CALUL TROIAN

5 iulie 2015. Grecii au votat în proporţie de peste 60%, împotriva măsurilor de austeritate pe care Troica încearcă să le impună ţării lor. Nu trebuie să fii expert în sociologie, ca să-ţi dai seama că poporul grec va respinge măririle de taxe şi impozite pe care FMI, BCE şi Banca Mondială, în calitate de creditori le consideră necesare pentru a aduce fragila economie greacă pe linia de plutire. Şi evident, pentru a-şi putea recupera cele aproximativ 320 de miliarde de euro, pe care Grecia, în calitate de debitor, le datorează.

            Cum se numeşte cineva care nu vrea sau nu poate să-şi plătească datoriile? Comunist? Marxist? Maoist? Nu. El se numeşte rău platnic.

            În Atena, mii de greci au ieşit în stradă şi au manifestat în favoarea lui Alexis Tsipras şi împotriva politicilor de austeritate promovate de creditorii Greciei, numind terorism, încercările lor de a găsi calea comună pentru continuarea cooperării financiare. Cooperare care s-a dovedit, dealtfel dezastruoasă. Pentru că numai dezastru se poate numi o datorie de aproximativ 170% din PIB. Ministrul grec de finanţe, Yannis Varoufakis a numit victorie a democraţiei, rezultatul referendumului organizat cu suficientă perfidie, de un guvern Syriza, care e adevărat, nu este autorul dezastrului, ci numai beneficiarul lui, din punct de vedere politic.

            Grecii spun că nu au nevoie de banii Troicăi, ei vor independenţă. Pentru ei, independenţa e mult mai importantă decât negocierea în genunchi a unor noi împrumuturi, care de bună seamă, nu vor schimba cu nimic situaţia, ci doar vor amâna deznodământul.

            Se pare că acum grecii sunt suficient de independenţi, asfel încât să fie în măsură să întoarcă spatele creditorilor şi să pornească pe o cale numai de ei ştiută.

Dar după ce euforia referendumului se va stinge, după ce FMI, BCE şi BM se vor retrage cu coada între picioare, după ce ziua de 5 iulie va trece, va veni ziua de 6 iulie. Şi 7 iulie. Şi vor trebui plătite pensiile şi salariile. Şi vor trebui achitate toate îndatoririle financiare ale statului. Iar statul grec are îndatoriri financiare deloc mici. Iar în băncile greceşti se pare că mai existau la data referendumului, doar 0,5 miliarde de euro. Atât.

Poporul grec a devenit un fel de acarul Păun al Europei. Din păcate, zecile de ani de politici sociale risipitoare promovate de către o clasă politică suficient de coruptă, încât să nu vadă decât interesul de moment, au făcut ca o economie care în anii 90 devenise un model de dezvoltare să ajungă să acumuleze datorii imense, imposibil de rambursat în termenele stabilite iniţial. Poporul grec nu are nicio vină că pentru voturi, politicienii au inventat aberaţii bugetare nesustenabile în condiţiile în care colectarea şi disciplina fiscală erau echivalente cu ale statelor bananiere. Nu contribuabilii de rând sunt responsabili de faptul că au fost inventate al treisprezecelea şi al paisprezecelea salariu, a treisprezecea şi a paisprezecea pensie şi fel de fel de facilităţi fiscale pentru care acum sunt blamaţi. Faptul că politicienii lor, în goana după voturi au falsificat indicatorii financiari şi economici astfel încât, de exemplu, salariul minim înainte de adoptarea monedei unice era echivalent cu 200 de euro, iar acum el a ajuns la 750, chiar şi după ajustările dureroase la care a fost supus. A fost economia greacă atât de performantă asfel încât venitul minim să crească de peste patru ori în 10 – 15 ani? Sunt vinovaţi contribuabilii greci că responsabilii cu disciplina fiscală au permis ca evaziunea să devină o politică de stat? Sunt vinovaţi contribuabilii greci că armatorii greci erau scutiţi de impozit? A acuza poporul grec de toate acestea este ca şi cum vrei să acuzi apa că nu vrea să curgă de la câmpie la deal.

Syriza plăteşte acum preţul propriului populism şi a populismului moştenit de la înaintaşii ei.

Dar oare Grecia a ajuns acolo din cauza neputinţei ei de a se reforma?

Puţin probabil.

Nu poţi să cazi într-o groapă dacă aceasta nu este încă săpată...

Este posibil ca Grecia să fi fost împinsă în această direcţie, de intenţiile unor forţe care fac jocuri de putere în lume. Bazându-se evident şi pe o predispoziţie cronică a unui popor balcanic spre corupţie.

Grecia va trece în această perioadă prin zile neplăcute, mai ales pentru oamenii obişnuiţi. Băncile, prin ordinul guvernului se pare că vor rămâne în continuare închise, iar limita de 60 de euro la extragerile din bancomate se va menţine. Noul ministru de finanţe al guvernului Tsipras are o sarcină aproape imposibilă, aceea de a-i convinge pe responsabilii Troicăi de bunele intenţii ale guvernului grec de a reforma sistemul financiar, asfel încât banii datoraţi să înceapă să fie plătiţi. Dar este o sarcină aproape imposibilă după numeroasele declaraţii ale oficialilor guvernamentali greci, care prin prisma orientării marxiste a partidului de guvernământ, au dat asigurări nenumărate că veniturile populaţiei nu vor avea de suferit. Dar membrii guvernului grec, cu toate că se declară marxişti, provin aproape toţi din familii foarte bogate, care nu au nimic în comun cu propovăduielile bătrânului filozof german, ce spre sfârşitul vieţii şi-a declarat învăţăturile, utopii.

Tsipras nu înţelege sau nu vrea să accepte că plata datoriilor o va face populaţia Greciei, din propriile buzunare.

Deocamdată problemele de finanţare bancară au scos la iveală precaritatea unei societăţi de consum. Moneda, care după cum se ştie reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor, dacă din varii motive lipseşte, trebuie înlocuită. O situaţie oarecum asemănătoare a existat în Irlanda anilor 70, în momentul în care băncile au intrat în grevă, refuzând să mai pună în circulaţie moneda. Irlandezii au supravieţuit totuşi, şi timp de aproape un an, au apelat la modalităţi de plată bazate mai mult pe încrederea reciprocă, decât pe încrederea într-un sistem financiar. Mai pe scurt, produsele şi serviciile se distribuiau pe sistemul trocului în natură, iar când acesta nu era posibil, pe sistemul cvasicunoscut al registrului băcăniilor de cartier, ai căror partroni, bazându-se pe relaţiile interpersonale dezvoltate de-a lungul timpului cu comunitatea, aveau încredere că după normalizarea situaţiei, vor fi stinse datoriile acumulate. La rândul lor, evident, foloseau pentru aprovizionare tot sistemul bazat pe încrederea altor proprietari de afaceri. Sistemul a funcţionat şi după normalizarea situaţiei, datoriile au fost plătite. Mai mult ca sigur că Grecia va depăşi această situaţie neplăcută.

Dar modalitatea de plată a datoriilor rămâne o necunoascută într-o ecuaţie care din păcate, are mai multe necunoscute.

Reeşalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp este o cale pe care troica evită din răsputeri să o discute. Au existat în istorie exemple de state care şi-au plătit datoriile acumulate după perioade foarte mari de timp. În principiu, această modalitate de rambursare este agreată de instituţiile financiare, ştiindu-se faptul că perioadele suplimentare sunt purtătoare de dobânzi sau de dobânzi la dobânzi. Se ştie că în secolul 19, Regatul Unit, a ieşit din războaiele napoleoniene cu o datorie imensă, mult peste capacitate de rambursare a unui regat fie el chiar şi putere colonială. Dar au reuşit să-şi releşaloneze scadenţele, astfel încât datoria a fost plătită cam după 80 de ani. În secolul 20, Germania, sub presiunea datoriilor de război stabilite de tratatul de la Versailles, după terminarea primului război mondial, a refuzat să mai plătească, motivând că criza economică mondială din anii 30 face imposibilă achitarea lor. Şi după al doilea război mondial, Germania a refuzat să mai plătească o parte din datoria de război stabilită şi a cerut reeşalonarea celei rămase. În 1981 şi 1990, Poloniei i s-au şters datoriile acumulate. După invazia Iraqului din 2003, SUA au decis ştergerea de până la 90% din datoriile acestei ţări. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

Reeşalonări, amânări, ştergeri ale datoriilor.

Grecia a juns la o datorie de aproximativ 320 miliarde de euro. Cam 170% din PIB-ul ţării. Care nu e deloc de neglijat. Se ştie că, pentru a te îndatora, ai nevoie de un creditor. Creditor care îţi analizează bonitatea. Adică îţi analizează capacitatea de rambursarea banilor împrumutaţi. În cazul Greciei, analiza a fost facută cam pe genunchi. Aşa pare la prima vedere. Dar să nu ne îmbătăm cu apă. Grecia a prezentat cifre fantasmagorice încă de la intrarea în zona euro. Şi-a falsificat indicatorii financiari, astfel încât să corespundă cerinţelor mecanismului ratei de schimb (ERMII), impusă candidatelor la eurozonă. Şi-a falsificat şi indicatorii macroeconomici, asfel încât este de notorietate faptul că, la un moment dat, ei încasau subvenţii europene pentru uleiul de măsline produs pe teritoriul lor, la o valoare care ar fi acoperit totalitatea suprafeţelor cultivate cu măslini cumulate ale Greciei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei la un loc. Oare nimeni de la Bruxelles nu a făcut astfel de calcule? Sau le-a făcut prea târziu?

Nu se ştie cu exactitate ce calcule au făcut oficialii Comisiei Europene, dar cert este că, atâta timp cât guvernul grec era de acord să cheltuie pentru achiziţionarea de tehnică militară foarte scumpă, de la companii europene de profil, fluxurile de capital care se scurgeau spre Atena, nu se puteau împiedica de nişte banale calcule făcute pe hîrtie.

Din păcate, nimeni nu îşi asumă responsabilitatea fiului risipitor. Acum, în al treisprezecelea ceas, toţi arată cu degetul către greci. Sunt vinovaţi, desigur, pentru iresponsabilitatea cu care au votat demagogi la conducerea ţării lor.

Dar aşa cum am mai spus, nu poţi cădea într-o groapă încă nesăpată.

Este posibil să asistăm la un schimb în natură pe care puternicii lumii să-l fi aranjat la masa tratativelor. Nu ar fi pentru prima dată când popoare întregi sunt târguite la masa unor conferinţe cu ştaif. Yalta (1945) este un exemplu. Malta (1989) un altul.

În 11 mai 2015 John Kerry s-a întâlnit cu Vladimir Putin la Sochi. Oficial au discutat probleme legate de dosarul iranian, de acţiunile împotriva Statului Islamic şi problema ucrainiană. În spatele uşilor închise problema se pare că s-a concentrat pe ceea ce a devenit dosarul ucrainian. Deoarece Ucraina este o problemă spinoasă. Mai ales pentru Rusia. În calitate de ţară de tranzit a gazului siberian spre Europa, Ucraina este vitală precarei economii ruse, calificată drept nedezvoltată datorită nediversificării ei. Iar în condiţiile unui preţ derizoriu al gazului şi petrolului, Rusia depinde de livrările de gaz spre Europa Centrală şi de Est, ca de aer. Alternativa rusă de luptă împotriva unui preţ scăzut este mărirea livrărilor. Dar pentru ca totul să funcţioneze, este nevoie de un tranzit constant şi nu fragmentat de o ţară ostilă. De aceea a ales varianta de tranzit turcă, după abandonarea proiectului South Stream. Şi speră ca până în decembrie 2016 să poată livra prin noua reţea denumită Turkish Stream în Grecia şi de acolo în Europa. De aceea are nevoie de Grecia ca alternativă viabilă pentru Ucraina. Iar alternativa grecească trebuie să convingă că e viabilă tocmai pe marele partener de afaceri al Rusiei. China. Care din 2018 va importa cantităţi imense de gaze naturale prin noul gazoduct care va uni Siberia cu China. Deoarece Rusia vrea să evite exact situaţia actuală în care este dependentă de Europa pentru livrările sale de gaze. Pentru că dacă nu reuşeşte să convingă Beijingul că are alternative la yuanii chinezeşti, China se va transforma într-un client care va dicta preţul.

După întâlnirea dintre Kerry şi Putin de la Sochi, în 4 iunie, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg a declarat că „Federaţia Rusă nu este o ameninţare imediată pentru NATO, deşi relaţiile bilaterale sunt reci”. Şi a continuat: “Ceea ce vedem reprezintă o mai mare lipsă de predictibilitate, mai multă insecuritate, mai multe tulburări. Dar nu cred, nu vedem o amenințare imediată împotriva oricărei țări NATO dinspre est”.

Aceste declaraţii vin la puţină vreme după ce toată presa occidentală abunda în declaraţii belicoase şi în analize militare care demonstrau clar că zilele până la izbucnirea celui de-al treilea război mondial sunt numărate.

Se va folosi Rusia de Grecia pentru a continua să îşi consolideze influenţa economică în Europa? Pentru că interesul Rusiei în Grecia evident că nu este să o folosească doar ca ţară de tranzit a gazelor sale spre Europa. Grecia este văzută ca un cap de pod sau avanpost al răsăritului în războiul de uzură pe care îl poartă împotriva apusului. Extinderea Uniunii Europene până la graniţele Rusiei, ameninţă din punct de vedere economic Federaţia Rusă. Şi nu numai din punct de vedere economic. Dar şi geopolitic. Încercarea de atragere a Ucrainei pe orbita occidentului echivalează cu un inceput de invazie a Rusiei. Pentru că Rusia nu se poate măsura din punct de vedere economic şi social cu occidentul. Rusia ar fi asimilată economic şi social de statele dezvoltate ale vestului.

Răspunsul Rusiei la acest atac este un cal troian numit Grecia, abandonat de comunitatea europeană la ordinul Washingtonului. Un cal troian care în viitor ar putea fi piesa de rezistenţă a unei rupturi majore în interiorul Uniunii Europene. Se pare că se cedează un stat mic şi înglodat în datorii cum este Grecia, în schimbul Ucrainei, care furnizează o poziţie geostrategică superioară. Direcţia strategică ucrainiană a fost apreciată şi de către planificatorii militari germani în timpul celui de-al doilea război mondial, când principala forţă de izbire împotriva Uniunii Sovietice, s-a deplasat pe direcţia ucrainiană.

Rusia se pare că respectă înţelegerea. Luptele din Donbass şi-au pierdut intensitatea. Iar imediat după referendumul din 5 iulie din Grecia pe tema măsurilor de austeritate impuse de Troică, Putin a discutat cu Tsipras la telefon, asigurându-l de suportul său. Oricum, în primăvară îi promisese 5 miliarde de euro dacă va accepta să devină ţară de tranzit pentru gazele naturale ruseşti către Europa.

Va fi interesant de văzut reacţia Chinei. Care acum se lasă aşteptată.