intrinsecă, dar care conferă valoare tranzacţiilor economice efectuate cu ea. Una din caracteristicile de bază ale unui împrumut, este acela că valoarea cedată de creditor debitorului nu ma poate fi folosită de creditor până la returnarea sumei împrumutate. Dar acest tip de credit, de circulaţie, face ca această caracteristică crucială a creditului să fie anulată, sub lozincile promovate de către adepţii doctrinei keynesiene care o declară ca fiind mult mai liberală şi generatoare de progres, chiar dacă ea crează cele mai bune auspicii pentru apariţia banilor discreţionari (fiat money), bani pe care noi îi folosim având încredere în autoritatea emitentă, încredere care este din ce în ce mai discutabilă.
            Să luăm acelaşi exemplu, al antreprenorului care conduce o capacitate de producţie. Pentru reluarea ciclului de producţie el este nevoit să achiziţioneze bunuri materiale şi servicii, drept pentru care apelează la un credit. Dar banca cu care lucrează, nu se mai bazează de mult pe depozitele atrase de la populaţie pentru a fi acordate drept împrumuturi antreprenorilor care trebuie să-şi reia ciclul de producţie, sau să facă noi investiţii, în noi capacităţi de producţie. Banca se bazează acum pe fiat money, bani tipăriţi în mod discreţionar de către autoritatea centrală emitentă. Aceşti bani, fără nicio acoperire, sunt acordaţi sub formă de împrumut antreprenorului nostru pentru reluarea ciclului de producţie. Cum nevoia de dezvoltare a societăţii generează uşor foame de monedă, aceasta este pur şi simpplu tipărită şi eliberată în piaţă sub formă de împrumuturi. Dar  din acest lanţ este eliminată veriga principală şi anume consumatorul de bunuri şi servicii care are şi calitatea de economisitor. Este actorul cel mai important, dar cu toate astea el este eliminat şi meciul economic se joacă numai intre instituţia bancară şi consumatorul de credit (antreprenorul). Nemaifiind importantă cantitatea de monedă economisită de populaţie, banca centrală este în măsură să scadă dobânzile cheie la împrumuturi şi în consecinţă banii devin foarte ieftini şi uşor de procurat (creditul este acordat mult mai uşor, având în vedere dobânzile în scădere). Antreprenorul nostru este tentat să ia credit din ce în ce mai mult, pentru reluarea ciclului de producţie dar şi pentru dezvoltarea afacerii sale. Rata în scădere a dobânzii pare soluţia succesului pentru el, dar de fapt, el nu vede realitatea. Nu vede realitatea deoarece este indus în eroare de singurul indicator capabil să îi spună cât anume să investească pentru a rămâne profitabil.
            Să vedem ce se întâmplă cu adevărat în economia reală.
            Rata scăzută a dobânzii facilitează creditarea, iar creditarea în exces creează pe moment o falsă senzaţie de prosperitate. Antreprenorul având acces la credit ieftin investeşte în afacerea sa, creând bunuri materiale în exces. Dar aceste bunuri materiale sunt create cu fiat money, bani care nu au nicio legătură cu performanţa economică şi care generează doar inflaţie. Inflaţia însă este declarată un rău necesar de către planificatorii economici ai băncilor centrale emitente de monedă şi privită ca pe un factor de progres economic.
Nici pe departe nu este aşa. Murray Rothbard a analizat inflaţia în articolul “Ce le-a făcut statul banilor noştri?” el spune că mărimea cantităţii de monedă aflată în circulaţie este factorul care influenţează nivelul producţiei de bunuri de consum şi în acelaşi timp, nivelul investiţiilor în noi capacităţi de producţie ale acelor bunuri materiale. Cu alte cuvinte, cantitatea de monedă în exces face ca accesul la ea să fie foarte facil (evident, moneda aici se comportă ca orice bun material care în exces fiind, devine accesibil unui număr tot mai mare de oameni), la acest fapt contribuind şi nivelul ratei dobânzii menţinut în mod administrativ foarte jos, drept pentru care, antreprenorul nostru, indus în eroare de indicatorul care ar fi trebuit să-l atenţioneze asupra profitabilităţii investiţiilor sale, face greşeala să producă bunuri pe care piaţa nu i le mai poate absorbi. Cantitatea de monedă în exces creează inflaţie, şi se cunoaşte faptul că inflaţia este fenomenul economic care ruinează capacitatea de cumpărare a populaţiei. Adepţii keynesianismului îşi motivează acceptarea puseurilor inflaţioniste mai mici sau mai mari prin faptul că inflaţia, pe deoparte stimulează exporturile (deci stimulează intrarea de valută forte din afara pieţei naţionale), iar pe de altă parte nici măcar nu e un fenomen dăunător puterii de cumpărare a populaţiei, deoarece sub presiunea sindicală sau prin negociere, salariile cresc şi ele şi deci apare un efect de contrabalansare. Cele două interpretări ale inflaţiei sunt total false, deoarece inflaţia stimulează într-adevăr exporturile, dar în dauna performanţei economice, companiile nemaifiind interesate să devină performante dacă reuşesc să suplinească masta prin fenomenul inflaţionist, iar în privinţa creşterilor salariale şi a celorlalte venituri ale populaţiei, acestea cresc întotdeauna mult mai încet decît preţurile, drept pentru care putem privi inflaţia de fapt ca pe o redistribuire a capitalurilor, de la segmentul defavorizat al populaţiei (cel cu venituri fixe – salariaţi, pensionari) către către segmentul privilegiat al populaţiei (cei care câştigă din inflaţie, sau cel puţin nu pierd).
Dar dacă ne întoarcem la antreprenorul nostru, el deja a accesat o mare cantitate de monedă, iar euforia economică îl îndeamnă la investiţii mult mai mari decât ar trebui să le facă. El este lipsit aşa cum am spus de indicatorul numit rata dobânzii stabilită prin liberă negociere între instituţiile bancare şi populaţia care este aşteptată săeconomisească. Indicatorul rata dobânzii este acum stabilit de câtre banca centrală la birou şi singurul criteriu în stabilirea sa este atragerea de debitori care vor genera în viitor plusvaloare prin plata dobânzii la creditele acordate. Deci rata dobânzii este stabilită de banca centrală care chiar o doreşte din ce în ce mai mică (chiar dacă pe termen scurt pare că banca pierde, pe termen lung, prin mărirea volumului de credite, ea va câştiga). Populaţia pare că nu mai are niciun cuvânt de spus în toată această ecuaţie. Dar cuvântul populaţiei este de fapt cel de pe urmă, deoarece lipsită de sumele de bani necesare achiziţionării bunurilor produse în exces de către antreprenorul nostru, acestea vor deveni greu vandabile şi mai apoi, nevandabile. În acest moment apare bula economică ce duce direct la criza financiară ( a se vedea bula imobiliară care a dat startul crizei economice începută în anul 2008).
Vlad Topan explică foarte sintetic fenomenul inflaţiei şi felul în care ea afectează veniturile populaţiei:
Primii recipienţi ai cantităţii suplimentare de bani beneficiază de preţuri nemodificate încă (relativ mai mici); pe măsură ce aceşti bani suplimentari se diseminează în economie (împingând preţurile în sus), situaţia se răstoarnă astfel încât ultimii recipienţi se confruntă cu preţurile deja mărite, în condiţiile în care veniturile lor nu au crescut pe măsură (sau chiar deloc). Este, deci, clar că acest lucru are drept consecinţă imediată şi fundamentală redistribuţia veniturilor dinspre cei care intră ultimii în posesia cantităţii suplimentare de bani înspre cei care intră primii. Și este totodată de la sine  înţeles că, deşi efectul de redistribuire al inflaţiei se produce oricum (independent de voinţa şi/sau ştiinţa iniţiatorilor), totuşi el invită – şi istoria ilustrează cu prisosinţă acest lucru – la utilizarea lui controlată şi direcţionată. Cu alte cuvinte, ”...statul nu creează prosperitate şi cumsecădenie, ci doar redistribuie – interesat – avuţia produsă în sfera privată şi creează condiţii propice de manifestare pentru caracterele precare”
Guvernul este responsabil pentru starea de sănătate a economiei naţionale şi în loc să stopeze emiterea de monedă în exces şi fără acoperire, el de fapt o încurajează. De ce? Este modul cel mai simplu de a-şi achita obligaţiile de plată. Guvernul se împrumută şi el, deoarece are obligaţii de plată pe care nu le poate ocoli, iar faptul că filozofia bugetară a tuturor guvernelor din lume este bazată pe conceptul de deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar, nu face decât să împingă spirala inflaţiei spre infinit.
După ce antreprenorul nostru şi-a dat seama că efervescenţa creditării nu îi aduce nici pe departe prosperitatea la care a visat, ci mai rău, capacitatea sa de producţie lucrează pe stoc, produsele sale nemaifiind cumpărate de către populaţia ale căror salarii nu pot ţine cu niciun chip pasul cu preţurile, el reacţionează, concediind o parte din personalul companiei sale. Rezulatatul este că, cu toate că populaţia nu îşi mai permite să cumpere produsele de pe piaţă, şomajul accentuează şi mai mult acest efect, împingând economia de la inflaţie către sora sa mult mai perversă – deflaţia, care din păcate este alimentată chiar de către indicatorul care ar trebui să menţină pe linia de plutire o economie sănătoasă – rata dobânzii (din ce în ce mai scăzută).
Finalul este previzibil, antreprenorul îşi închide capacitatea de producţie, personalul este concediat în întregime, astfel încât, capacitatea de absorbţie a bunurilor şi serviciilor de pe piaţă tinde către zero.
 Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. (Keynes, John Maynard)
Nici nu ştia, câtă dreptate avea...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu