1.
„Vom face tot ce este
posibil pentru a crea o zonă economică comună”, a declarat la 18 aprilie,
la forumul economic de la Stralsund, Germania, cancelarul federal Angela
Merkel. Se referea la o piaţă comună transnaţională care se va întinde de la
Lisabona până la Vladivostok. Ideea nu este nouă şi nici măcar nu-i aparţine
Angelei Merkel. A fost avansată cu ceva vreme în urmă de preşedintele rus,
Vladimir Putin, dar netratată cu seriozitate până acum. De fapt, a fost chiar
ignorată, pentru că părea, la momentul când a fost lansată, o cacealma menită
să abată atenţia de la problemele cu adevărat importante.
Ideea aparţine strategului rus Alexandr Dughin, unul
dintre cei mai influenţi consilieri ai preşedintelui Putin. El este părintele
ideii de creare a Euroasiei, un spaţiu bipolar Rusia – Europa şi care să
cuprindă nu numai teritoriul de la Vladivostok la Lisabona, dar şi întreaga
Asie şi zona Pacificului, până în Australia.
După cel de-al doilea război mondial, factorii decizionali
anglo-americani s-au văzut în faţa unei noi provocări: războiul rece. Adversar,
aliatul de ieri, Uniunea Sovietică. Moscova acaparase deja, în virtutea
înţelegerilor de la Yalta, din 1943, jumătatea de est a Europei, şi ameninţa cu
invazia Europei de Vest, chiar dacă aceasta se afla sub jurisdicţia trupelor
anglo-americane. Stalin, a fost influenţat în toată activitatea sa politică de
doctrina leninistă care conform căreia în timp de pace nu este posibilă
răsturnarea regimurilor burgheze din ţările capitaliste, deoarece mecanismele
de securitate dezvoltate de guvernanţi, sunt impenetrabile şi nu permit
declanşarea unei revoluţii socialiste. Doar dacă regimurile capitaliste sunt
măcinate în războaie, capacitatea lor de autoapărare, poate să se erodeze suficient,
astfel încât acţiunile mişcărilor revoluţionare socialiste, ajutate de Moscova
să aibă sorţi de izbândă. Stalin era convins că momentul nu trebuie pierdut şi
după terminarea celui de-al doilea război mondial, a început provocările la
adresa Europei de Vest, în vederea întăririi partidelor comuniste care activau
acum în legalitate.
Washingtonul a sesizat de la bun început acest joc
duplicitar al sovieticilor care, contrar înţelegerilor din timpul războiului,
continuau extinderea sferei lor de influenţă asupra vestului prin sprijinirea
făţişă a partidelor comuniste.
Răspunsul americanilor a fost pe două planuri, economic
şi strategic.
Planul Marshal a fost gândit ca o măsură economică de
ridicare a economiilor statelor care făceau parte din zona de influenţă
anglo-americană, pentru ca economiile lor, profund afectate de distrugerile
suferite în război să-şi poată reveni, astfel încât nivelul de trai al
populaţiilor ţărilor respective să
crească suficient de mult astfel încât influenţa ideilor egalitariste şi
antiliberale, promovate de propaganda comunistă, să fie contrabalansată de
bunăstarea economică. Infuzia masivă de capital american în Europa de Vest,
avea şi rolul de a face din pieţele economice ale statelor vest-europene să
aibă capacitatea de a absorbi bunurile şi serviciile furnizate de puternica
economie americană, care avea deja mari
dificultăţi în tranziţia de la statutul de economie de război la cel de economie
de pace.
Al doilea plan pe care a acţionat Washingtonul a fost cel
strategic, prin crearea unei alianţe militare (NATO) şi a unei pieţe economice
comune. La începutul anilor ‘50, la iniţiativa lui Jean
Monet a fost adoptat „Planul Schuman”, prin care lua naştere Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La acea dată, oţelul şi cărbunele erau
considerate materiile prime de bază pentru industria de armament. Piaţa
oţelului şi cărbunelui fiind pusă sub autoritate transnaţională, nu mai putea
constitui un factor declanşant al unui conflict sau război pentru un stat sau
un guvern aparţinând zonei economice respective. Drept pentru care devenea
evident că încercările viitoare ale Moscovei de a iniţia conflicte în
interiorul acestei pieţe erau sortite eşecului. Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului a devenit în timp Piaţa Comună şi baza viitoarei Uniuni
Europene. Piaţa Comună consta în realizarea celor patru libertăţi fundamentale
– libera circulaţie a persoanelor, bunurilor şi serviciilor şi a capitalurilor,
la care se adăuga şi politica de concurenţă constând în reguli aplicate
companiilor şi statelor membre.
Se pare că strategia factorilor responsabili americani şi
vest-europeni a funcţionat, deoarece măsurile si-au atins scopul, propaganda
marxisto-comunistă nemaiputându-şi face efectul, iar alianţa vest-europeană economică,
militară şi politică blocând încercările de dezbinare şi chiar de conflict
între ţările care aparţineau vestului Europei.
Este interesant de aflat de ce Statele Unite nu au făcut parte niciodată
din Piaţa Comună. S-a avansat ideea protejării economiei americane pe
principiul nonintervenţionismului, principiu foarte comun în societatea
americană a acelor timpuri. Totuşi, răspunsul este că Washingtonul şi-a dat
seama de pericolul asocierii unei super economii cum este cea americană cu
economiile distruse ale Europei de Vest în anii imediat următori celui de-al
doilea război mondial. Ar fi îngropat de la bun început orice iniţiativă de
dezvoltare a europenilor, care n-ar fi rezistat imensei presiuni economice ale
giganţilor americani.
Nu SUA a fost protejată de Europa, ci Europa a fost protejată de SUA.
Apetitul invaziv al unei zone economice cu o dezvoltare superioară asupra
unei zone economice cu dezvoltare inferioară este binecunoscut planificatorilor
economici. De aceea, pe parcursul extinderii Uniunii Europene către statele
foste socialiste ale Europei de Est, au fost luate în permanenţă măsiri
protecţioniste, astfel încât economiile slabe ale estului să nu fie falimentate
de către giganţii economici vestici. Inevitabil însă, economiile foste socialiste,
aflate pe o treaptă de dezvoltare inferioară, nu au putut ţine pasul cu
rigorile occidentale, transformându-se treptat în surse ieftine de materii
prime şi produse slab industrializate necesare bunei funcţionări a giganţilor
economici ai vestului. Este ştiut faptul că o economie caracterizată de o
productivitate macroeconomică scăzută nu poate concura fără protecţia taxelor
cu o economie puternică, cu o productivitate macroeconomică mai mare. Dar
profitabilitatea integrării unei zone economice slabe într-o zonă economică
puternică nu este de loc de neglijat. Zonele economice cu productivitate
macroeconomică scăzută, pentru a deveni emergente, au nevoie de protecţie, dar
şi de infuzii masive de capitaluri sub formă de investiţii şi chiar sub formă
de împrumuturi, care doar în timp vor genera plusvaloarea necesară finanţării
programelor de dezvoltare care să dea posibilitatea apropierii de standardele economiilor
partenere, ale unei zone economice comune. Fără o legislaţie protecţionistă şi
infuzii masive de capital, ele s-ar cantona definitiv la periferia
performanţelor economice, devenind o simplă sursă de materii prime şi forţă de
muncă ieftină. Ar fi doar în situaţia fostelor colonii ce constituiau sferele
de influenţă ale marilor puteri care stăpâneau lumea economică a secolului XIX
şi începutului de secol XX.
2.
Ar putea deveni viabilă o zonă economică gigantică de la Lisabona la
Vladivostok? Părerile sunt împărţite. Ce beneficii ar aduce? Cui?
