By Otilia Tarlapan

NOUA EUROPĂ

1.

             Conceptul Noua Europă a fost definit în 2003 de Donald Rumsfeld, în momentul în care Statele Unite au invadat pentru a doua oară Iraqul lui Sadam Hussein. Nici nu ştia câtă dreptate avea.

            Conceptul a izvorât din frustrarea americanilor, care s-au simţit trădaţi de aliaţii lor europeni, Franţa şi Germania şi Italia. Şi care reprezentau vechea Europă. O Europă ce nu avea puterea de a înţelege lupta lor pentru democraţie şi securitate mondială. Care nu aveau puterea de a aprecia eforturile pe care ei le făceau în calitate de jandarm mondial. Şi care din meschinărie şi calcule negustoreşti, nici măcar nu au aprobat invazia, dacă tot nu au luat parte la ea.

            La polul opus se situau fostele state socialiste din estul Europei, care au aprobat în cor, entuziasmate, acţiunile armatelor americane. Şi s-au pregătit de luptă.

Dar de ce erau atât de entuziasmate? Sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană? Facilităţi economice? Se simţeau cumva ameninţate de armele lui Sadam? Nicidecum. Statele Unite nu au promis nimic fostelor state socialiste, cel puţin nu promisiuni deschise. Iar Iraqul era prea departe pentru a constitui pentru  ele o ameninţare reală. Asta nu le-a împiedicat să se înregimenteze susţinând cauza Americii. Au susţinut-o prin sprijin militar (insignifiant desigur, având în vedere dimensiunile capacităţilor lor militare) şi sprijin politico-moral (preşedintele francez de la acea dată, Jaques Chiraq a rostit o frază emblematică: „Au pierdut ocazia de a tăcea”).

A fost pentru prima dată când lărgirea Uniunii Europene a fost negată, timid e drept, chiar de către cei care în calitate de candidaţi, băteau la uşa Uniunii.

Rădăcinile Noii Europe au apărut cu mult înainte ca acest concept să fie enunţat de către secretarul american al apărării Donald Rumsfeld.

În toamna lui 1989 a căzut zidul Berlinului. Fusese construit in 1961 şi era menit să apere socialismul de duşmanul său ideologic, capitalismul. S-a crezut că odată cu dispariţia sa, demolat cu baroasele de tinerii germani care visau la unificarea Germaniei, cele două Europe, cea capitalistă şi cea socialistă, vor deveni una singură. S-a crezut că temuta cortină de fier, inaugurată de tancurile tovarăşului Stalin la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, va fi în sfârşit ridicată.  

Cortina ideologică a lui Stalin era însă prea bine fixată în fundamentele Europei, pentru ca ea să poată fi demontată atât de simplu.  Cortina de fier a Europei a împărţit Europa în două nu doar din punct de vedere ideologic şi social politic. A împărţit Europa şi din punct de vedere economic. Poate această divizare, economică, a Europei, este cel mai dificil de depăşit. Se pare că piatra de încercare a unificării Europei, este depăşirea diferenţelor economice. Ceea ce nu este chiar uşor de făcut.

În cei douăzeci şi cinci de ani de economie de piaţă, statele foste socialiste ale Europei de Est au parcurs trasee diferite. Dar toate aceste trasee, oricât de diferite ar fi fost, au totuşi un numitor comun: au devenit dependente  de locomotivele economice situate în Europa Occidentală: Germania, Franţa, Italia. Au omis în mod voit sau forţate de împrejurări, faptul că în lume mai sunt şi alte pieţe de desfacere pentru produsele lor. Treptat, au pierdut pieţele non europene de desfacere, limitându-se la exportul de materii prime şi produse slab tehnologizate exclusiv către economiile super tehnologizate ale Europei de Vest. Economiile est europene mult mai slabe şi mai puţin tehnologizate, nu ar fi putut în niciun chip să pătrundă pe pieţele vestice cu produse mult mai slabe calitativ decât cele produse în vest. Astfel că s-au limitat la a deveni furnizoare în principal de materii prime pentru  vest. Această limitare a viziunii planificatorilor economici est-europeni a dus la adâncirea şi mai accentuată a inegalităţii dintre productivitatea economiilor vestice şi cele estice.

Productivitatea macroeconomică este raportul dintre PIB-ul unei economii şi numărul de persoane înregimentate în câmpul muncii. PIB-ul este strâns legat însă de plusvaloarea pe care o realizează capacităţile de producţie care compun zona economică respectivă. Plusvaloarea este mică atunci când produci şi exporţi materii prime şi produse slab prelucrate. De aici rezultă diferenţa enormă între productivitatea muncii în spaţiul economic al fostei Pieţe Comune şi productivitatea muncii în fostul spaţiu economic socialist (C.A.E.R., bineînţeles, fără URSS). Şi mai rezultă şi diferenţele de venituri între muncitorii din cele două spaţii economice, cu toate că cel puţin în principiu prestează acelaşi efort.

Se pare că, deşi productivitatea fostelor state socialiste din Europa de Est nu o egala nici pe departe pe cea a statelor industrializate ale Europei de Vest, acest gap s-a adâncit tot mai mult mai ales în ultimii 15 -17 ani, de când fluxurile de capital sub formă de credite non suverane (private), au început să circule dinspre Vest spre Est.

Aceste fluxuri de capital, s-au mişcat în mod natural dintr-un spaţiu economic stabil, deci cu dobânzi bancare reduse către un spaţiu economic instabil, deci cu dobânzi  mari. Fenomenul a creat în toată Europa de Est, indifferent de forma de alocare a acestor fluxuri de capital, doar bule speculative (a se vedea creşterile necontrolate ale preţurilor bunurilor imobiliare, urmate de o prăbuşire a lor). Odată cu venirea crizei economice, circuitul capitalurilor s-a oprit, rezultatul fiind doar deficite bugetare greu de acoperit de guvernele statelor din estul Europei. Evident, unele state au reuşit să profite de aceste fluxuri de capital intrate în acea perioadă, investind creşterile economice respective în programe de dezvoltare care au dus la crearea de noi capacităţi de producţie şi bussinesuri capabile să creeze plusvaloarea necesară returnării datoriilor şi menţinerii unui echilibru bugetar macroeconomic. Alte state est europene nu au ştiut sau nu au putut s-o facă. Sau nu au vrut.  

Cert este că economiile din Europa de Est sunt în mod covârşitor controlate de grupurile mari din economiile Europei de Vest. Prin majorarea diferenţei dintre productivitatea macroeconomică a estului şi a vestului, prin subordonarea financiară cvasitotală a sistemelor financiare estice către cele vestice, diferenţele dintre cele două spaţii economice tind să se mărească, în loc să se micşoreze. Şi mai rău, această subordonare impinge şi mai jos economiile estului, în condiţiile scăderii dinamicii economice a vestului.

În aceste condiţii, apare foarte clar de ce renunţarea la pieţele de desfacere non-europene, renunţarea la investiţii susţinute în tehnologie, plafonarea în postura de furnizor de materii prime pentru vest şi subordonarea excesivă a sectoarelor financiare, conturează o Europă de Est care se depărtează încet dar sigur de sora ei mai bogată Europa de Vest. Conturează de fapt o nouă Europă.

                                                                                                             2.

Şi din punct de vedere istoric, Europa de Est este diferită de Europa de Vest. În vreme ce vestul Europei, are o istorie îndelungată în calitate de descendentă a Romei antice, Europa de  Est este formată din popoare de sorginte slavă. Polonezii, cehii, ungurii, finii, bulgarii, sârbii, sunt popoare sosite în Europa evului mediu timpuriu, nomazi plecaţi în căutarea spaţiului vital, mânaţi de instinctul atavic care a urmat exploziilor demografice ale Asiei acelor vremuri. Şi şi-au găsit o casă în estul frământat de evenimente al unei Europe care încerca să işi găsească o cale prin negura lăsată în urmă de destrămarea unui imperiu ce păruse de nezdruncinat.  Excepţie fac grecii şi românii, două naţiuni aparte.

Diferenţele istorice continuă cu diferenţele sociale.  În timp ce Europa de Vest a avut o dezvoltare bazată pe o societate concurenţială, pe economia de piaţă, pe un sistem economic liber şi pe apărarea conceptului de individualism, Europa de Est a fost prinsă în cătuşele doctrinelor socialist-marxiste, doctrine care pun la bază statul ca administrator al bunurilor societăţii, considerate bunuri comune. Dezvoltarea societăţii est-europene socialiste se bazează pe principiul comunismului, opus individualismului promovat şi protejat de societatea vestică.  Acest tip de dezvoltare are ca piesă de rezistenţă punerea interesului societăţii în faţa interesului individului sau al unui grup de indivizi, opunându-se conceptului de liberalism.

Socialismul a fost instaurat de facto in Europa de Est, după cel de-al doilea război mondial, de tancurile tovarăşului Stalin, transformând poate ireversibil concepţia cetăţenilor despre natura proprietăţii asupra bunurilor economice şi asupra modului de distribuţie a produselor rezultate din actvităţile economice.  În timp ce în partea de vest a cortinei de fier, individualismul ca expresie a libertăţii de acţiune, împingea înainte economiile statelor capitaliste, forţându-le să devină competitive sau să piară, în partea de est, comunismul, prin precursorul său, socialismul, propovăduia egalitarismul şi distribuţia în mod uniform a bunurilor şi serviciilor, fără a ţine seama de performanţele individuale sau de grup, propovăduind cunoscutul slogan „fiecăruia dupa posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Evident că spre deosebire de lumea cu circulaţie liberă a capitalurilor, în partea de Europă unde statul, care nu avea cum să devină decât totalitar, administra economiile fără să aibă o măsură prin care să cuantifice nevoile populaţiei (preţul liber care dictează mărimea plusvalorii, singura măsură de cuantificare a nevoilor populaţiei), lua decizii greşite sub presiunea ordinelor venite de la planificatori economici lipsiţi de capacitatea de sinteză a pieţei reale şi în acelaşi timp lipsiţi de responsabilitatea de a risca în mod real, proprietăţi care să le aparţină (proprietarul era statul).

Se pare că în conştiinţa milioanelor de locuitori ai Europei de Est, flozofia socială protecţionistă, oferită de economiile planificate în mod centralizat, îi îndepărtează de milioanele de locuitori ai Europei de Vest, care au ca filozofie de viaţă concurenţa, cu expresia ei finală, selecţia naturală, enunţată de Darwin.

Astfel că, e de la sine înţeles de ce economiile vestice sunt cvasiincompatibile cu economiile estice, chiar şi după 25 de ani de la instalarea libertăţii economice în Europa de est. Şi de altfel nici măcar nu se întrevede vreo posibilitate de a micşora decalajul instaurat de 45 de ani de doctrină economică socialistă.

Şi totuşi ce şanse ar putea fi? 

Se ştie că imigranţii est europeni, odată ajunşi în statele Europei de vest, devin brusc foarte eficienţi, însuşindu-şi imediat filozofia individualistă, care a devenit lege a modului de muncă şi de viaţă al occidentalilor. Şi această observaţie e valabilă pentru absolut toate naţiunile est europene care au imigranţi în vest. De aici tragem concluzia corectă că nu este vina est-europenilor că, în calitate de muncitori într-o economie guvernată de legi socialiste sau post socialiste (aşa zise tranziţii către economia de piaţă), nu au randamentul muncitorilor formaţi pe piaţa forţei de muncă occidentală. Omul este om, în orice colţ de lume ar fi, unii mai buni, alţii mai puţin buni, dar definitoriu este ceea ce îi oferă societatea, ceea ce îî pune la dispoziţie filozofia economică a pieţei economice locale.

Pentru ca economiile statelor est europene să ofere aceeaşi filozofie economică muncitorilor înregimentaţi în piaţa forţei de muncă ar trebui în primul rând ca piaţa să ofere aceleaşi salarii ca şi cele oferite de piaţa forţei de muncă din vest. Dar pentru ca piaţa estică să ofere beneficii la fel de mari ca şi cea vestică, am văzut că este nevoie ca economiile estice să producă bunuri şi servicii suficient de tehnologizate, astfel încât ele să poată furniza o plusvaloare suficient de mare, deci posibilitatea plăţii unor salarii mari. Atâta vreme cât economiile estice sunt plafonate la exportul de materii prime şi produse slab tehnologizate, salariile vor fi mici, iar muncitorii nu vor fi îndeajuns de mult cointeresaţi în eficienţa capacităţilor de producţie. Pentru producţia de bunuri şi servicii înalt tehnologizate, este nevoie însă de transfer de tehnologie şi deci infuzii de capital, capital care, având în vedere subordonarea totală a sistemelor financiare estice, celor vestice, va face ca dependenţa de capitalurile vestice să creeze un cerc vicios, din care cu greu se va putea ieşi. Acest cerc vicios va fi şi mai accentuat în momentul în care noile state ale Uniunii Europene vor adopta moneda unică europeană. Economiile lor nu se vor mai putea apăra absolut deloc împotriva jocurilor financiare patronate de Banca Central Europeană, care s-a dovedit a face întotdeauna jocul intereselor statelor vestice industrializate.

Deci şansele sunt zero.

3. 

Ibi bene ubi patria.

Patria este acolo unde este mai bine.

Şi totuşi ce este de făcut? Vor fi statele est europene condamnate să rămână pentru totdeauna rudele sărace ale statelor vest europene? Vor fi condamnaţi cetăţenii est europeni să fie consideraţi niste paria ai Uniunii Europene?

Să luăm un exemplu simplu. În oraşul X sunt în total 20 de băcănii mici de cartier. Administrate de patroni care au propriile lor mici afaceri. Dar la un moment dat, în oraş se deschide un supermarket al gigantului Carrefour. Ce se va întâmpla cu micul patron de băcănie? E uşor de ghicit că în scurt timp ar da faliment. Nu ar putea rezista presiunii concurenţei uriaşe. În cel mai bun caz, atunci când nu ar ajunge şomer, băcanul de la colţ s-ar considera fericit să fie angajat casier în supermarketul care i-a falimentat mica afacere. Ce opţiuni ar fi avut? Şă se asocieze cu gigantul Carrefour? Chiar acceptând că oficialii Carrefour ar lua în considerare o astfel de variantă, ce ar fi putut oferi supermarketului, mica lui băcănie? Mai nimic! Dar dacă, cei 20 de băcani s-ar asocia între ei? Beneficiind de afaceri aproximativ egale, complementare, asociindu-se s-ar putea sprijini şi s-ar putea apăra împotriva practicilor concurenţiale neloiale la care ar recurge de bună seamă concurentul lor nou venit. Şi ar putea beneficia de un capital de 20 de ori mai mare decât cel al unuia singur. Iar cu o politică economică adecvată, ei ar putea supravieţui. Şi ar putea concura cu supermarketul. Şi după un timp ar deveni chiar un concurent demn de a fi luat în seamă.

Ce s-ar întâmpla dacă fostele state socialiste, cu economii precare şi care nu pot concura economiile puternice ale statelor din vest, s-ar asocia într-o nouă federaţie  a Europei de Est? Ar putea pune în comun potenţialul economic emergent deloc de neglijat,  ar putea prin programe coerente de marketing macroeconomic să descopere pieţe de desfacere compartibile cu produsele lor deocamdată de o slabă calitate. Şi-ar putea proteja sistemele financiare de agresiunea capitalurilor vestice şi  ar putea stabili o politică monetară comună, şi ulterior o monedă est europeană comună. Ar avea avantajul evadării din cătuşele financiare instituite de politicile monopoliste ale vestului. Şi încet dar sigur, ar cuceri pieţele asiatice, africane şi sud americane (emergente), care ar putea absorbi fără probleme produsele lor. Plusvaloarea obţinută, ar putea fi investită nu în returnarea creditelor şi dobânzilor împovărătoare, stabilite de marile trusturi financiare vest europene, ci în programe de dezvoltare durabilă, în infrastructură şi cercetare, astfel încât produsele acestei noi federaţii şă devină în timp produse înalt tehnologizate, care să concureze cu real succes produsele occidentale. Abia atunci, productivitatea macroeconomică a estului al putea egala productivitatea macroeconomică  a vestului.

Se pare că asistâm la falimentul conceptului de naţiune europeană. Din cauze multiple. Istorie, diferenţe sociale, politice, diferenţe în filozofia muncii. Din cauza conducerii europene multicefale, a indeciziei factorilor de răspundere de la Bruxelles.

Nici superputerile lumii nu au fost prea fericite, asistând la apariţia unei  Europe puternice, capabile să le conteste supremaţia mondială.

Un nou stat în estul Europei ar avea şanse de supravieţuire, doar dacă ar fi construit în ideea unei federaţii active, cu o atitudine economică agresivă, cu o conducere centralizată şi nu multicefală,  şi nu în ultimul rând, care să respecte fiecare naţiune componentă în parte.

Nu o naţiune europeană, ci o Europă a naţiunilor.

                                                                                         By Katerina Muravyeva

CENUŞĂ ŞI GAZE NATURALE ÎN UCRAINA

Secolul XX a fost secolul confruntărilor ideologice.

Secolul XXI va fi secolul confruntarilor ideologiilor economice.

                                                                    1. 

Sistemul actual al alimentării Europei cu gaze naturale de provenienţă rusească a fost conceput în anii 60 de specialiştii strategici sovietici. A fost gândit să conecteze toată piaţa europeană şi să asigure Uniunii Sovietice venituri substanţiale pentru următorii o sută de ani. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la invazia Uniunii Sovietice de către armatele Wehrmarchtului în timpul celui de-al doilea război mondial. Uniunea Sovietică a fost invadată pe trei din cele patru direcţii strategice ale teatrului de operaţii central-estic: baltică, bielorusă şi ucraineană.

1. Direcția strategică Baltică străbate câmpia nord europeană şi se termină pe litoralul Mării Baltice, pe teritoriul Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Caracteristicile terenului din această direcţie strategică nu împiedică în niciun fel manevra de forţe şi mijloace pe scară largă.

2. Direcția strategică Bielorusă are ca origine localitatea rusă Samara (fostă Kuibâşev), străbate teritoriul belarus, pe cel al Poloniei şi se opreşte la Berlin. Obiectivul strategic al acestei direcţii este oraşul Moscova. Nici pe această direcţie formele de relief nu ridică probleme în realizarea manevrei de forţe şi mijloace.

3. Direcţia strategică Ucraineană porneşte de la oraşul Volgograd (fost Stalingrad), urmează estul şi sudul Ucrainei, ajunge la Bratislava (Slovacia), apoi la Viena şi se opreşte la Munchen. O caracteristică a acestei direcţii este aceea că fâşia ei se îngustează la graniţa Ucrainei cu Slovacia datorită munţilor Carpaţi, Tatra şi Metaliferi.

La fel ca şi în geometrie unde o direcţie are două sensuri, direcţia strategică are două sensuri şi ea. Aşa cum soldaţii lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică dinspre vest spre est, tot aşa în anii 60, specialiştii strategici sovietici au invadat Europa de la est la vest cu o reţea de gazoducte numită Drujba (Prietenia). Au folosit direcţiile strategice ale teatrului de operaţiuni central estic al Europei, suprapunându-le conductele de tranzit ale reţelei Drujba. Folosind relieful, care aşa cum am văzut este permisiv, a optimizat costurile de construcţie, reuşind în scurtă vreme să acapareze piaţa energiei europene, făcând ţările Pieţei Comune şi pe cele ale CAER dependente de gazul rusesc.

Cu toate că este pe locul doi în lume în calitate de producător de gaze naturale cu o producţie de 588,9 miliarde de metri cubi de gaz natural, fiind depăşită doar de Statele Unite, Rusia este totuşi cel mai mare exportator de gaze, deoarece SUA a avut până în 2014 o politică de non-export, protejându-şi în acest fel piaţa internă. 

Rusia acoperă 40% din totalul consumului Uniunii Europene, iar din această cantitate 80% este tranzitată prin conductele ucrainiene. De aici rezultă importanţa rolului jucat de Ucraina în calitate de ţară  de tranzit pentru gazul rusesc.

După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina şi-a proclamat independenţa, devenind nu numai un pion important în harta tranzitului gazelor Federaţiei Ruse către Europa, dar şi o ţară posesoare de capabilităţi nucleare, moştenite de la defuncta URSS. La armele nucleare a renunţat în 1994, acceptând să le cedeze către Federaţia Rusă, care alături de SUA şi UE i-au garantat integritatea teritorială. A renunţat la armele nucleare datorită costurilor lor ridicate de  întreţinere, pe care nu şi le permitea. Acum se pare că regretă ceea ce a făcut atunci. 

                                2.

Dar de ce este Ucraina atât de importantă pentru Rusia?

Disputele între Rusia şi Ucraina pe tema datoriilor istorice ale celei din urmă au devenit notorii. De fapt, de câte ori Ucraina, ademenită de promisiunile mai mult sau mai puţin întemeiate ale responsabililor cu democraţia de la Bruxelles şi Washington, derapa spre vest, tot de atâtea ori oficialii Gazprom-ului ameninţau cu închiderea robinetului. Şi uneori după ameninţări treceau la fapte. Dar lucrurile se rezolvau relativ repede, foamea de energie a Europei făcând ca lucrurile să reintre în normal. Dar acestă stare de aşazisă normalitate, era preludiul unor evenimente care se pare că nu mai aveau răbdare să aştepte.

Atitudinea Ucrainei era aceea de copil răsfăţat, căruia i se permite totul numai ca să nu deranjeze vecinii. Ştiind că bunăstarea Europei depinde de toanele ei, îşi permitea derapaje necontrolate de la tratatele energetice la care era parte, sustrăgând fără nicio reţinere mari cantităţi de gaze naturale din conductele ce-i tranzitau teritoriul. Să ne mai  amintim şi că Ucraina este un stat artificial, creat prin rapturi teritoriale, cu probleme majore în gestionarea relaţiilor cu minorităţile naţionale şi cu dispute nerezolvate cu absolut toţi vecinii săi. Corupţia instaurată în interiorul statului ucrainian este proverbială, iar progresele sale economice insignifiante.

Dar de ce nu poate Rusia să renunţe la Ucraina?

Rusia nu va renunţa niciodată la Ucraina, deoarece Ucraina este piesa de rezistenţă în supravieţuirea Rusiei ca stat. Se ştie că economia Rusiei este dependentă în cea mai mare parte de exporturile de gaze naturale. Cel mai bun client al său, încă de pe vremea Uniunii Sovietice este Europa, mai ales Europa central-estică. Europa şi-a clădit economiile şi bunăstarea, pe industrii dependente de gazele naturale ale Rusiei. Principalul bazin de gaze naturale al Rusei este Siberia. În 2010 Rusia avea cele mai mari rezerve dovedite de gaze naturale din lume, estimate la 44,8 miliarde metri cubi, care reprezentau 23,9% din totalul rezervelor mondiale. 95% din cantitatea totală de gaze naturale a Siberiei se află concentrată în trei câmpuri: Yamburg, Urengoy şi Medvezhzye, câmpuri concesionate în totalitate gigantului Gazprom. Majoritatea exporturilor pe care Gazprom le face prin subsidiara sa Gazexport, sunt către Europa.

Pentru a ţine cele două direcţii strategice principale sub control (direcţia strategică bielorusă şi direcţia strategică ucrainiană), Rusia a practicat pe de o parte şantajul gazului, iar pe de altă parte ocupaţia lor economică (a cumpărat părţi importante ale datoriilor lor  externe şi a achiziţionat masiv bunuri strategice economice. Dar Ucraina, luată de valul promisiunilor, a început să derapeze din ce în ce mai mult spre vest. Pentru Rusia, închiderea robinetului nu este o soluţie viabilă, deoarece economia sa este la fel de afectată de aceste măsuri. Şi mai mult decat atât, Europa, pentru a depăşi şocurile acestor contre frăţeşti, încearcă să îşi diversifice sursele de aprovizionare cu gaze naturale. Ce opţiuni are? Puţine.

Prima ar fi importul de gaze naturale lichefiate din nordul Africii şi SUA. Soluţie scumpă, facilităţile de lichefiere a gazelor naturale ar face ca preţul să explodeze.

A doua ar fi conectarea la bazinul de gaze naturale al azer şi turcmen prin gazoductul Nabucco, care să poată aduce gazele dinspre Marea Caspică prin Turcia spre sud estul Europei. Se miza pe dorinţa celor două foste republici sovietice de a concura fratele mai mare, Rusia. Un proiect costisitor de aproximativ 7,9 miliarde euro şi care făcea ca dependenţa de toanele ucrainiene să se schimbe cu dependenţa de toanele guvernanţilor de la Ankara. Dar din păcate, refuzul Azerbaijanului şi Turkmeniei de a mai livra gaze naturale Europei, a făcut să cadă acest proiect.

Nabucco a căzut şi din cauza noului gazoduct în care Rusia a început să investească, Southstream. Un proiect şi mai costisitor. Estimat la 35-40 miliarde de dolari. Traversând Marea Neagră el ar fi trebuit să lege Rusia de Bulgaria şi apoi de toată Europa centrală şi de est. Ruşii l-au abandonat.

Cele două proiecte au apărut în încercarea de a ocoli direcţia strategică ucrainiană, care devenise impracticabilă. Atunci când o direcţie strategică devine impracticabilă din diverse motive, se foloseşte o direcţie operativă de ocolire. Singura direcţie operativă viabilă este prin Turcia şi conectarea cu direcţia strategică balcanică, cu toate că beneficiază în mod negativ de problema reliefului, fapt care face cheltuielile de construcţie să explodeze. Cele două proiecte au apărut şi din concurenţa dintre cele două curente existente în Uniunea Europeană. Primul curent, favorabil Rusiei şi reprezentat de ţări tradiţional prietene ei cum ar fi Grecia, Cipru, Italia, secondate de aliatul de nădejde Serbia, au militat pentru oferta rusă a Southstreamului, pe când ţări potrivnice Rusiei au optat pentru proiectul finanţat de europeni, Nabucco. Cele două proiecte s-au anulat reciproc, aşa cum în matematică minus cu minus egal plus. S-au anulat din cauza costurilor imense. S-au anulat din cauza nesiguranţei comportamentului Turciei, ţară neînregimentată şi nealiniată economic nici în spaţiul euroasiatic nici în cel al Uniunii Europene.  Din cauza temerii că va fi schimbată o Ucraină instabilă cu o Turcie la fel de instabilă.

Kievul ş-a râs în barbă şi şi-a continuat jocul duplicitar. 

                          3.

Ocolirea direcţiei strategice ucrainiene prin nord, pe una din direcţiile strategice nordice bielorusă (Belarus) sau baltică (Estonia, Letonia şi Lituania) este exclusă. Necesită investiţii pentru mărirea capacităţii de tranzit, ştiindu-se că 80% din cantitatea de gaz natural trimis spre Europa Central Estică, este prin direcţia strategică ucrainiană. Transferul întregii cantităţi de gaz ucrainian pe una din aceste două direcţii echivalează cu construcţia unui nou Southstream. Echivalează cu investiţii uriaşe care, în condiţiile scăderii dramatice a preţurilor pe piaţa hidrocarburilor, Gazpromul nu şi le mai permite. Şi mai este un impediment. Aceste investiţii ar trebui făcute pe teritoriile ostile ale statelor baltice şi ale Poloniei. Care fac eforturi nedisimulate, nu de a atrage investiţii ruse, ci de a reduce la zero, dependenţa lor de gazul rusesc. 
Ruşii au luat în calcul, aşa, ca o măsură disperată, trimiterea spre Europa central-estică prin Turcia, conectată de Rusia prin gazoductul submarin Bluestream, a cantităţii de gaze naturale pe care poate nu o va mai putea trimite prin Ucraina.

În aceste condiţii este uşor de intuit importanţa pe care o are menţinerea Ucrainei în sfera de influenţă a Rusiei. Este chiar vital ca direcţia strategică ucrainiană să funcţioneze corect cel puţin până în 2018, an când intră în vigoare tratatul energetic gigant pe care Rusia l-a încheiat cu China în 2014. Poate gigant este prea puţin spus. 400 miliarde de metri cubi de gaze în zece ani. Cu posibilitate de prelungire. Astfel încât, importanţa pieţei europene pentru Rusia, va fi contrabalansată de piaţa asiatică în plină expansiune.

Drept pentru care Ucraina va fi în continuare sfâşiată de un război fratricid, crud, nemilos. Iar în sud-estul său, se va consolida un nou stat fantomă: Federaţia Novorossia. Sau Uniunea Republicilor Populare Donetsk şi Luhansk.

Oricum i se va spune, acest teritoriu secesionist va lupta cu arma în mână, cu vitejie şi curaj împotriva unui sistem militar ucrainian măcinat de corupţie, cu generali plătiţi ca să nu lupte, cu divizii încadrate cu trupe recrutate exclusiv din rândurile minorităţilor naţionale până mai ieri nerecunoscute, sau recunoscute cu jumătate de gură. O armată fără arme, fără muniţii, fără hrană şi unde rata dezertărilor a ajuns la un îngrijorător procent de 30%. O armată îndemnată să lupte de un guvern care a crezut şi poate mai crede încă în promisiunile fără acoperire ale americanilor şi europenilor, marii lor aliaţi. Şi care în loc de arme şi muniţii, le trimit ucrainienilor pături. 

Cu toate că nu pare, timpul care trece, este de partea lui Vladimir Putin şi nu împotriva lui. Sancţiunile pe care europenii şi americanii i le-au impus, îi afectează deopotrivă şi pe ei. Dar cu cât va fi Ucraina mai înfometată şi lipsită de resurse energetice (pentru că, în momentul în care gazoductul care va lega Turcia de Balcani va fi gata, robinetul de gaze pentru Ucraina se va închide), cu atât frustrările şi umilinţele se vor acumula. Cu cât va fi Ucraina mai distrusă, cu atât capitalul electoral al pro-europenilor de la Kiev se va topi. Iar când entuziasmul se va stinge în sufletul ultimului ucrainian cu convingeri pro-europene, atunci Ucraina va vota.

Vladimir Putin are răbdare. Aşteaptă alegerile democratice. El ştie că democraţia poate să facă ceea ce biciul nu a reuşit niciodată. Pentru că Rusia n-are nevoie numai de o parte a Ucrainei. De sud-estul prorus. De culoarul spre Transnistria. De Mariupol sau Odessa.

Rusia are nevoie de toată Ucraina.  

Şi de tot ce a pierdut Boris Yeltsin în anii 90. Atunci, Boris Yeltsin a făcut ceea ce trebuia să facă. Acum, Vladimir Putin pare hotărât să facă, nu ceea ce trebuie să facă, ci ceea ce va avea tăria să facă. 

                                                                       By OTILIA TARLAPAN

                                                               

                                                                              by OTILIA TARLAPAN

OAMENI DE ONOARE

                            
                                   1.

America will never surrender! America nu va capitula nicodată. Iar când cuvintele nu sunt destule, ei invadează ţări. Pentru că nu-i aşa? Războiul e o continuare a politicii, dusă cu alte mijloace. (von Clausewitz)

Războiul fratricid din estul Ucrainei a izbucnit cu mult înainte ca Euromaidanul din Kiev, din decembrie 2013, să clocotească. Euromaidanul nu a fost ceva întâmplător, aşa cum nimic nu e întâmplător în geopolitica mondială. Doar că a fost mişcarea populară potrivită (sau lovitura de stat potrivită) la locul potrivit.

Pentru a înţelege de ce tractoriştii şi minerii din Donbass nu au apreciat binefacerile democraţiei, trebuie să ne întoarcem puţin în timp, până în anii ’90, sau mai bine spus la sfârşitul anilor 90, când deja devenise clar pentru oricine că gigantul Asiei, China, va câştiga statutul de primă economie a lumii. Cu creşteri economice în acea perioadă de 30% în medie, China îşi urmărea cu insistenţă obiectivul pe care şi-l fixase. Creştere economică bazată în mare parte pe munca semisclavagistă a unui miliard şi jumătate de chinezi. Plătiţi într-o monedă voit menţinută slabă de teoreticienii cu vederi capitaliste, ai unei republici populare comuniste. Nu s-au speriat de prezicerile  apocaliptice ale specialiştilor instituţiilor de rating internaţionale care prevesteau în cor faptul că economia Chinei urma să se supraîncălzească şi să capoteze. Să se prăbuşească îngropată în propriul ei triumf. Chinezii au calculat bine. Sunt singura economie din lume care poate construi industrii fără a avea grija pieţelor internaţionale de desfacere a produselor. Nicio altă economie din lume nu poate face asta. Orice ţară puternic dezvoltată sau mai puţin dezvoltată din lume, atunci când construieşte o industrie, o face cu sabia lui Damocles deasupra capului. Această sabie se numeşte piaţa de desfacere. Care la nivel internaţional devine sferă de influenţă economică. Doar China, care are un miliard şi jumătate spre două miliarde de locuitori, îşi poate permite luxul să dezvolte industrii întregi doar pentru populaţia proprie.

Dar pentru o creştere economică sustenabilă, o economie emergentă are nevoie de resurse de energie.  Gaze şi petrol.  Iar China nu are nici una nici alta. Actuala sursă de hidrocarburi a Chinei este bazinul Asia de sud-Pacific. Cu principalul furnizor, Indonezia. Dar acest bazin este controlat în totalitate de Statele Unite. Totuşi asta nu ar fi o problemă, preţul se reglează după vechea formulă cerere-ofertă. Unde sunt bani, este şi marfă, iar daca este marfă, apar şi banii. Problema Chinei este că barilul şi metrul cub de gaze sunt cotate în USDollars.

Care este marfa pe care o găsim pe toate meridianele şi latitudinile globului? Barilul de petrol. Din Americi şi până în Asia, din Europa şi până la Capul Bunei Speranţe, petrolul face economiile ţărilor să funcţioneze. Alături evident de metrul cub de gaze.

Cum poţi să aspiri la titlul de primă economie a lumii cand eşti dependent de resurse energetice controlate de rivalul tău, sau, şi mai rău, eşti dependent de cotaţia în moneda rivalului tău, supus calculelor neguţătoreşti ale fed-ului american?

Ce face economia Statelor Unite să fie atât de puternică? Un amănunt nu fără importanţă. De fapt două amănunte. 1. Moneda lor este o monedă universală, valuta forte a întregii lumi. Se ştie că Statele Unite sunt singura economie din lume care îşi poate finanţa deficitul bugetar din emisie de monedă, fără ca asta să arunce ecomomia în spirala inflaţiei, aşa cum s-ar întmpla cu orice altă economie a lumii. Aşa au trecut ei prin crizele economice, inundând controlat piaţa cu emisie de monedă, stimulând astfel consumul, ştiind că surplusul monetar va fi absorbit fără doar şi poate de piaţa mondială. Avidă de moneda celei mai stabile economii a lumii. 2. Cotaţia barilului în dolari. Ceea ce dă posibilitatea manevrării preţului celui mai răspândit produs din lume: petrolul. America poate să dicteze celorlalte economii ale lumii, toţi jucând după cum cântă ei. Petrodolarul poate să ridice sau să îngroape economii. După bunul plac al stăpânilor de la Washington. Şi de pe Wall Street.

China a înţeles de foarte multă vreme că, dacă aspiră la titlul de primă economie a lumii, trebuie să scape din chingile petrodolarului. Şi dacă e posibil, să-şi asigure un bazin de hidrocarburi “prietenos”. 

 2.

Nu este simplu să scapi din chingile foarte strânse ale petrodolarului. A simţit-o pe pielea lui Sadam Hussein când la începutul anilor 2000, sub mirajul promisiunilor corporaţiilor financiare europene, a anunţat că va cota barilul produs în Iraq în euro. Euro era noua monedă comună a Uniunii Europene, care venea să înlocuiască mult prea inconsistentul ECU (European Currency Unit). Euro era moneda creată parcă special ca să le facă viaţa grea oficialilor de la Washington. Creată parcă special pentru a cota barilul în altceva decât în dolari.

Nu putem decât să presupunem ce s-ar fi întâmplat, dacă lui Sadam i-ar fi reuşit lovitura de teatru pe care o plănuise. În mod cert însă, lucrurile nu ar fi stat deloc bine pentru americani. Şi au acţionat. Împreună cu aliaţii lor tradiţionali, englezii, au invadat Iraqul în 2003. Nu a contat că motivul invaziei era atât de străveziu, încât ONU s-a ferit să emită vreun mandat. Nu a contat că multcăutatele arme chimice cu care Iraqul îşi ameninţa vecinii, nu au putut fi găsite oricât de mult au fost căutate.  Nu a contat nici măcar că Germania Franţa şi Italia s-au opus din răsputeri invaziei (aveau şi de ce). Lumea întreagă l-a privit pe Sadam, capturat ca un soldat de rând, într-o groapă, plin de păduchi şi incapabil să articuleze vreun cuvânt. Lumea întreagă i-a văzut pe cei doi fii ai săi ucişi, întinşi pe lespezi de piatră. Şi o lume întreagă a înţeles că americanii nu glumesc când e vorba de supravieţuire economică. Şi de supremaţie mondială.

Aceste imagini le-a văzut şi liderul de la Kremlin. Şi băieţii cu ochi oblici de la Beijing.

And, at the end, we will not remember the words of our enemies, but the silence of our friends… Şi câtă dreptate avea Luther King Jr.

                                                          3.

Destrămarea Uniunii Sovietice este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. (Vladimir Putin)

Când la prima şedinţă de guvern la care a participat în calitate de proaspăt numit prim ministru, Vladimir Putin şi-a salutat colegii cu tovărăşescul “bună ziua tovarăşi”, tuturor le-a fost clar că apăruse un new sheriff in town. Numirea sa în fruntea guvernului a fost una din puţinele, dacă nu chiar singura decizie inspirată, a preşedintelui Boris Yeltsin. Devenise clar că ceva se schimbase. După o scurtă perioadă petrecută în fruntea guvernului, Putin îi succede lui Yeltsin la Kremlin.

Unii au încercat să-l compare pe Putin cu Hitler, căutând similitudini în ascensiunea lor. Într-adevăr, ambii au venit la putere în mod democratic, prin vot popular. Ambii au venit la putere în ţări cu populaţii puternic măcinate de frustrări. Germanii pierduseră un război mondial. Ruşii pierduseră războiul rece. Economiile celor două ţări erau devastate. Sentimentele revanşarde au dus la naşterea naţional socialismului in Germania interbelică, propulsându-l pe Hitler la putere. Recesiunea economică dură care a urmat epocii postsovietice au amplificat frustrarea ruşilor simpli care au trăit decenii cu sentimentul de putere mondială. Şi Hitler şi Putin au iniţiat reorganizarea economiilor ţărilor lor, grav afectate de crize economice.

Şi aici similitudinile se opresc. În vreme ce Hitler este un fanfaron arogant şi guraliv, adus în fruntea NSDAP-ului de Ernst Roem, şeful SA, pentru a-l manevra şi pentru a conduce partidul şi Germania, Putin este fost lucrător al serviciilor de informaţii sovietice din Germania de Est, avându-şi postul în oraşul est german Dresda. Acolo se află în ultimii ani ai erei sovietice, asistând neputincios la destrămarea colosului construit pe ideologia socialismului marxist leninist. Între 1985 şi 1989 economia centralizată sovietică se clatină sub loviturile cauzatoare de moarte ale rivalilor americani. Preţul petrolului scade vertiginos. Sovieticii sunt prinşi pe picior greşit, cu o economie angajată abrupt în cursa înarmărilor, prea puţin diversificată, tributară în totalitate exporturilor de hidrocarburi. Către sfârşitul anilor 80 devine clar că economia nu mai poate face faţă şi că se va prăbuşi. Greşelile politice ale anilor 80 se răzbună. Pe plan extern, intervenţia militară în Afganistan, iar pe plan intern, neputinţa de a gestiona conflictele între diferitele naţionalităţi care compun imensul imperiu sovietic. Demisia lui Mihail Gorbaciov şi destrămarea Uniunii Sovietice vin să confirme un final care se întrezărea demult.

La acest final Putin asistă fără să poată face nimic.  Asta nu înseamnă şi că nu a învăţat nimic din tot ceea ce s-a petrecut atunci. 

                     4.

Este evident pentru oricine că ţelul domnului Putin este să refacă URSS-ul. Cum poţi face asta? Punând mâna pe armă? Declarând război unor ţări care până mai ieri erau ţări frăţeşti? Invadându-le? Nici pomeneală, domnul Putin nu este un nebun furios, nici ucenicul vrăjitor care experimentează. Şi care nu mai poate stăpâni forţele pe care le dezlănţuie. Putin este ultimul nostalgic sovietic care s-ar fi gandit vreodată să refacă Uniunea prin forţa armelor. Putin este un om inteligent, un fost lider al serviciilor secrete, care gândeşte în perspectivă. Şi care ştie să îşi calculeze şansele. Putin ştie ca oricât ar înarma Federaţia Rusă, niciodată nu se va putea compara cu gigantul politico-militar numit Alianţa Nord-Atlantică. Iar economia Rusiei e slabă încă. Foarte puţin diversificată şi tributară în continuare exporturilor de hidrocarburi. Chiar mai puţin diversificată decât pe vremea Uniunii Sovietice. Iar NATO are în spate supereconomiile reunite ale Americii de Nord şi Europei, cele mai performante dn lume.

Si vis pacem, para bellum. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război. Latinii au înţeles asta acum două mii de ani. Domnul Putin cunoaşte acest vechi proverb. Dacă vrei să fii luat în serios, trebuie să îţi încordezi muşchii. Şi ca să reuşeşti să-i încordezi, prima condiţie este să-i ai. Din acest motiv Rusia cumpără arme. Arme sofisticate. Tehnologii militare. Şi speră să nu le folosească niciodată. Rusia antrenează aproape un milion de soldaţi. Dar pe cât de neînţeles şi de absurde par aceste investiţii, pe atât sunt de necesare Rusiei lui Putin. Pentru că Rusia se pregăteşte să separe lumea în două cu un zid. Nu un zid ideologic, o cortină de fier, ca în anii 50.  Nici vorbă de aşa ceva. Un altfel de zid. Un zid economic. Iar zidurile trebuie apărate. Cu arma în mână.

Zidul pe care îl va ridica Rusia şi cu care va împărţi lumea este un zid economic. Lumea va fi împărţită în două grupuri distincte. Exportatorii şi cumpărătorii de hidrocarburi care vor accepta cotaţia barilului în USDollars (ca şi până acum), şi cei care vor vinde şi vor cumpăra barilul în altă monedă. Care va deveni în curând valută forte. Şi deţinătorul acestor prerogative va putea face regulile jocului.

La reuniunea de la Astana din vara lui 2014, la conferinţa de constituire a Uniunii Vamale, s-au trasat directivele şi liniile generale ale planului de creare a unei uniuni economice şi politice euro-asiatice. Cele trei ţări fondatoare, prin tratatele pe care le-au semnat, au creat fundamentul politic şi economic necesar apariţiei unui nou gigant economic. Unii spun că ar fi o renaştere a Uniunii Sovietice sub alt nume. Alţii prevăd un colaps strălucit acestei idei. Idee care nu este deloc nouă şi nu s-a născut odată cu venirea la putere în Rusia a lui Putin. Reunificarea fostelor republici sovietice a fost o idee expusă de preşedintele Kazahstanului încă din 1994, la un turneu prin mai multe universităţi ale Rusiei. Ideea a fost doar preluată de Vladimir Putin. Şi pusă în practică.

Dar la Astana, în vara lui 2014 s-a mai spus ceva. S-a luat în considerare dedolarificarea cotaţiei hidrocarburilor asiatice. Nazarbaev a enumerat câteva monede care ar putea prelua uriaşa sarcină. Printre ele şi yuanul chinezesc.

                       5.

În primăvara anului 2014, Federaţia Rusă anexează Crimeea. O face ca la carte, lăsându-i fără cuvinte pe liderii lumii. Invadează peninsula folosindu-se de little green men, nişte băieţi apăruţi parcă din neant, dar care ştiu ce vor. Băieţii aştia se simt ca la ei acasă în Crimeea. Se simt în largul lor. Pentru că planificatorii de la Moscova ştiu că nimeni nu va interveni. Şi au dreptate. Singurul stat care protestează vehement este Canada. Îşi retrag ambasada de la Moscova în semn de protest. Îşi permit astfel de vitejii, nu depind de gazul rusesc. Washingtonul protestează cu hotărâre, dar cam atât. Europenii tac. Liderii de la Bruxelles îşi amintesc ce înseamnă pentru economiile lor zguduite de criză, un gaz la preţ crescut. Înseamnă faliment. Iar ucrainienii constată cu stupoare cam cât valorează garanţiile de securitate oferite cu douăzeci de ani în urmă, când au fost de acord să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de la defuncta Uniune Sovietică, de mai-marii lumii: Statele Unite, Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă. Valorează cam cât au valorat garanţiile de securitate ale Statelor Unite şi Uniunii Europene oferite în 2008 preşedintelui georgian de atunci, Mihail Saakashvilly.

Ruşii îşi văd liniştiţi de anexarea lor. Organizează un referendum prin care legalizează anexarea şi o transformă în unire. Nu lasă niciun amănunt la voia întâmplării. Pentru că războiul hibrid nu înseamnă numai omuleţi verzi.

De ce s-a ajuns la folosirea forţei? De ce Rusia nu a condus refacerea Uniunii Sovietice prin metoda aducerii participanţilor la masa rotundă? Prin tratate? Prin concesii? Aşa cum de fapt intenţionase Putin?

Rusia a fost împinsă cu bună ştiinţă spre această abordare. A fost pusă în faţa faptului împlinit. A fost pusă în situaţia prea puţin plăcută de a vedea Ucraina cu un pas în NATO. Şi împreună cu Ucraina, Crimeea. Şi cu toţii ştim că peninsula Crimeea este punctul strategic cel mai important al Mării Negre. 

Evident, nu suntem chiar aşa de naivi să credem că Kremlinul intenţionează să unească fostele republici sovietice numai cu vorba bună. Kremlinul are şi un plan B, pentru orice eventualitate, dar speră să nu fie nevoit să îl folosească. Războiul hibrid este creaţia strategilor ruşi şi se pare că este bine pus la punct. Dar războiul hibrid, aşa cum am mai spus, nu înseamnă numai lil’ green men, fără însemne de apartenenţă statală. Războiul hibrid mai înseamnă şi războiul energiei, exportul de corupţie şi propaganda.              

Este foarte clar că războiul hibrid pe care Rusia îl poartă, a început cu mult timp în urmă. Cu mult timp în urmă ruşii au început testele în ceea ce priveşte rezistenţa economiilor europene la şocurile întreruperilor conductei cu gaz. Prin preţuri preferenţiale practicate prin intermediul unor companii speciale, ruşii încearcă de mult să dezbine Uniunea Europeană. Uniunea Europeană este un colos care stânjeneşte serios interesele ruseşti în Europa. Şi reuşesc s-o dezbine, deoarece Uniunea europeană este o uniune a orgoliilor. Şi a contrastelor sociale şi economice. Dezbinând Europa, Rusia o face dependentă din ce în ce mai mult de conductele Gazpromului. Pentru că Rusia, chiar dacă la nivel declarativ se uită spre Asia ca spre o piaţă de desfacere pentru gazul său, cu potenţial mai mare decât Europa, totuşi nu va renunţa niciodată la clienţii vestici. A încercat să construiască South Streamul falimentând proiectul european Nabucco. În prealabil a invadat Georgia, ţară de tranzit importantă pentru Nabucco, făcând-o un teren instabil pentru investiţii. Ulterior, ajutat şi de indecizia acţionarilor europeni, Nabucco a sucombat înainte de a se naşte. Totuşi South Streamul s-a dovedit deosebit de scump (35-40 miliarde de dolari). Ruşii l-au abandonat, dar vor continua un alt proiect de transport al gazului, prin Turcia, către sud estul Europei. Pentru că economiile statelor din sud estul Europei sunt slabe şi vulnerabile la ofertele tentante ale gazelor ruseşti cu preţ mic şi foarte mic. Cipru, Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria. O centură de state care va izola Polonia, România, şi statele baltice, ţările cele mai vocale împotriva Rusiei. Şi cele mai bune aliate ale Statelor Unite în Europa. Vârful de lance al yankeilor. Ciprioţii oricum erau datori ruşilor, pentru că, în urmă cu câţiva ani, cand sistemul lor bancar de tip paradis fiscal era să intre în colaps, au acceptat ordinul Germaniei (că a fost de fapt un ordin) şi a blocat capitalurile depozitate acolo. Mare parte din ele fiind capitaluri ruseşti. Aşa că acum preşedintele Ciprului, în contrapartidă, a acceptat instalarea unei baze militare ruseşti pe teritoriul său. Şi bineînţeles, livrări de gaze cu preţ redus. Grecia are datorii de 350 de miliarde de euro către creditorii europeni. Şi speră că o umbrelă rusească îi va scuti măcar pentru o perioadă de plata lor. Bulgaria şi Serbia sunt aliaţi tradiţionali ai ruşilor, iar Ungaria la sfârşitul anului 2015 va trebui sa renegocieze un contract pe termen lung de achiziţie a gazelor. Şi bineînţeles că ruşii le-au făcut o ofertă tentantă.  Vor avea şi ei parte de gaze la preţ redus, putând să-şi relanseze economia, ruşii cerându-le în contrapartidă doar să dinamiteze înţelegerea europeana de negociere comună a preţului gazelor pentru întreaga Europă. Înţelegere pe care preşedintele consiliului Europei, Donald Tusk,  încearcă de mult să o impună.  

Toate aceste manevre politico-economice ale Rusiei lui Putin, ne fac să credem că piaţa europeană a gazelor naturale este considerată foarte importantă.

Deoarece nu este sănătos să depinzi numai de un singur client pentru marfa ta. Pentru că acest client unic, va începe să dicteze. Iar China şi India vor deveni nişte clienţi deosebit de incomozi, când vor conştientiza faptul că Rusia depinde doar de ei. 

                                  6.

Că Rusia a fost împinsă cu bună ştiinţă să anexeze Crimeea, nu mai încape nicio îndoială. Dar cine ar avea nevoie de o Rusie implicată într-un conflict care ameninţă prin consecinţele sale să se transforme din regional în global?

Să ne întoarcem în timp. Rusia e legată iremediabil prin conducte prin care se pompează de gaze naturale, de Europa. E ca un cordon ombilical care asigură o simbioză dificilă. Este o dragoste cu năbădăi. Europa nu poate să renunţe la gazul rusesc, pentru că este cel mai ieftin şi fără el, economia europeană ar avea serios de suferit. Rusia nu poate să renunţe la bunul său client.

Rusia vrea să refacă Uniunea Sovietică. Şi să redevină o superputere mondială. Să-şi recâştige sferele de influenţă şi pieţele de desfacere pe care le-a pierdut, pentru a-şi întări economia. Pentru că ruşii ştiu că numai o economie puternică şi diversificată poate fi argumentul unei superputeri. Rusia încearcă să aducă la masa tratativelor toate fostele republici sovietice. Mai puţin statele baltice, care deja sunt membre NATO Şi fac parte din Uniunea Europeană. Dar nu pot să convingă decât Belarusul şi Kazahstanul. Ucraina, ar fi fost un membru important al Uniunii Vamale Eurasiatice, dar Ucraina este o ţară puternic măcinată de contradicţii. Şi de corupţie. Care oscilează când spre Uniunea Europeană, când spre Rusia. Cu toate ameninţările Moscovei, cu tot războiul şi şantajul gazului, Ucraina oscilează. Şi se divizează politic. Pentru restul ţărilor foste sovietice, Uniunea Vamală este o binecuvântare. Economiile lor slabe şi neajutorate vor beneficia dn plin de pe urma fratelui mai mare.

Cu zece ani în urmă, China a început negocierile cu Federaţia Rusă pentru un preţ preferenţial al gazelor naturale. Aşa cum am mai spus, China este în plină expansiune economică, iar prognozele agenţiilor de rating o declară primă economie a lumii începând cu 2030. Are nevoie disperată de hidrocarburi. Pentru a demonstra că poate ajunge pe primul loc în lume chiar dacă ideologia economiei ţării este de factură marxistă. Pentru a demonstra că mixajul între ideologia marxistă şi economia de piaţă e viabil, contrar teoriilor capitaliste care declamă că numai capitalismul sălbatic este cheia succesului. Dacă nu reuşeşte să demonstreze asta, actuala conducere marxisto-capitalistă a Chinei va trebui să plece de la putere.

După 10 ani de negocieri, Rusia şi China au ajuns la un acord. La o înţelegere cu privire la viitorul preţ al gazelor naturale. Dar deocamdată nimeni nu ştie în ce monedă este el exprimat. Nu ştiu asta nici americanii, care par a le şti pe toate. Dar ei bănuiesc ceva. Ceva ce le dă fiori reci pe şira spinării. Aceiaşi fiori pe care i-au simţit şi în 2003, când Sadam a bătut palma cu marile corporaţii financiare europene, fiind gata să coteze în euro, barilul extras în Iraq. Şi pentru că bănuiau de mult că ceva se întâmplă, americanii le-au luat-o înainte tuturor, încercând să scape de Putin. Cum? Atrăgând Ucraina cu promisiun de aderare la NATO. Şi apartenenţă la Uniunea Europeană. Oferind garanţii şi împingându-i pe liderii europeni să ofere garanţii opozanţilor preşedintelui Ianukovici. Liderii de la Bruxelles au căzut în plasa propriei lor lăcomii, privind Ucraina ca pe o piaţă emergentă imensă, pe care o vor putea manevra după bunul lor plac. Şi au oferit garanţii şi promisiuni. Pe care acum le regretă. Pentru că, pentru americani era clar ca lumina zilei că ruşii nu vor ceda Ucraina. Nu vor sta cu mâinile în sân asistând la scufundarea portavionului Crimeea. Cea mai importantă piesă pe tabla de şah a Mării Negre. Americanii ştiau că Putin va face ceva. Şi le va oferi motivul de a impune sancţiuni Rusiei. Sancţiuni care împreună cu scăderea preţului ţiţeiului, vor falimenta economia rusă. Şi implicit pe oligarhii ruşi. Care îl vor ataca pe Putin, îi vor săpa autoritatea. Şi la final, pe fondul nemulţumirilor populaţiei, îl vor debarca de la Kremlin. Cum pe vremuri şi Gorbaciov a fost debarcat. În circumstanţe aproximativ asemănătoare.

Vae victis! Vai celor învinşi!

Doar atât a spus galul Brennos, aruncându-şi sabia în balanţa cu care romanii cântăreau aurul. Aur care ar fi trebuit să le salveze romanilor oraşul. Şi vieţile.