marți, 10 martie 2015

OAMENI DE ONOARE

                            
                                   1.
America will never surrender! America nu va capitula nicodată. Iar când cuvintele nu sunt destule, ei invadează ţări. Pentru că nu-i aşa? Războiul e o continuare a politicii, dusă cu alte mijloace. (von Clausewitz)
Războiul fratricid din estul Ucrainei a izbucnit cu mult înainte ca Euromaidanul din Kiev, din decembrie 2013, să clocotească. Euromaidanul nu a fost ceva întâmplător, aşa cum nimic nu e întâmplător în geopolitica mondială. Doar că a fost mişcarea populară potrivită (sau lovitura de stat potrivită) la locul potrivit.
Pentru a înţelege de ce tractoriştii şi minerii din Donbass nu au apreciat binefacerile democraţiei, trebuie să ne întoarcem puţin în timp, până în anii ’90, sau mai bine spus la sfârşitul anilor 90, când deja devenise clar pentru oricine că gigantul Asiei, China, va câştiga statutul de primă economie a lumii. Cu creşteri economice în acea perioadă de 30% în medie, China îşi urmărea cu insistenţă obiectivul pe care şi-l fixase. Creştere economică bazată în mare parte pe munca semisclavagistă a unui miliard şi jumătate de chinezi. Plătiţi într-o monedă voit menţinută slabă de teoreticienii cu vederi capitaliste, ai unei republici populare comuniste. Nu s-au speriat de prezicerile  apocaliptice ale specialiştilor instituţiilor de rating internaţionale care prevesteau în cor faptul că economia Chinei urma să se supraîncălzească şi să capoteze. Să se prăbuşească îngropată în propriul ei triumf. Chinezii au calculat bine. Sunt singura economie din lume care poate construi industrii fără a avea grija pieţelor internaţionale de desfacere a produselor. Nicio altă economie din lume nu poate face asta. Orice ţară puternic dezvoltată sau mai puţin dezvoltată din lume, atunci când construieşte o industrie, o face cu sabia lui Damocles deasupra capului. Această sabie se numeşte piaţa de desfacere. Care la nivel internaţional devine sferă de influenţă economică. Doar China, care are un miliard şi jumătate spre două miliarde de locuitori, îşi poate permite luxul să dezvolte industrii întregi doar pentru populaţia proprie.
Dar pentru o creştere economică sustenabilă, o economie emergentă are nevoie de resurse de energie.  Gaze şi petrol.  Iar China nu are nici una nici alta. Actuala sursă de hidrocarburi a Chinei este bazinul Asia de sud-Pacific. Cu principalul furnizor, Indonezia. Dar acest bazin este controlat în totalitate de Statele Unite. Totuşi asta nu ar fi o problemă, preţul se reglează după vechea formulă cerere-ofertă. Unde sunt bani, este şi marfă, iar daca este marfă, apar şi banii. Problema Chinei este că barilul şi metrul cub de gaze sunt cotate în USDollars.
Care este marfa pe care o găsim pe toate meridianele şi latitudinile globului? Barilul de petrol. Din Americi şi până în Asia, din Europa şi până la Capul Bunei Speranţe, petrolul face economiile ţărilor să funcţioneze. Alături evident de metrul cub de gaze.
Cum poţi să aspiri la titlul de primă economie a lumii cand eşti dependent de resurse energetice controlate de rivalul tău, sau, şi mai rău, eşti dependent de cotaţia în moneda rivalului tău, supus calculelor neguţătoreşti ale fed-ului american?
Ce face economia Statelor Unite să fie atât de puternică? Un amănunt nu fără importanţă. De fapt două amănunte. 1. Moneda lor este o monedă universală, valuta forte a întregii lumi. Se ştie că Statele Unite sunt singura economie din lume care îşi poate finanţa deficitul bugetar din emisie de monedă, fără ca asta să arunce ecomomia în spirala inflaţiei, aşa cum s-ar întmpla cu orice altă economie a lumii. Aşa au trecut ei prin crizele economice, inundând controlat piaţa cu emisie de monedă, stimulând astfel consumul, ştiind că surplusul monetar va fi absorbit fără doar şi poate de piaţa mondială. Avidă de moneda celei mai stabile economii a lumii. 2. Cotaţia barilului în dolari. Ceea ce dă posibilitatea manevrării preţului celui mai răspândit produs din lume: petrolul. America poate să dicteze celorlalte economii ale lumii, toţi jucând după cum cântă ei. Petrodolarul poate să ridice sau să îngroape economii. După bunul plac al stăpânilor de la Washington. Şi de pe Wall Street.
China a înţeles de foarte multă vreme că, dacă aspiră la titlul de primă economie a lumii, trebuie să scape din chingile petrodolarului. Şi dacă e posibil, să-şi asigure un bazin de hidrocarburi “prietenos”. 

 2.


Nu este simplu să scapi din chingile foarte strânse ale petrodolarului. A simţit-o pe pielea lui Sadam Hussein când la începutul anilor 2000, sub mirajul promisiunilor corporaţiilor financiare europene, a anunţat că va cota barilul produs în Iraq în euro. Euro era noua monedă comună a Uniunii Europene, care venea să înlocuiască mult prea inconsistentul ECU (European Currency Unit). Euro era moneda creată parcă special ca să le facă viaţa grea oficialilor de la Washington. Creată parcă special pentru a cota barilul în altceva decât în dolari.
Nu putem decât să presupunem ce s-ar fi întâmplat, dacă lui Sadam i-ar fi reuşit lovitura de teatru pe care o plănuise. În mod cert însă, lucrurile nu ar fi stat deloc bine pentru americani. Şi au acţionat. Împreună cu aliaţii lor tradiţionali, englezii, au invadat Iraqul în 2003. Nu a contat că motivul invaziei era atât de străveziu, încât ONU s-a ferit să emită vreun mandat. Nu a contat că multcăutatele arme chimice cu care Iraqul îşi ameninţa vecinii, nu au putut fi găsite oricât de mult au fost căutate.  Nu a contat nici măcar că Germania Franţa şi Italia s-au opus din răsputeri invaziei (aveau şi de ce). Lumea întreagă l-a privit pe Sadam, capturat ca un soldat de rând, într-o groapă, plin de păduchi şi incapabil să articuleze vreun cuvânt. Lumea întreagă i-a văzut pe cei doi fii ai săi ucişi, întinşi pe lespezi de piatră. Şi o lume întreagă a înţeles că americanii nu glumesc când e vorba de supravieţuire economică. Şi de supremaţie mondială.
Aceste imagini le-a văzut şi liderul de la Kremlin. Şi băieţii cu ochi oblici de la Beijing.
And, at the end, we will not remember the words of our enemies, but the silence of our friends… Şi câtă dreptate avea Luther King Jr.


                                                          3.

Destrămarea Uniunii Sovietice este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. (Vladimir Putin)
Când la prima şedinţă de guvern la care a participat în calitate de proaspăt numit prim ministru, Vladimir Putin şi-a salutat colegii cu tovărăşescul “bună ziua tovarăşi”, tuturor le-a fost clar că apăruse un new sheriff in town. Numirea sa în fruntea guvernului a fost una din puţinele, dacă nu chiar singura decizie inspirată, a preşedintelui Boris Yeltsin. Devenise clar că ceva se schimbase. După o scurtă perioadă petrecută în fruntea guvernului, Putin îi succede lui Yeltsin la Kremlin.
Unii au încercat să-l compare pe Putin cu Hitler, căutând similitudini în ascensiunea lor. Într-adevăr, ambii au venit la putere în mod democratic, prin vot popular. Ambii au venit la putere în ţări cu populaţii puternic măcinate de frustrări. Germanii pierduseră un război mondial. Ruşii pierduseră războiul rece. Economiile celor două ţări erau devastate. Sentimentele revanşarde au dus la naşterea naţional socialismului in Germania interbelică, propulsându-l pe Hitler la putere. Recesiunea economică dură care a urmat epocii postsovietice au amplificat frustrarea ruşilor simpli care au trăit decenii cu sentimentul de putere mondială. Şi Hitler şi Putin au iniţiat reorganizarea economiilor ţărilor lor, grav afectate de crize economice.
Şi aici similitudinile se opresc. În vreme ce Hitler este un fanfaron arogant şi guraliv, adus în fruntea NSDAP-ului de Ernst Roem, şeful SA, pentru a-l manevra şi pentru a conduce partidul şi Germania, Putin este fost lucrător al serviciilor de informaţii sovietice din Germania de Est, avându-şi postul în oraşul est german Dresda. Acolo se află în ultimii ani ai erei sovietice, asistând neputincios la destrămarea colosului construit pe ideologia socialismului marxist leninist. Între 1985 şi 1989 economia centralizată sovietică se clatină sub loviturile cauzatoare de moarte ale rivalilor americani. Preţul petrolului scade vertiginos. Sovieticii sunt prinşi pe picior greşit, cu o economie angajată abrupt în cursa înarmărilor, prea puţin diversificată, tributară în totalitate exporturilor de hidrocarburi. Către sfârşitul anilor 80 devine clar că economia nu mai poate face faţă şi că se va prăbuşi. Greşelile politice ale anilor 80 se răzbună. Pe plan extern, intervenţia militară în Afganistan, iar pe plan intern, neputinţa de a gestiona conflictele între diferitele naţionalităţi care compun imensul imperiu sovietic. Demisia lui Mihail Gorbaciov şi destrămarea Uniunii Sovietice vin să confirme un final care se întrezărea demult.
La acest final Putin asistă fără să poată face nimic.  Asta nu înseamnă şi că nu a învăţat nimic din tot ceea ce s-a petrecut atunci. 




                     4.
Este evident pentru oricine că ţelul domnului Putin este să refacă URSS-ul. Cum poţi face asta? Punând mâna pe armă? Declarând război unor ţări care până mai ieri erau ţări frăţeşti? Invadându-le? Nici pomeneală, domnul Putin nu este un nebun furios, nici ucenicul vrăjitor care experimentează. Şi care nu mai poate stăpâni forţele pe care le dezlănţuie. Putin este ultimul nostalgic sovietic care s-ar fi gandit vreodată să refacă Uniunea prin forţa armelor. Putin este un om inteligent, un fost lider al serviciilor secrete, care gândeşte în perspectivă. Şi care ştie să îşi calculeze şansele. Putin ştie ca oricât ar înarma Federaţia Rusă, niciodată nu se va putea compara cu gigantul politico-militar numit Alianţa Nord-Atlantică. Iar economia Rusiei e slabă încă. Foarte puţin diversificată şi tributară în continuare exporturilor de hidrocarburi. Chiar mai puţin diversificată decât pe vremea Uniunii Sovietice. Iar NATO are în spate supereconomiile reunite ale Americii de Nord şi Europei, cele mai performante dn lume.
Si vis pacem, para bellum. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război. Latinii au înţeles asta acum două mii de ani. Domnul Putin cunoaşte acest vechi proverb. Dacă vrei să fii luat în serios, trebuie să îţi încordezi muşchii. Şi ca să reuşeşti să-i încordezi, prima condiţie este să-i ai. Din acest motiv Rusia cumpără arme. Arme sofisticate. Tehnologii militare. Şi speră să nu le folosească niciodată. Rusia antrenează aproape un milion de soldaţi. Dar pe cât de neînţeles şi de absurde par aceste investiţii, pe atât sunt de necesare Rusiei lui Putin. Pentru că Rusia se pregăteşte să separe lumea în două cu un zid. Nu un zid ideologic, o cortină de fier, ca în anii 50.  Nici vorbă de aşa ceva. Un altfel de zid. Un zid economic. Iar zidurile trebuie apărate. Cu arma în mână.
Zidul pe care îl va ridica Rusia şi cu care va împărţi lumea este un zid economic. Lumea va fi împărţită în două grupuri distincte. Exportatorii şi cumpărătorii de hidrocarburi care vor accepta cotaţia barilului în USDollars (ca şi până acum), şi cei care vor vinde şi vor cumpăra barilul în altă monedă. Care va deveni în curând valută forte. Şi deţinătorul acestor prerogative va putea face regulile jocului.
La reuniunea de la Astana din vara lui 2014, la conferinţa de constituire a Uniunii Vamale, s-au trasat directivele şi liniile generale ale planului de creare a unei uniuni economice şi politice euro-asiatice. Cele trei ţări fondatoare, prin tratatele pe care le-au semnat, au creat fundamentul politic şi economic necesar apariţiei unui nou gigant economic. Unii spun că ar fi o renaştere a Uniunii Sovietice sub alt nume. Alţii prevăd un colaps strălucit acestei idei. Idee care nu este deloc nouă şi nu s-a născut odată cu venirea la putere în Rusia a lui Putin. Reunificarea fostelor republici sovietice a fost o idee expusă de preşedintele Kazahstanului încă din 1994, la un turneu prin mai multe universităţi ale Rusiei. Ideea a fost doar preluată de Vladimir Putin. Şi pusă în practică.
Dar la Astana, în vara lui 2014 s-a mai spus ceva. S-a luat în considerare dedolarificarea cotaţiei hidrocarburilor asiatice. Nazarbaev a enumerat câteva monede care ar putea prelua uriaşa sarcină. Printre ele şi yuanul chinezesc.




                       5.

În primăvara anului 2014, Federaţia Rusă anexează Crimeea. O face ca la carte, lăsându-i fără cuvinte pe liderii lumii. Invadează peninsula folosindu-se de little green men, nişte băieţi apăruţi parcă din neant, dar care ştiu ce vor. Băieţii aştia se simt ca la ei acasă în Crimeea. Se simt în largul lor. Pentru că planificatorii de la Moscova ştiu că nimeni nu va interveni. Şi au dreptate. Singurul stat care protestează vehement este Canada. Îşi retrag ambasada de la Moscova în semn de protest. Îşi permit astfel de vitejii, nu depind de gazul rusesc. Washingtonul protestează cu hotărâre, dar cam atât. Europenii tac. Liderii de la Bruxelles îşi amintesc ce înseamnă pentru economiile lor zguduite de criză, un gaz la preţ crescut. Înseamnă faliment. Iar ucrainienii constată cu stupoare cam cât valorează garanţiile de securitate oferite cu douăzeci de ani în urmă, când au fost de acord să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de la defuncta Uniune Sovietică, de mai-marii lumii: Statele Unite, Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă. Valorează cam cât au valorat garanţiile de securitate ale Statelor Unite şi Uniunii Europene oferite în 2008 preşedintelui georgian de atunci, Mihail Saakashvilly.
Ruşii îşi văd liniştiţi de anexarea lor. Organizează un referendum prin care legalizează anexarea şi o transformă în unire. Nu lasă niciun amănunt la voia întâmplării. Pentru că războiul hibrid nu înseamnă numai omuleţi verzi.
De ce s-a ajuns la folosirea forţei? De ce Rusia nu a condus refacerea Uniunii Sovietice prin metoda aducerii participanţilor la masa rotundă? Prin tratate? Prin concesii? Aşa cum de fapt intenţionase Putin?
Rusia a fost împinsă cu bună ştiinţă spre această abordare. A fost pusă în faţa faptului împlinit. A fost pusă în situaţia prea puţin plăcută de a vedea Ucraina cu un pas în NATO. Şi împreună cu Ucraina, Crimeea. Şi cu toţii ştim că peninsula Crimeea este punctul strategic cel mai important al Mării Negre. 
Evident, nu suntem chiar aşa de naivi să credem că Kremlinul intenţionează să unească fostele republici sovietice numai cu vorba bună. Kremlinul are şi un plan B, pentru orice eventualitate, dar speră să nu fie nevoit să îl folosească. Războiul hibrid este creaţia strategilor ruşi şi se pare că este bine pus la punct. Dar războiul hibrid, aşa cum am mai spus, nu înseamnă numai lil’ green men, fără însemne de apartenenţă statală. Războiul hibrid mai înseamnă şi războiul energiei, exportul de corupţie şi propaganda.              
Este foarte clar că războiul hibrid pe care Rusia îl poartă, a început cu mult timp în urmă. Cu mult timp în urmă ruşii au început testele în ceea ce priveşte rezistenţa economiilor europene la şocurile întreruperilor conductei cu gaz. Prin preţuri preferenţiale practicate prin intermediul unor companii speciale, ruşii încearcă de mult să dezbine Uniunea Europeană. Uniunea Europeană este un colos care stânjeneşte serios interesele ruseşti în Europa. Şi reuşesc s-o dezbine, deoarece Uniunea europeană este o uniune a orgoliilor. Şi a contrastelor sociale şi economice. Dezbinând Europa, Rusia o face dependentă din ce în ce mai mult de conductele Gazpromului. Pentru că Rusia, chiar dacă la nivel declarativ se uită spre Asia ca spre o piaţă de desfacere pentru gazul său, cu potenţial mai mare decât Europa, totuşi nu va renunţa niciodată la clienţii vestici. A încercat să construiască South Streamul falimentând proiectul european Nabucco. În prealabil a invadat Georgia, ţară de tranzit importantă pentru Nabucco, făcând-o un teren instabil pentru investiţii. Ulterior, ajutat şi de indecizia acţionarilor europeni, Nabucco a sucombat înainte de a se naşte. Totuşi South Streamul s-a dovedit deosebit de scump (35-40 miliarde de dolari). Ruşii l-au abandonat, dar vor continua un alt proiect de transport al gazului, prin Turcia, către sud estul Europei. Pentru că economiile statelor din sud estul Europei sunt slabe şi vulnerabile la ofertele tentante ale gazelor ruseşti cu preţ mic şi foarte mic. Cipru, Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria. O centură de state care va izola Polonia, România, şi statele baltice, ţările cele mai vocale împotriva Rusiei. Şi cele mai bune aliate ale Statelor Unite în Europa. Vârful de lance al yankeilor. Ciprioţii oricum erau datori ruşilor, pentru că, în urmă cu câţiva ani, cand sistemul lor bancar de tip paradis fiscal era să intre în colaps, au acceptat ordinul Germaniei (că a fost de fapt un ordin) şi a blocat capitalurile depozitate acolo. Mare parte din ele fiind capitaluri ruseşti. Aşa că acum preşedintele Ciprului, în contrapartidă, a acceptat instalarea unei baze militare ruseşti pe teritoriul său. Şi bineînţeles, livrări de gaze cu preţ redus. Grecia are datorii de 350 de miliarde de euro către creditorii europeni. Şi speră că o umbrelă rusească îi va scuti măcar pentru o perioadă de plata lor. Bulgaria şi Serbia sunt aliaţi tradiţionali ai ruşilor, iar Ungaria la sfârşitul anului 2015 va trebui sa renegocieze un contract pe termen lung de achiziţie a gazelor. Şi bineînţeles că ruşii le-au făcut o ofertă tentantă.  Vor avea şi ei parte de gaze la preţ redus, putând să-şi relanseze economia, ruşii cerându-le în contrapartidă doar să dinamiteze înţelegerea europeana de negociere comună a preţului gazelor pentru întreaga Europă. Înţelegere pe care preşedintele consiliului Europei, Donald Tusk,  încearcă de mult să o impună.  
Toate aceste manevre politico-economice ale Rusiei lui Putin, ne fac să credem că piaţa europeană a gazelor naturale este considerată foarte importantă.
Deoarece nu este sănătos să depinzi numai de un singur client pentru marfa ta. Pentru că acest client unic, va începe să dicteze. Iar China şi India vor deveni nişte clienţi deosebit de incomozi, când vor conştientiza faptul că Rusia depinde doar de ei. 


                                  6.
Că Rusia a fost împinsă cu bună ştiinţă să anexeze Crimeea, nu mai încape nicio îndoială. Dar cine ar avea nevoie de o Rusie implicată într-un conflict care ameninţă prin consecinţele sale să se transforme din regional în global?
Să ne întoarcem în timp. Rusia e legată iremediabil prin conducte prin care se pompează de gaze naturale, de Europa. E ca un cordon ombilical care asigură o simbioză dificilă. Este o dragoste cu năbădăi. Europa nu poate să renunţe la gazul rusesc, pentru că este cel mai ieftin şi fără el, economia europeană ar avea serios de suferit. Rusia nu poate să renunţe la bunul său client.
Rusia vrea să refacă Uniunea Sovietică. Şi să redevină o superputere mondială. Să-şi recâştige sferele de influenţă şi pieţele de desfacere pe care le-a pierdut, pentru a-şi întări economia. Pentru că ruşii ştiu că numai o economie puternică şi diversificată poate fi argumentul unei superputeri. Rusia încearcă să aducă la masa tratativelor toate fostele republici sovietice. Mai puţin statele baltice, care deja sunt membre NATO Şi fac parte din Uniunea Europeană. Dar nu pot să convingă decât Belarusul şi Kazahstanul. Ucraina, ar fi fost un membru important al Uniunii Vamale Eurasiatice, dar Ucraina este o ţară puternic măcinată de contradicţii. Şi de corupţie. Care oscilează când spre Uniunea Europeană, când spre Rusia. Cu toate ameninţările Moscovei, cu tot războiul şi şantajul gazului, Ucraina oscilează. Şi se divizează politic. Pentru restul ţărilor foste sovietice, Uniunea Vamală este o binecuvântare. Economiile lor slabe şi neajutorate vor beneficia dn plin de pe urma fratelui mai mare.
Cu zece ani în urmă, China a început negocierile cu Federaţia Rusă pentru un preţ preferenţial al gazelor naturale. Aşa cum am mai spus, China este în plină expansiune economică, iar prognozele agenţiilor de rating o declară primă economie a lumii începând cu 2030. Are nevoie disperată de hidrocarburi. Pentru a demonstra că poate ajunge pe primul loc în lume chiar dacă ideologia economiei ţării este de factură marxistă. Pentru a demonstra că mixajul între ideologia marxistă şi economia de piaţă e viabil, contrar teoriilor capitaliste care declamă că numai capitalismul sălbatic este cheia succesului. Dacă nu reuşeşte să demonstreze asta, actuala conducere marxisto-capitalistă a Chinei va trebui să plece de la putere.
După 10 ani de negocieri, Rusia şi China au ajuns la un acord. La o înţelegere cu privire la viitorul preţ al gazelor naturale. Dar deocamdată nimeni nu ştie în ce monedă este el exprimat. Nu ştiu asta nici americanii, care par a le şti pe toate. Dar ei bănuiesc ceva. Ceva ce le dă fiori reci pe şira spinării. Aceiaşi fiori pe care i-au simţit şi în 2003, când Sadam a bătut palma cu marile corporaţii financiare europene, fiind gata să coteze în euro, barilul extras în Iraq. Şi pentru că bănuiau de mult că ceva se întâmplă, americanii le-au luat-o înainte tuturor, încercând să scape de Putin. Cum? Atrăgând Ucraina cu promisiun de aderare la NATO. Şi apartenenţă la Uniunea Europeană. Oferind garanţii şi împingându-i pe liderii europeni să ofere garanţii opozanţilor preşedintelui Ianukovici. Liderii de la Bruxelles au căzut în plasa propriei lor lăcomii, privind Ucraina ca pe o piaţă emergentă imensă, pe care o vor putea manevra după bunul lor plac. Şi au oferit garanţii şi promisiuni. Pe care acum le regretă. Pentru că, pentru americani era clar ca lumina zilei că ruşii nu vor ceda Ucraina. Nu vor sta cu mâinile în sân asistând la scufundarea portavionului Crimeea. Cea mai importantă piesă pe tabla de şah a Mării Negre. Americanii ştiau că Putin va face ceva. Şi le va oferi motivul de a impune sancţiuni Rusiei. Sancţiuni care împreună cu scăderea preţului ţiţeiului, vor falimenta economia rusă. Şi implicit pe oligarhii ruşi. Care îl vor ataca pe Putin, îi vor săpa autoritatea. Şi la final, pe fondul nemulţumirilor populaţiei, îl vor debarca de la Kremlin. Cum pe vremuri şi Gorbaciov a fost debarcat. În circumstanţe aproximativ asemănătoare.
Vae victis! Vai celor învinşi!
Doar atât a spus galul Brennos, aruncându-şi sabia în balanţa cu care romanii cântăreau aurul. Aur care ar fi trebuit să le salveze romanilor oraşul. Şi vieţile.    



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu