luni, 20 aprilie 2015
marți, 14 aprilie 2015
DIVIDE ET IMPERA
1.
În momentul în care
devenise clar pentru toată lumea că procesul de refacere al fostei Uniuni
Sovietice era considerat ireversibil de către conducerea de la Kremlin, s-a
născut întrebarea pe ce fundamente ideologice se va baza noua construcţie
geopolitică. Va urma linia tradiţională sovietică etatist paternalistă, trasată
de filozofia socială a lui Karl Marx, sau va continua pe calea care s-a
dovedit atât de dificilă pentru Rusia, capitalismul, cu filozofia sa socială,
individualismul.
Domnul Putin a moştenit în anul 2000, când a devenit
pentru prima oară preşedintele Rusiei, un stat imens, o federaţie de rase şi
popoare total diferite, unele chiar antagonice. Un exemplu elocvent ar fi
popoarele caucaziene, care au fost înglobate cu forţa mai întâi în imperiul
ţarist, iar apoi, în Uniunea Sovietică. Cecenii nu au cerut niciodată să facă
parte din uniune, iar în momentul în care Boris Yeltsin a declarat că „fiecare
îşi poate lua, atâta libertate câtă poate duce”, s-au declarat total
independenţi, respingând oferta de autonomie lărgită, pe care Kremlinul, în
speranţa că va putea menţine unitatea teritorială a uriaşei Federaţii Ruse, le-a
făcut-o. Ce a urmat, se ştie.
Pentru domnul Putin era clar că vremurile în care NKVD-ul
era suficient de convingător pentru a ţine toate popoarele Uniunii Sovietice
strâns unite în jurul Partidului Comunist Bolşevic, trecuseră. Pentru refacerea Uniunii Sovietice era nevoie
de măsuri mult mai subtile, de negocieri cu fiecare candidat în parte, de
oferte economice de nerefuzat, avându-se în vedere faptul că niciuna dintre
fostele republici sovietice nu reuşiseră în perioada de independenţă să îşi
construiască o economie stabilă şi viabilă. Ba mai mult, aproape toate navigă într-o
mare tulbure, aflate la periferia unei economii de piaţă aplicate peste
perceptele flozofiei etatist-paternaliste de sorginte marxistă. Inclusiv
Federaţia Rusă, care se vrea motorul economic al noii uniuni, este tributară chiar
ea acestei filozofii, încercând aplicarea unui amestec de economie de piaţă şi
economie socialistă, în care puterea economică nu se află în mâinile unei elite
care să-şi fi clădit puterea economică pe performanţa economică, ci în mâinile
unei elite care şi-a clădit puterea pe obedienţa faţă de ideile politice
generate de liderul de la Kremlin.
Reminiscenţele filozofiei marxiste, au făcut ca liderilor
fostelor republici sovietice şi chiar liderilor Federaţiei Ruse, să le fie
imposibil să angajeze economiile ţărilor lor pe traseul adevăratei economii de
piaţă, drept pentru care popoarele lor au perceput sistemul economic liberal,
ca fiind unul falimentar, devenind nostalgice ale vremurilor în care marele
stat socialist egalitarist, era entitatea supremă care avea grijă de absolut toţi
membrii societăţii.
Pentru a avea succes în demersul său de refacere al
Uniunii Sovietice, domnul Putin a ales calea negocierii şi a ofertelor
economice, luând drept exemplu modelul de extindere al Uniunii Europene. Ce are
el de oferit fostelor republici sovietice? Ce motive ar avea ele să refacă o
uniune care de-a lungul istoriei sale, i-a tratat de multe ori ca pe nişte
vasali?
Răspunsul este că domnul Putin încearcă să se bazeze pe
eşuarea fără drept de apel a încercărilor economiilor statelor foste sovietice
de a se reforma şi de a se transforma în economii reale de piaţă. Nici nu aveau
cum să reuşească, deoarece moşteneau sistemul totalitar sovietic, sistem care
nu dădea prea multe şanse întreprinzătorilor particulari. Au încercat să
păstreze vechile prerogative etatist paternaliste, grefându-le peste o
tentativă de piaţă liberă care funcţionează ca o mare arenă a corupţiei şi
bunului plac al foştilor nomenclaturişti şi KGB-işti, transformaţi într-o
discutabilă elită tributară cercului restrâns al conducerii totalitare
postsovietice. Domnul Putin, în principiu, se bazează pe frustrările popoarelor
foste sovietice, pe nostalgia după vremurile în care exista o Uniune Sovietică,
un stat omniprezent care avea grijă de toţi şi de toate. Pe nostalgia oamenilor
simpli, care confundă stabilitatea macroeconomică, cu preţurile fixe instituite
pe baze arbitrare de birocraţi rupţi de realitatea pieţei reale.
Ce are de oferit Rusia acestor ţări? Nu multe. De fapt un
singur lucru. Speranţă. Speranţa că imensa piaţă rusă de aproximativ 140 de
milioane de locuitori va absorbi produsele slabe calitativ şi materiile prime
ale economiilor lor. Speranţa într-o monedă unică, mult mai stabilă decât ale
lor. Speranţa că piaţa muncii ruse se va deschide larg pentru milioanele de
exsovietici. Speranţa unor contracte avantajoase pentru gazele naturale şi
petrolul rusesc, ştiind fiind faptul pedala de acceleraţie a oricărei economii
este preţul redus al energiei. De fapt, Rusia oferă dacă nu certitudinea, măcar
speranţa reîntoarcerii la vremurile când exista o Uniune Sovietică. Şi o
economie socialistă centralizată. Bazată dacă nu pe principiul etatist
paternalist al lui Marx, măcar pe ceva asemănător.
2.
Dar pentru a oferi
această speranţă, Rusia domnului Putin are nevoie de bani. Bani pe care nu îi
poate câştiga decât din vânzarea petrolului şi a gazelor naturale. Economia
Rusiei este mult prea puţin diversificată pentru a reuşi să susţină un uriaş
proces de integrare a fostelor republici sovietice din alte fonduri decât cele provenite
din hidrocarburi. Deoarece piaţa hidrocarburilor a fost extrem de profitabilă
până în 2014, Rusia a marşat pe dezvoltarea sectorului extractiv, în
detrimentul altor sectoare economice. Dar gazul rusesc, concentrat în proporţie
covârşitoare în Siberia, este transportat prin reţeaua de gazoducte numită
Drujba (Prietenia). Reţeaua Drujba direcţionează cea mai mare parte a gazului
siberian către Europa, făcând majoritatea statelor europene dependente de Rusia
în proporţii variabile. Numai că Drujba face şi Rusia dependentă de Europa, cam
în aceleaşi proporţii.
Domnul Putin are nevoie de linişte pentru a-şi pune în
aplicare grandiosul său plan. Are nevoie de pace, pentru că afacerile se fac în
vremuri de pace. În vreme de pace economia Federaţiei Ruse poate produce banii
necesari construcţiei unei Uniuni care să amintească de defuncta Uniune
Sovietică.
Dar se pare că din
anumite motive, Rusia nu are parte de pace. Nici de un preţ bun al
hidrocarburilor. Şi nici nu-i poate aduce la masa tratativelor pe toţi foştii
actori ai fostei scene sovietice.
Ceea ce se întâmplă acum în Donbass se ştie. Cu toate ca
istoria ne confirmă că vremurile când imperiile se făureau cu sabia au trecut,
se pare că, uneori, cuvintele nu sunt suficiente. În timp ce aproape toate
republicile foste sovietice se arată entuziasmate să facă parte din noua
uniune, Ucraina oscilează puternic între vest şi est. Promisiunile tentante de
aderare la Uniunea Europeană, de sprijin economic, de liberă circulaţie în
spaţiul Schengen, o fac să derapeze periculos. Nici măcar preşedntele prorus
Victor Yanukovitch, nu poate stopa aceste derapaje. Să credem că, văzând cum
Ucraina îi alunecă printre degete, ademenită de promisiunle vestului, domnul
Putin dezlănţuie câinii războiului în regiunile Donetsk şi Luhansk? Dezlănţiue
războiul hibrid, dintr-un calcul sumar şi nebazându-se pe realităţile din
teren?
De fapt, domnul Putin doreşte pacea în Donbass. Ce ar putea câştiga Rusia
invadând estul Ucrainei? Ce ar putea câştiga Rusia invadând întreaga Ucraină?
Dată fiind disproporţia de forţe, îi dăm crezare lui Serghei Shoygu, ministrul
rus al apărării, când afirmă că poate
ajunge la Kiev în numai trei zile. Poate şi mai puţin. Dar această invazie ar aduce numai deservicii
Rusiei.
S-ar vedea pusă în posesia unui teritoriu considerabil, cu o populaţie de
aproape 40 de milioane de locuitori pauperizată, cu o economie pe marginea
prăpastiei. Ar trebui să administreze o ţară în pragul falimentului, şi asta ar
costa bani. Şi nu puţini.
O invazie ar credibiliza şi mai mult presa americană şi vest europeană care prezintă Rusia drept un stat agresor, implicat adânc în luptele grele care se duc în Donbass. Şi implicată nu numai cu trensfer de trehnologie militară. Moscova, prin propagandă media, încearcă din răsputeri să schimbe această percepţie a populaţiei Europei sau Americii. Populaţie care este bombardată de propaganda Washingtonului care afirmă că sancţiunile economice împotriva Rusiei sunt nu numai îndreptăţite, ci ar trebui chiar înăsprite. Aceste sancţiuni au făcut ca economia şi aşa fragilă a Rusiei, să se îndrepte încet încet spre dezastru. Să ne amintim că inflaţia în 2014 a fost de 7 procente iar în primele trei luni din 2015 a fost de 17 procente. Şi nu dă semne de oprire. Sancţiunile au făcut ca investiţiile să ocolească Rusia, şi mai grav, fluxurile de capital să-şi inverseze direcţia. Să părăsească Rusia. Ceea ce e foarte grav. Dar mult mai grav este faptul că statele est europene dependente de gazele naturale ruseşti, caută cu disperare alternative. Chiar şi mai scumpe. Pentru că orice e mai bun decât nimic. Şi responsabilii economici europeni încearcă să nu fie luaţi prin surprindere de o eventuală defecţiune a Rusiei. De o eventuală oprire totală a furnizării de gaze ruseşti. Pentru că fără gaze, economiile europene ar intra rând pe rând în colaps. Şi asta chiar că nu e de dorit. De aceea, reorientarea spre alte surse de gaze naturale (lichefiate deci mai scumpe, provenite din nordul Africii sau SUA), nu este de dorit de către Moscova, pentru că ar fi o reorientare fără întoarcere, ştiind fiind, că noi investiţi în infrastructura de transport a gazelor înseamnă renunţarea la vechile reţele ruseşti (noile investiţii, foarte scumpe de altfel, nu pot fi făcute doar pentru o perioadă). Rusia nu e pregătită în acest moment să piardă piaţa central-estică a Europei. Veniturile din hidrocarburi, şi aşa împuţinate din cauza prăbuşirii preţurilor, ar dispărea cu desăvârşire. Ar fi o catastrofă de neegalat pentru Rusia. De aceea investeşte cu înfrigurare în conectarea Turciei cu Balcanii printr-o conductă ce va furniza gaze Europei prin BlueStream, conducta submarină prin care se livrează gaze Turciei. O reorientare totală a Europei spre alte surse de gaze naturale, ar putea priva Rusia de o piaţă stabilă, de un client fidel care nu i-a făcut de-a lungul vremii probleme. Cu toate că din 2018 va intra în vigoare un contract gigantic de furnizare a gazelor naturale către piaţa chineză şi sud asiatică, domnul Putin nu poate rămâne la mâna unui singur client. China se poate dovedi un cumpărător deosebit de dificil, care ar putea face viaţa amară oficialilor Gazprom. Ar putea dicta preţul.
De ce să nu aibă aceste probleme Statele Unite? Un exemplu elocvent în
acest sens este Crimeea.
O invazie ar credibiliza şi mai mult presa americană şi vest europeană care prezintă Rusia drept un stat agresor, implicat adânc în luptele grele care se duc în Donbass. Şi implicată nu numai cu trensfer de trehnologie militară. Moscova, prin propagandă media, încearcă din răsputeri să schimbe această percepţie a populaţiei Europei sau Americii. Populaţie care este bombardată de propaganda Washingtonului care afirmă că sancţiunile economice împotriva Rusiei sunt nu numai îndreptăţite, ci ar trebui chiar înăsprite. Aceste sancţiuni au făcut ca economia şi aşa fragilă a Rusiei, să se îndrepte încet încet spre dezastru. Să ne amintim că inflaţia în 2014 a fost de 7 procente iar în primele trei luni din 2015 a fost de 17 procente. Şi nu dă semne de oprire. Sancţiunile au făcut ca investiţiile să ocolească Rusia, şi mai grav, fluxurile de capital să-şi inverseze direcţia. Să părăsească Rusia. Ceea ce e foarte grav. Dar mult mai grav este faptul că statele est europene dependente de gazele naturale ruseşti, caută cu disperare alternative. Chiar şi mai scumpe. Pentru că orice e mai bun decât nimic. Şi responsabilii economici europeni încearcă să nu fie luaţi prin surprindere de o eventuală defecţiune a Rusiei. De o eventuală oprire totală a furnizării de gaze ruseşti. Pentru că fără gaze, economiile europene ar intra rând pe rând în colaps. Şi asta chiar că nu e de dorit. De aceea, reorientarea spre alte surse de gaze naturale (lichefiate deci mai scumpe, provenite din nordul Africii sau SUA), nu este de dorit de către Moscova, pentru că ar fi o reorientare fără întoarcere, ştiind fiind, că noi investiţi în infrastructura de transport a gazelor înseamnă renunţarea la vechile reţele ruseşti (noile investiţii, foarte scumpe de altfel, nu pot fi făcute doar pentru o perioadă). Rusia nu e pregătită în acest moment să piardă piaţa central-estică a Europei. Veniturile din hidrocarburi, şi aşa împuţinate din cauza prăbuşirii preţurilor, ar dispărea cu desăvârşire. Ar fi o catastrofă de neegalat pentru Rusia. De aceea investeşte cu înfrigurare în conectarea Turciei cu Balcanii printr-o conductă ce va furniza gaze Europei prin BlueStream, conducta submarină prin care se livrează gaze Turciei. O reorientare totală a Europei spre alte surse de gaze naturale, ar putea priva Rusia de o piaţă stabilă, de un client fidel care nu i-a făcut de-a lungul vremii probleme. Cu toate că din 2018 va intra în vigoare un contract gigantic de furnizare a gazelor naturale către piaţa chineză şi sud asiatică, domnul Putin nu poate rămâne la mâna unui singur client. China se poate dovedi un cumpărător deosebit de dificil, care ar putea face viaţa amară oficialilor Gazprom. Ar putea dicta preţul.
Asta e ceea ce încearcă să evite domnul Putin. Se pare însă că e împins pas
cu pas către acest deznodământ. Probabil că acum ar da orice ca războiul din
Donbass să nu fi început. Îl costă mult, pierde mult acolo. Dar nu poate da
înapoi. Pentru că ar fi o dovadă de slăbiciune. Iar ruşii nu i-ar ierta
spulberarea viselor lor. În clipa în care ar da dovadă de slăbiciune, ar fi
debarcat aşa cum au fost debarcaţi Nikita Khrustchev şi Michail Gorbatchev. Doi
lideri sovietici debarcaţi şi înlăturaţi de elita criptocomunistă a vremii. Dacă
Vladimir Putin ar fi înlăturat, se pune întrebarea cine îi va lua locul. Rusia
e o putere nucleară. Nu e de dorit să ajungă la butonul roşu oricine.
3.
Cu toate că Rusia este acum, din punct de vedere economic, cu spatele la
zid, ea totuşi continuă să lupte. Paradoxul este că, singura şansă a domnului
Putin de a reuşi să echilibreze balanţa de forţe şi de a vedea o nouă uniune
apărând în spaţiul euroasiatic, este să-şi dezbine duşmanii. Pentru a uni, el
trebuie să dezbine. Singura şansă a domnului Putin este tocmai acest paradox. Din
nefericire, pentru domnul Putin şi pentru Rusia, NATO este o portocală prea
mare pentru a o înghiţi. Este de la sine înţeles că, în cazul ipotetic că
armata rusă ar invada un stat membru NATO, articolul 5 din tratat va fi aplicat
şi uriaşa maşină politico militară a Alianţei se va pune în mişcare. Nu trebuie
să fii un geniu pentru a-ţi da seama că s-a întins coarda atât de tare, încât
chiar dacă nu ar ataca un stat membru NATO, ci doar unul rămas în zona gri
(zona gri defineşte în principiu statele membre ale Parteneriatului Estic),
Alianţa ar reacţiona. Chiar şi fără nicio mişcare militară a Rusiei, forţele şi
mijloacele aliate se deplaseaza încet dar sigur spre Ucraina. Rusia ştie că nu
are timp, ştie că menţinerea sancţiunilor impuse şi susţinute mai ales de SUA
şi Canada şi preţul scăzut al hidrocarburilor, îi pot falimenta economia şi mai
ştie şi că în această dispută, până la urmă, tot puterea militară are ultimul
cuvânt. Se ştie că o armată, oricât de
mare şi de bine dotată este, nu valorează nimic dacă nu e susţinută de resurse
economice.
Domnul Putin este conştient că nu are nicio şansă împotriva acestui colos
militar şi politic. Nici chiar beneficiind de susţinerea din umbră a liderilor
de la Beijing. Dar China nu este dispusă să susţină deschis politica
intervenţionistă a lui Putin, care are ca rezultat secesiunea oficializată a
Crimeii şi o viitoare secesiune a sudului Ucranei. China nu sprijină din
principiu mişcările secesioniste, deoarece şi ea se confruntă cu astfel de
mişcări, Tibet şi Taiwan. Iar mai mult decât atât, China nu dă nimic fără să tragă
un folos. Şi este periculos pentru Rusia să depindă din punct de vedere
economic numai de China. Este chiar de evitat.
Singura şansă a domnului Putin de a ieşi din cleştele în care e strâns,
este să reuşească să dezbine această alianţă. Atât din punct de vedere politic, cât şi militar. Dar asta este destul de greu.
Poate chiar imposibil. Însă miza este atât de mare, încât merită încercat.
NATO este o alianţă formată din 28 de state membre, foarte diferite între
ele din punct de vedere economic. Nu este foarte uşor ca interesele lor să fie
aduse la un numitor comun, dar până acum, alianţa a funcţionat totuşi ca un tot
unitar. În timpul războiului rece, alianţa a funcţionat mai mult ca o poliţă de
asigurare, decât ca un adevărat pact militar. Dar războiul rece nu a fost un
adevărat război. Cu morţi şi răniţi.
Cu excepţia Franţei şi Greciei, niciodată statele semnatare nu au avut un
adevărat motiv să părăsească alianţa. Franţa s-a retras din structurile NATO în
1966, în timpul mandatului preşedintelui Charles de Gaulle, dar a revenit în
2009 în timpul preşedenţiei lui Nicholas Sarcoszy. Grecia şi-a retras trupele
din NATO între 1974 şi 1980 din cauza tensiunilor dintre Grecia şi Turcia. Deci precedentul există.
Lăsând la o parte Grecia, care a avut în 1974 un motiv rezonabil de a
părăsi temporar alianţa, Franţa lui de Gaulle a părăsit structurile de comandă
ale NATO, motivând inegalitatea parteneriatului cu SUA şi Regatul Unit şi
dorinţa de a-şi realiza propria strategie de apărare, fără aportul şi
supremaţia altor puteri, afirmându-şi astfel propria suveranitate. Acesta a
fost motivul invocat, pe când cel adevărat era dorinţa Franţei, devenită de
curând putere nucleară, de a menţine controlul absolut asupra armelor atomice
instalate la bordul flotei sale din Marea Mediterană, existând bănuiala că SUA
ar încerca să controleze capabilităţile nucleare ale partenerilor săi. Cine a
strecurat această informaţie în birourile preşedenţiei franceze, rămâne totuşi
un mister...
Interesele divergente ale unor ţări sau grupuri de ţări membre ale unor
alianţe militare, pot fi exploatate în aşa fel încât aceste ţări pot părăsi respectiva alianţă,
destabilizând-o, iar la un moment dat, interesele acestor ţări sau grupuri de
ţări pot deveni chiar antagonice alianţei părăsite.
Ce opţiuni are Rusia în acest moment?
Rusia a luat de mult hotărârea de a destabiliza alianţa nord atlantică. Mai
ales după cea de-a cincea extindere din 2004, când au fost cooptate în alianţă
inclusiv trei state foste sovietice:
republicile baltice. Beneficiind de sumele imense încasate din exportul de
hidrocarburi cotate în perioada 2000-2014 la valori record, Rusia a conceput un
plan de destabilizare economică a statelor membre NATO din partea de est a
Europei, considerând vulnerabilitatea lor economică şi înclinarea spre corupţie
endemică, punctele de plecare ale planului.
4.
În afară de Grecia, Cipru şi de Finlanda,
care datorită sistemului economic capitalist urmat după al doilea război
mondial, au reuşit sa-şi construiască economii stabile şi performante, celelalte
state est europene sunt încă supuse unei tranziţii interminabile către economia
de piaţă reală. Din păcate, tarele economiilor socialiste centralizate, au
lăsat urme adânci în societatea est-europeană, făcând-o în mare parte să fie
expusă fenomenului de corupţie. Corupţia este o plagă ce se extinde în mod
exponenţial la nivelul întregii societăţi, iar dacă nu se iau măsuri adecvate
ea poate atinge inclusiv factorii decizionali, făcând imposibilă limitarea sau
stoparea ei. În mod real, dacă fenomenul corupţiei s-a generalizat într-o
societate, el se autoprotejează, creându-şi propriile sisteme de avertizare şi
apărare. Autoprotecţia se realizează şi prin imposibilitatea de a mai exista
indivizi sau instituţii care să aibă o
voinţă reală de a lupta împotriva corupţiei. De la un anumit nivel în sus,
corupţia devine un factor de subminare a capacităţii de apărare a statului
respectiv.
Din nefericire, nivelul foarte scăzut de performaţă ale economiilor est europene,
a făcut ca fenomenul de corupţie să genereze serioase probleme în gestionarea
societăţii. Tocmai aceste probleme le-a speculat Rusia, în ofensiva ei
împotriva statelor est europene membre NATO. Companiile ruseşti finanţate cu
capitaluri de stat, au cumpărat industrii strategice ale statelor ţintă, în
special în sectorul energetc şi metalurgic. Evident, nu întâmplător, deoarece
aceste industrii sunt extrem de bine reprezentate în economia Rusiei, deci până
la ideea cumpărării şi falimentării lor, nu a fost decât un pas. Dar cumpărarea acestor companii fanion ale
economiilor est europene are şi alte beneficii pentru invazia rusă. Bătătoreşte
calea spre exportul de corupţie spre aceste state, care devin astfel vulnerabile.
Prin mită şi şantaj, poţi influenţa deciziile politice ale unei ţări. Prin
evaziune fiscală dusă la nivel de strategie de penetrare a pieţei, poţi să
subminezi economia ţării vizate. Şi o poţi subordona intereselor tale.
Aceste metode au fost testate în ţările membre ale Parteneriatului estic.
Şi au dat roade. Acolo unde nu au avut succes, s-a trecut la un al doilea
nivel, războiul hibrid. Dau roade şi în statele foste socialiste ale Europei de
Est.
Folosindu-se de dificultăţile economice generate de criza financiară
mondială pe care lumea o traversează începând cu 2007, Rusia, prin oferte
tentante de contracte energetice, sapă încetul cu încetul o prăpastie evidentă
între economiile prietenoase şi cele vădit neprietenoase. Aceste oferte îşi fac
efectul, având în vedere apele tulburi în care navigă economia Europei în
general, şi a Europei de Est, în special.
Dar dintre fostele state socialiste, o parte au devenit toatal ostile
Rusiei. Acestea sunt Polonia, România, şi statele baltice. Asta în ciuda eforturilor responsabililor ruşi cu destabilizarea. În ciuda
eforturilor maşinii de propagandă rusă. Foarte bine pusă la punct. Dar Polonia
şi România, ca să nu mai vorbim despre statele baltice, au o istorie aparte. Au
avut de-a lungul vremii foarte mult de suferit din partea marelui vecin de la
răsărit. Inclusiv rapturi teritoriale. Statele baltice au avut parte de
strămutări forţate ale populaţiei şi colonizare a etnicilor ruşi pe teritoriile
lor. Colonizări care au schimbat balanţa etnică. Şi care au creat nenumărate
probleme sociale. Cu toate eforturile ruseşti, aceste ţări nu au putut fi
atrase total pe orbita Rusiei. Iar
pericolul de a fi folosite pe post de vârf de lance de către Statele Unite în
ofensiva sa împotriva Rusiei, devine tot mai iminent.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Cipru, Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria,
Cehia şi Slovacia. Pe hartă, aceste ţări constituie o adevărată centură de
forţă, tăind în principiu legăturile strategice ale vârfului de lance american,
cu restul Europei.
Bulgaria, Serbia, Cehia, Slovacia, sunt, din multe puncte de vedere
tributare nu numai legăturilor istorice, dar mai ales a panslavismului,
concept propagat de Rusia în vedrea creării ideii unui comonwealth rusesc
incipient. Beneficiile pe care Marea
Britanie le-a avut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, atunci când
devenise clar că era imperiilor coloniale era spre sfârşit, au făcut ca Londra
săşi păstreze influenţa economică în fostele colonii, transformându-le în state
satelit. Nu acelaşi lucru a făcut Franţa, beneficiara la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial al unui imperiu colonial la fel de mare, şi care nu a
înţeles nimic din vremurile noi care veneau şi a abandonat fostele sale colonii,
dupa răboaie sângeroase pe care inevitabil, le-a pierdut. Rusia încearcă acum să
îşi reclădească influenţa pierdută în estul Europei în anii 90 ai secolului
trecut, prin promovarea asiduă a conceptului de panslavism.
Folosindu-se de redutabila sa armă, preţul hidrocarburilor, Rusia reuşeşte să influenţeze deciziile
politice ale tuturor statelor est europene. Cum aproximativ 30 % din consumul
de gaze naturale al întregii Europe este asigurat de Gazprom, se evaluează la circa 25 de ani, dependenţa de gazele
ruseşti a Europei. Iar ruşii plănuiesc chiar să mărească exporturile de gaze
spre Europa în următorii ani. Alexey Miller, şeful Gazprom a afirmat la o
canferinţă pe teme energetice desfăşurată la Berlin, că “Gazul rusesc va ramâne un element de neînlocuit pe piaţa de energie din Europa. Vom creşte
exportul de gaze în Europa pâna la nivelul atins în 2013 sau chiar peste
acesta". Cu toate eforturile responsabililor europeni din domeniul
energetic, de a reduce dependenţa Uniunii de importurile de gaz rusesc, totuşi
este evident că relansarea economică europeană este condiţionată de preţul
energiei. Iar pentru unele dintre economiile est europene acest preţ reprezintă
diferenţa dintre relansare şi colaps economic.
Din păcate pentru Grecia,
relansarea economică este doar un concept abstract. Cu o datorie externă de aproximativ
350 de miliarde de euro, cu un guvern proaspăt ales pe baza unor promisiuni
populiste care făceau referire la ruperea acordurilor cu troika europeană, care
impunea politici de austeritate, cu o lipsă de voinţă reformatoare care se
pare că a cuprins toată societatea, Grecia este în situaţia înecatului care se agaţă chiar şi
un fir de pai, pentru a se salva. Primul ministru grec, Alexis Tsipras şi
ministrul de finanţe Yanis Varoufakis au ameninţat Bruxellesul cu retragerea
din UE şi au plecat la Moscova. Obţin o sumă mică şi o promisiune mare.
Preşedintele cipriot Nicos Anastasiades a semnat un acord cu Moscova, în
vederea instalării în Cipru a unei baze navale ruse. La doi paşi de o bază
navală aparţănând Majestăţii Sale Britanice. Şi guvernul cipriot ameninţă cu
retragerea din Uniunea Europeană. Şi aşteaptă împrumuturi, tot de la Moscova.
Pentru că Moscova are bani de recuperat din Cipru. Bani care în urmă cu câţiva ani, la
intervenţia Germaniei, au fost blocaţi în sistemul financiar de tip paradis fiscal al
Ciprului.
Ungaria s-a lansat pe orbita Moscovei, încă de când Kremlinul i-a făcut
oferta de a face parte din Uniunea Vamală Eurasiatică. Premierul Orban, un
personaj controversat, care a contestat de nenumărate ori ingerinţele Băncii
Central Europene şi a factorilor de decizie europeni în deciziile guvernului
său, l-a primit pe preşedintele Putin cu braţele deschise la Budapesta. Avea şi
de ce, la sfârşitul anului expiră contractul cu Rusia pentru furnizarea gazelor
naturale. Iar acest contract trebuie reînoit.
Serbia şi Bulgaria, aliate tradiţionale ale Rusiei, duc o politică
duplicitară vis a vis de politica Bruxellesului. Serbia intenţionează să facă
parte din Uniune. Bulgaria este parte a Uniunii.
Ce au în comun toate aceste state est europene?
Un gazoduct. Care va uni Rusia de Balcani. Şi apoi de centrul Europei. Prin
Turcia. Când se va construi, Rusia va avea o variantă nouă de transport a
gazelor naturale spre Europa. O variantă mai bună decât Ucraina. Iar când acest
gazoduct va fi operaţional, Ucraina va fi deconectată de la gaze. Iar economia
sa se va prăbuşi. Ucraina se va prăbuşi şi din punct de vedere economic dar mai ales
politic. Nu e exclus ca Yanukovich să revină prin vot, revoluţie sau lovitură
de stat, pe fotoliul de preşedinte.
Gazoductul va face şi mai dependente ţările care compun centura de forţă
a estului, de Rusia. Şi le va îndepărta politic de vestul Europei, de
deciziile luate la Bruxelles. Şi mai ales va izola România şi Polonia, vârful
de lance din punct de vedere militar al NATO, împotriva Rusiei. În contextul
ameninţărilor militare, cele două ţări ar fi izolate în mare măsură din punct
de vedere strategic. Şi ar face improbabilă folosirea lor ca platformă de
sprijin în eventualitatea unor acţiuni militare ale NATO pe teritoriul Ucrainei.
Iar problemele se complică şi mai mult dacă această centură de forţă a estului,
va fi presărată cu baze militare ruseşti.
Divide et impera. Dezbină şi cucereşte. Un principiu enunţat cu două mii de
ani în urmă. Mai actual ca niciodată...
miercuri, 1 aprilie 2015
NOUA EUROPĂ
1.
Conceptul Noua Europă a fost definit în 2003 de Donald
Rumsfeld, în momentul în care Statele Unite au invadat pentru a doua oară
Iraqul lui Sadam Hussein. Nici nu ştia câtă dreptate avea.
Conceptul a izvorât din frustrarea americanilor, care
s-au simţit trădaţi de aliaţii lor europeni, Franţa şi Germania şi Italia. Şi
care reprezentau vechea Europă. O Europă ce nu avea puterea de a înţelege lupta
lor pentru democraţie şi securitate mondială. Care nu aveau puterea de a
aprecia eforturile pe care ei le făceau în calitate de jandarm mondial. Şi care
din meschinărie şi calcule negustoreşti, nici măcar nu au aprobat invazia, dacă
tot nu au luat parte la ea.
La polul opus se situau fostele state socialiste din
estul Europei, care au aprobat în cor, entuziasmate, acţiunile armatelor
americane. Şi s-au pregătit de luptă.
Dar de ce erau atât de entuziasmate? Sprijin pentru aderarea la Uniunea
Europeană? Facilităţi economice? Se simţeau cumva ameninţate de armele lui
Sadam? Nicidecum. Statele Unite nu au promis nimic fostelor state socialiste,
cel puţin nu promisiuni deschise. Iar Iraqul era prea departe pentru a
constitui pentru ele o ameninţare reală.
Asta nu le-a împiedicat să se înregimenteze susţinând cauza Americii. Au
susţinut-o prin sprijin militar (insignifiant desigur, având în vedere
dimensiunile capacităţilor lor militare) şi sprijin politico-moral
(preşedintele francez de la acea dată, Jaques Chiraq a rostit o frază
emblematică: „Au pierdut ocazia de a tăcea”).
A fost pentru prima dată când lărgirea Uniunii Europene a fost negată,
timid e drept, chiar de către cei care în calitate de candidaţi, băteau la uşa
Uniunii.
Rădăcinile Noii Europe au apărut cu mult înainte ca acest concept să fie
enunţat de către secretarul american al apărării Donald Rumsfeld.
În toamna lui 1989 a căzut zidul Berlinului. Fusese construit in 1961 şi
era menit să apere socialismul de duşmanul său ideologic, capitalismul. S-a
crezut că odată cu dispariţia sa, demolat cu baroasele de tinerii germani care
visau la unificarea Germaniei, cele două Europe, cea capitalistă şi cea
socialistă, vor deveni una singură. S-a crezut că temuta cortină de fier,
inaugurată de tancurile tovarăşului Stalin la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, va fi în sfârşit ridicată.
Cortina ideologică a lui Stalin era însă prea bine fixată în fundamentele
Europei, pentru ca ea să poată fi demontată atât de simplu. Cortina de fier a Europei a împărţit Europa
în două nu doar din punct de vedere ideologic şi social politic. A împărţit
Europa şi din punct de vedere economic. Poate această divizare, economică, a
Europei, este cel mai dificil de depăşit. Se pare că piatra de încercare a
unificării Europei, este depăşirea diferenţelor economice. Ceea ce nu este
chiar uşor de făcut.
În cei douăzeci şi cinci de ani de economie de piaţă, statele foste
socialiste ale Europei de Est au parcurs trasee diferite. Dar toate aceste
trasee, oricât de diferite ar fi fost, au totuşi un numitor comun: au devenit dependente de locomotivele economice situate în Europa
Occidentală: Germania, Franţa, Italia.
Au omis în mod voit sau forţate de împrejurări, faptul că în lume mai sunt şi
alte pieţe de desfacere pentru produsele lor. Treptat, au pierdut pieţele non
europene de desfacere, limitându-se la exportul de materii prime şi produse
slab tehnologizate exclusiv către economiile super tehnologizate ale Europei de
Vest. Economiile est europene mult mai slabe şi mai puţin tehnologizate, nu ar
fi putut în niciun chip să pătrundă pe pieţele vestice cu produse mult mai
slabe calitativ decât cele produse în vest. Astfel că s-au limitat la a deveni
furnizoare în principal de materii prime pentru
vest. Această limitare a viziunii planificatorilor economici
est-europeni a dus la adâncirea şi mai accentuată a inegalităţii dintre
productivitatea economiilor vestice şi cele estice.
Productivitatea
macroeconomică este raportul dintre PIB-ul unei economii şi numărul de persoane
înregimentate în câmpul muncii. PIB-ul este strâns legat însă de plusvaloarea
pe care o realizează capacităţile de producţie care compun zona economică
respectivă. Plusvaloarea este mică atunci când produci şi exporţi materii prime
şi produse slab prelucrate. De aici rezultă diferenţa enormă între
productivitatea muncii în spaţiul economic al fostei Pieţe Comune şi
productivitatea muncii în fostul spaţiu economic socialist (C.A.E.R.,
bineînţeles, fără URSS). Şi mai rezultă şi diferenţele de venituri între
muncitorii din cele două spaţii economice, cu toate că cel puţin în principiu
prestează acelaşi efort.
Se pare că, deşi
productivitatea fostelor state socialiste din Europa de Est nu o egala nici pe
departe pe cea a statelor industrializate ale Europei de Vest, acest gap s-a
adâncit tot mai mult mai ales în ultimii 15 -17 ani, de când fluxurile de
capital sub formă de credite non suverane (private), au început să circule
dinspre Vest spre Est.
Aceste fluxuri de capital,
s-au mişcat în mod natural dintr-un spaţiu economic stabil, deci cu dobânzi
bancare reduse către un spaţiu economic instabil, deci cu dobânzi mari. Fenomenul a creat în toată Europa de
Est, indifferent de forma de alocare a acestor fluxuri de capital, doar bule
speculative (a se vedea creşterile necontrolate ale preţurilor bunurilor
imobiliare, urmate de o prăbuşire a lor). Odată cu venirea crizei economice,
circuitul capitalurilor s-a oprit, rezultatul fiind doar deficite bugetare greu
de acoperit de guvernele statelor din estul Europei. Evident, unele state au
reuşit să profite de aceste fluxuri de capital intrate în acea perioadă,
investind creşterile economice respective în programe de dezvoltare care au dus
la crearea de noi capacităţi de producţie şi bussinesuri capabile să creeze
plusvaloarea necesară returnării datoriilor şi menţinerii unui echilibru
bugetar macroeconomic. Alte state est europene nu au ştiut sau nu au putut s-o
facă. Sau nu au vrut.
Cert este că economiile din
Europa de Est sunt în mod covârşitor controlate de grupurile mari din
economiile Europei de Vest. Prin majorarea diferenţei dintre productivitatea
macroeconomică a estului şi a vestului, prin subordonarea financiară
cvasitotală a sistemelor financiare estice către cele vestice, diferenţele
dintre cele două spaţii economice tind să se mărească, în loc să se micşoreze.
Şi mai rău, această subordonare impinge şi mai jos economiile estului, în
condiţiile scăderii dinamicii economice a vestului.
În aceste condiţii, apare
foarte clar de ce renunţarea la pieţele de desfacere non-europene, renunţarea
la investiţii susţinute în tehnologie, plafonarea în postura de furnizor de
materii prime pentru vest şi subordonarea excesivă a sectoarelor financiare,
conturează o Europă de Est care se depărtează încet dar sigur de sora ei mai
bogată Europa de Vest. Conturează de fapt o nouă Europă.
Şi din punct de vedere istoric, Europa de Est este diferită de Europa de
Vest. În vreme ce vestul Europei, are o istorie îndelungată în calitate de
descendentă a Romei antice, Europa de
Est este formată din popoare de sorginte slavă. Polonezii, cehii,
ungurii, finii, bulgarii, sârbii, sunt popoare sosite în Europa evului mediu
timpuriu, nomazi plecaţi în căutarea spaţiului vital, mânaţi de instinctul
atavic care a urmat exploziilor demografice ale Asiei acelor vremuri. Şi şi-au
găsit o casă în estul frământat de evenimente al unei Europe care încerca să
işi găsească o cale prin negura lăsată în urmă de destrămarea unui imperiu ce
păruse de nezdruncinat. Excepţie fac
grecii şi românii, două naţiuni aparte.
Diferenţele istorice continuă cu diferenţele sociale. În timp ce Europa de Vest a avut o dezvoltare
bazată pe o societate concurenţială, pe economia de piaţă, pe un sistem
economic liber şi pe apărarea conceptului de individualism, Europa de Est a
fost prinsă în cătuşele doctrinelor socialist-marxiste, doctrine care pun la
bază statul ca administrator al bunurilor societăţii, considerate bunuri
comune. Dezvoltarea societăţii est-europene socialiste se bazează pe principiul
comunismului, opus individualismului promovat şi protejat de societatea
vestică. Acest tip de dezvoltare are ca
piesă de rezistenţă punerea interesului societăţii în faţa interesului
individului sau al unui grup de indivizi, opunându-se conceptului de
liberalism.
Socialismul a fost instaurat de facto in Europa de Est, după cel de-al
doilea război mondial, de tancurile tovarăşului Stalin, transformând poate
ireversibil concepţia cetăţenilor despre natura proprietăţii asupra bunurilor
economice şi asupra modului de distribuţie a produselor rezultate din
actvităţile economice. În timp ce în
partea de vest a cortinei de fier, individualismul ca expresie a libertăţii de
acţiune, împingea înainte economiile statelor capitaliste, forţându-le să
devină competitive sau să piară, în partea de est, comunismul, prin precursorul
său, socialismul, propovăduia egalitarismul şi distribuţia în mod uniform a
bunurilor şi serviciilor, fără a ţine seama de performanţele individuale sau de
grup, propovăduind cunoscutul slogan „fiecăruia dupa posibilităţi, fiecăruia
după nevoi”. Evident că spre deosebire de lumea cu circulaţie liberă a
capitalurilor, în partea de Europă unde statul, care nu avea cum să devină
decât totalitar, administra economiile fără să aibă o măsură prin care să
cuantifice nevoile populaţiei (preţul liber care dictează mărimea plusvalorii,
singura măsură de cuantificare a nevoilor populaţiei), lua decizii greşite sub
presiunea ordinelor venite de la planificatori economici lipsiţi de capacitatea
de sinteză a pieţei reale şi în acelaşi timp lipsiţi de responsabilitatea de a risca
în mod real, proprietăţi care să le aparţină (proprietarul era statul).
Se pare că în conştiinţa milioanelor de locuitori ai Europei de Est,
flozofia socială protecţionistă, oferită de economiile planificate în mod
centralizat, îi îndepărtează de milioanele de locuitori ai Europei de Vest, care
au ca filozofie de viaţă concurenţa, cu expresia ei finală, selecţia naturală,
enunţată de Darwin.
Astfel că, e de la sine înţeles de ce economiile vestice sunt
cvasiincompatibile cu economiile estice, chiar şi după 25 de ani de la
instalarea libertăţii economice în Europa de est. Şi de altfel nici măcar nu se
întrevede vreo posibilitate de a micşora decalajul instaurat de 45 de ani de
doctrină economică socialistă.
Şi totuşi ce şanse ar putea fi?
Se ştie că imigranţii est europeni, odată ajunşi în statele Europei de
vest, devin brusc foarte eficienţi, însuşindu-şi imediat filozofia
individualistă, care a devenit lege a modului de muncă şi de viaţă al
occidentalilor. Şi această observaţie e valabilă pentru absolut toate naţiunile
est europene care au imigranţi în vest. De aici tragem concluzia corectă că nu
este vina est-europenilor că, în calitate de muncitori într-o economie
guvernată de legi socialiste sau post socialiste (aşa zise tranziţii către
economia de piaţă), nu au randamentul muncitorilor formaţi pe piaţa forţei de
muncă occidentală. Omul este om, în orice colţ de lume ar fi, unii mai buni,
alţii mai puţin buni, dar definitoriu este ceea ce îi oferă societatea, ceea ce
îî pune la dispoziţie filozofia economică a pieţei economice locale.
Pentru ca economiile statelor est europene să ofere aceeaşi filozofie
economică muncitorilor înregimentaţi în piaţa forţei de muncă ar trebui în
primul rând ca piaţa să ofere aceleaşi salarii ca şi cele oferite de piaţa
forţei de muncă din vest. Dar pentru ca piaţa estică să ofere beneficii la fel
de mari ca şi cea vestică, am văzut că este nevoie ca economiile estice să
producă bunuri şi servicii suficient de tehnologizate, astfel încât ele să
poată furniza o plusvaloare suficient de mare, deci posibilitatea plăţii unor
salarii mari. Atâta vreme cât economiile estice sunt plafonate la exportul de
materii prime şi produse slab tehnologizate, salariile vor fi mici, iar
muncitorii nu vor fi îndeajuns de mult cointeresaţi în eficienţa capacităţilor
de producţie. Pentru producţia de bunuri şi servicii înalt tehnologizate, este
nevoie însă de transfer de tehnologie şi deci infuzii de capital, capital care,
având în vedere subordonarea totală a sistemelor financiare estice, celor
vestice, va face ca dependenţa de capitalurile vestice să creeze un cerc
vicios, din care cu greu se va putea ieşi. Acest cerc vicios va fi şi mai
accentuat în momentul în care noile state ale Uniunii Europene vor adopta
moneda unică europeană. Economiile lor nu se vor mai putea apăra absolut deloc
împotriva jocurilor financiare patronate de Banca Central Europeană, care s-a
dovedit a face întotdeauna jocul intereselor statelor vestice industrializate.
Deci şansele sunt zero.
3.
Ibi bene ubi patria.
Patria este acolo unde este mai bine.
Şi totuşi ce este de făcut? Vor fi statele est europene condamnate să rămână
pentru totdeauna rudele sărace ale statelor vest europene? Vor fi condamnaţi
cetăţenii est europeni să fie consideraţi niste paria ai Uniunii Europene?
Să luăm un exemplu simplu. În oraşul X sunt în total 20 de băcănii mici de
cartier. Administrate de patroni care au propriile lor mici afaceri. Dar la un
moment dat, în oraş se deschide un supermarket al gigantului Carrefour. Ce se
va întâmpla cu micul patron de băcănie? E uşor de ghicit că în scurt timp ar da
faliment. Nu ar putea rezista presiunii concurenţei uriaşe. În cel mai bun caz,
atunci când nu ar ajunge şomer, băcanul de la colţ s-ar considera fericit să fie
angajat casier în supermarketul care i-a falimentat mica afacere. Ce opţiuni ar
fi avut? Şă se asocieze cu gigantul Carrefour? Chiar acceptând că oficialii
Carrefour ar lua în considerare o astfel de variantă, ce ar fi putut oferi supermarketului,
mica lui băcănie? Mai nimic! Dar dacă, cei 20 de băcani s-ar asocia între ei? Beneficiind
de afaceri aproximativ egale, complementare, asociindu-se s-ar putea sprijini
şi s-ar putea apăra împotriva practicilor concurenţiale neloiale la care ar
recurge de bună seamă concurentul lor nou venit. Şi ar putea beneficia de un
capital de 20 de ori mai mare decât cel al unuia singur. Iar cu o politică
economică adecvată, ei ar putea supravieţui. Şi ar putea concura cu
supermarketul. Şi după un timp ar deveni chiar un concurent demn de a fi luat
în seamă.
Ce s-ar întâmpla dacă fostele state socialiste, cu economii precare şi care
nu pot concura economiile puternice ale statelor din vest, s-ar asocia într-o nouă
federaţie a Europei de Est? Ar putea pune
în comun potenţialul economic emergent deloc de neglijat, ar putea prin programe coerente de marketing
macroeconomic să descopere pieţe de desfacere compartibile cu produsele lor
deocamdată de o slabă calitate. Şi-ar putea proteja sistemele financiare de
agresiunea capitalurilor vestice şi ar
putea stabili o politică monetară comună, şi ulterior o monedă est europeană
comună. Ar avea avantajul evadării din cătuşele financiare instituite de
politicile monopoliste ale vestului. Şi încet dar sigur, ar cuceri pieţele asiatice,
africane şi sud americane (emergente), care ar putea absorbi fără probleme
produsele lor. Plusvaloarea obţinută, ar putea fi investită nu în returnarea
creditelor şi dobânzilor împovărătoare, stabilite de marile trusturi financiare
vest europene, ci în programe de dezvoltare durabilă, în infrastructură şi
cercetare, astfel încât produsele acestei noi federaţii şă devină în timp
produse înalt tehnologizate, care să concureze cu real succes produsele
occidentale. Abia atunci, productivitatea macroeconomică a estului al putea
egala productivitatea macroeconomică a
vestului.
Se pare că asistâm la falimentul conceptului de naţiune europeană. Din
cauze multiple. Istorie, diferenţe sociale, politice, diferenţe în filozofia
muncii. Din cauza conducerii europene multicefale, a indeciziei factorilor de
răspundere de la Bruxelles.
Nici superputerile lumii nu au fost prea fericite, asistând la apariţia
unei Europe puternice, capabile să le conteste supremaţia mondială.
Un nou stat în estul Europei ar avea şanse de supravieţuire, doar dacă ar
fi construit în ideea unei federaţii active, cu o atitudine economică agresivă,
cu o conducere centralizată şi nu multicefală, şi nu în ultimul rând, care să respecte
fiecare naţiune componentă în parte.
Nu o naţiune europeană, ci o Europă a naţiunilor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)