Conflictul din Ucraina este doar vârful aisbergului. Este doar partea care
se vede dintr-un război deloc rece, început cu mult înainte ca butoiul cu
pulbere al Donbasului să explodeze. Oricine contestă supremaţia mondială a
Statelor Unite, se transformă în duşmanul său de moarte. Oricine contestă o
lume unipolară cu Statele Unite în calitate de lider mondial, se transformă
într-o ţintă. În momentul de faţă, supremaţia mondială a Statelor Unite este
contestată de China. Se ştie că puterea asiatică va deveni prima economie a
lumii. Va detrona America.
Războiul supremaţiei se duce pe frontul resurselor materiale. Odinioară
Germania a oprit invazia Angliei, deoarece şi-a dat seama că până la urmă se va
confrunta cu Statele Unite. Pentru o
confruntare cu un colos economic şi militar ai nevoie de resurse. Un război se
poartă cu resurse materiale. Europa nu ar fi putut niciodată să furnizeze
resursele materiale suficiente unei confruntări cu Statele Unite. De aceea,
conceptul lebensraum (spaţiu vital) al lui Friedrich Ratzel a fost preluat de
către Hitler în a sa Mein Kampf, justificând expansiunea spre est a rasei
ariene în detrimentul rasei slave, considerată de naţional socialişti o rasă
inferioară. De fapt, expansiunea spre est, spre teritoriile slab populate dar
bogate în resurse, avea, pe lângă explicaţia puerilă de împingere a
populaţiilor slave înapoi spre Asia, acolo de unde au venit, şi explicaţia
economică de acaparare a resurselor materiale necesare unei viitoare
confruntări violente cu statele Unite. Dar slavii nu s-au dovedit a fi deloc
inferiori ca rasă şi luptând cu curaj, de multe ori lipsiţi de armament şi
muniţie, mobilizându-şi în mod exemplar populaţia necombatantă într-un uriaş
efort de război (un regim totalitarist este mult mai eficient din punct de
vedere organizatoric decât unul democratic), au reuşit să întoarcă soarta unui
război cumplit şi să învingă.
Aşa cum Germania nazistă şi-a îndreptat armatele spre Uniunea Sovietică
pentru acapararea resurselor, aşa şi China acum, îşi îndreaptă privirea spre
Federaţia Rusă. Tot pentru resurse. Şi mai ales pentru hidrocarburi. Pentru că
deocamdată, principalul bazin de aprovizionare cu hidrocarburi al Chinei este
Asia de Sud – Pacific, cu Indonezia ca furnizor principal. Dar acest bazin de
hidrocarburi este controlat de către Statele Unite. Adversarul Chinei. De fapt,
duşmanul său de moarte. Iar China va schimba acest status qvo.
Beneficiile unui spaţiu economic comun Europa – Rusia vor fi imense. Atât
pe plan strategic cât şi pe plan economic.
Aşa cum, după cel de-al doilea război mondial a fost creată Piaţa Comună,
cu scopul declarat de a gestiona printr-un organism supranaţional resursele de
oţel şi cărbune necesare industriei armamentului, asigurând prin aceasta o pace
durabilă pe un continent măcinat secole la rând de conflicte, tot aşa, zona
economică comună va putea stopa încă din faşă orice cassus belli care ar
putea apare. Corporaţiile nu vor mai fi dispuse să finanţeze războaie în acest
spaţiu, războaie care le-ar afecta în mod serios afacerile. O instaurare a
păcii în Ucraina în acest moment ar fi benefică şi pentru Europa şi pentru
Rusia. Ar putea face ca livrările de gaze prin Ucraina să continue în mod
constant, cel puţin până în momentul în care Turkish Streamul va deveni
operaţional. Ruşii au avansat data de 1
decembrie 2016 pentru începerea livrărilor de gaze pe direcţia operaţională
balcanică, prin conectarea Turciei cu Grecia şi apoi cu întreaga Europă
centrală şi de est. Această conectare a Europei la gazul siberian prin Turcia,
are dezavantajul că livrările vor depinde de o ţară cu puternice derapaje
fundamentaliste, cu probleme de natură socială şi naţonalistă cu vecinii şi cu
minorităţile ce trăiesc pe teritoriul ei. (n.b.: kurzii, armenii, grecii).
Chiar dacă se va respecta termenul stabilit privind operaţionalizarea Turkish
Stream-ului, Europa şi Rusia nu vor face decât să schimbe un stat de tranzit
nesigur (Ucraina) cu unul la fel de nesigur (Turcia). Drept pentru care o
încetare totală a focului în Donbass ar fi o variantă foarte bună la eventuale
derapaje politice şi sociale ale Turciei.
În plan economic, instituirea unei pieţe comune unitare de la Lisabona la
Vladivostok, liberă de taxe vamale, ar fi un beneficiu imens pentru economia
Uniunii Europene, dat fiind accesul la imensul rezervor de resurse naturale ale
Federaţiei Ruse. Având în vedere imensa experienţă acumulată de Uniunea
Europeană în cadrul procesului de extindere şi asimilare a economiilor fostelor
state socialiste din Europa de Est, este de la sine înţeles că beneficiile
acestei yone economice comune ar fi de parte Europei şi mai puţin a Rusiei.
Economia subdezvoltată a Rusiei, bazată în principal doar pe exportul de
materii prime (hidrocarburi) şi produse slab tehnologizate, va fi asimilată
aproape complet şi se va transforma într-o piaţă de desfacere pentru produsele
înalt tehnologizate provenite din Europa de Vest. Piaţa de desfacere este
imensă, de aproximativ 140 de milioane de locuitori şi ar constitui o gură de
oxigen serioasă pentru economiile stagnante ale Europei. Chiar dacă Rusia ar
lupta să îşi eficientizeze economia, diferenţa de nivel de productivitate
macroeconomică îşi va spune cuvântul, iar economia subdezvoltată a Rusiei se va
prăbuşi şi mai mult. Chiar dacă se va aplica modelul subvenţiilor acordate
economiilor est europene de către economiile puternice ale vestului, prin forma
fondurilor europene nerambursabile, nivelul înalt de corupţie existent în Rusia
ar face ca aceste fonduri să nu poată fi absorbite şi măsura să nu-şi producă
efectul. Presupunând că totuşi guvernul de la Moscova va accelera reformele,
făcând posibilă absorbţia acestor fonduri, foarte necesare în reconstrucţia
infrastructurii economice şi a programelor de dezvoltare a spaţiului rusesc,
aceste fonduri îşi vor face efectul peste o perioadă foarte îndelungată de timp,
sporind efectul de frustrare al populaţiei ruse, dând apă la moară scepticilor
care vor dezavua această uniune a pieţelor euroasiatice.
Dar această uniune economică va avea şi adversari. Şi chiar adversari
puternici.
Dacă Războiul din Donbass se va încheia, poziţia în Europa a Statelor Unite
ale Americii ar fi foarte delicată. Nu sunt puţine vocile care cer desprinderea
Europei de la remorca militară şi politică a Americii. În ultimul timp, statele
vest-europene tind să aibă o atitudine tot mai independentă în cadrul
structurilor NATO şi nu mai sunt dispuse să execute întocmai ordinele primite
de la Washington. Doctrina gaullistă din anii 60 capătă tot mai mulţi adepţi în
Uniunea Europeană. Doar statele estice, asupra cărora planează umbra războiului
din Donbass au rămas aliatele de nădejde ale Americii. România, Polonia şi
statele baltice, în baza experienţei lor istorice tind să joace pe cartea
americană, chiar dacă asta ar putea să le transforme în vârful de lance al
ofensivei americane împotriva Rusiei, în cazul unui ipotetic război. În
momentul în care s-ar putea ajunge la un tratat care să constituie o zonă
economică euroasiatică, ameninţarea asupra statelor din estul Europei s-ar
diminua considerabil, făcând inutilă prezenţa trupelor şi instalaţiilor
militare pe teritoriile lor.
Iar Statele Unite ar deveni foarte izolate la nivel mondial.
Evident că duşmanul de moarte al Americii, China, ar face totul pentru ca
aceasta să se întâmple. Dar China nu are niciun interes ca piaţa comună
euroasiatică să devină o realitate. China în acest moment este în plină
expansiune economică şi ca orice economie în expansiune, are nevoie de resurse
materiale. Mai ales de hidrocarburi. În acest moment, principala sursă de
hidrocarburi a Chinei este Asia de Sud – Pacific. Sursă controlată în totaliate
de către Statele Unite şi Fed-ul american, care prin cotaţia în USDollars a barilului de petrol şi a metrului cub de
gaz natural, menţine sub control nivelul de profitabilitate al importurilor
Chinei şi Indiei, cei mai importanţi actori asiatici. China va schimba în
viitor aceasta, prin conectarea la bazinul de hidrocarburi siberian. Şi prin
extensie la cel caspic. Dar nu numai rezervele de hidrocarburi ale Rusiei sunt
valoroase pentru China, ci şi toate celelalte resurse minerale. De aici şi
apropierea de Rusia din ultima perioadă şi acceptarea în mod tacit a implicării
ei în Ucraina, cu toate că în mod oficial, China nu sprijină nicio mişcare
secesionistă, deoarece şi ea are pe teritoriul său astfel de mişcări (Taiwan şi
Tibet). Ba prin diverse acţiuni şi declaraţii oficiale, China renunţă la
neutralitatea pe care a adoptat-o în ultimul deceniu şi se declară de partea
Rusiei. Evident, va avea numai de câştigat dintr-o ruptură majoră între Europa
şi Rusia. Va deveni, din 2018, când va intra în vigoare contractul de furnizare
de gaze naturale dintre cele două ţări, unic importator şi poate ţară de
tranzit pentru India, un alt mare consumator de gaze naturale şi petrol. Dar nu
este suficient să fii unic importator, mai este necesar ca moneda în care se va
cota marfa pe care o vei achiziţiona să nu fie cea a inamicului tău. Ar fi bine
ca acea monedă să fie chiar a ta. De aceea china marşează în mod decisiv pe
întărirea monedei sale, yuanul, şi transformarea sa într-o monedă total
convertibilă, astfel încât să poată gira încrederea în una din cele mai stabile
economii ale lumii, care va fi economia chineză.
Este evident că pentru ruşi, schimbarea dependenţei de piaţa europeană cu
dependenţa de piaţa chineză, nu ar fi decât un salt din lac în puţ. Dincolo de
declaraţiile prietenoase ale oficialilor de la Beijing, dincolo de invitaţia
protocolară adresată Rusiei se a alătura Băncii Asiatice de Investiţii în
Infrastructură, (proiect dezvăluit în octombrie 2014, prin care China va crea o
bancă de dezvoltare cu un capital de 50 de miliarde de dolari), dincolo de
zâmbetele oficiale, ruşii ştiu din experienţă că oficialii chinezii pot fi
deosebit de incomozi atunci când interesul Chinei o cere.
Poate chiar mai incomozi decât rivalii lor americani.
Post Scriptum:
În momentul când scriu aceste rânduri aflu din mass media că Recep Erdogan,
preşedintele Turciei a reziliat contractul cu Gazpromul pentru construcţia pe
teritoriul său a Turkish Stream-ului. Motivul? Rusia a recunoscut genocidul
Imperiului Otoman asupra poporului armean din 1915.
Serbia, de asemeni, a anulat contractul încheiat cu Federaţia Rusă, pentru
a deveni ţară de tranzit pentru centrul Europei.
Asupra Greciei, se fac presiuni din partea Statelor Unite pentru a rezilia
contractul cu Federaţia Rusă pentru construcţia de către Gazprom a segmentului
de conductă dintre Turcia şi Serbia. Pentru a deveni ţară de tranzit, Grecia a
încheiat un acord în aprilie cu Rusia, urmând să primească în avans cinci
miliarde de dolari, drepturi de tranzit pentru gazele siberiene.
O tempora, o mores....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu