“Eu nu am extraordinar de mulţi bani. Eu am acces la
extraordinar de mulţi bani”. (Ion Ţiriac, om de
afaceri)
Keynes, John Maynard, economist britanic de top, a rămas
în istorie nu numai prin doctrina care îi poartă numele, ci şi prin cuvintele: “Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. Cel
puţin privinţa asta, Keynes avea dreptate.
Banii
noştri sunt gestionaţi de guverne. Prin băncile centrale, guvernele
administrează procesul de emitere al monedei. Având în vedere importanţa acestor
prerogative, este interesant de stiut că guvernele lumii nu dau nimănui
socoteală pentru modul cum administrează banii
noştri. Băncile centrale ale statelor aplică în domeniul monetar, politici atât
de secrete şi de învăluite în mister, încât devine tabu chiar şi simpla aluzie
la un control public sau o dezbatere publică a acestora.
Criza
financiară începută odată cu căderea băncii de investiţii Lehman Brothers
Holdings Inc. în 2008, a permanentizat depresiunea economică în care întreaga
lume s-a afundat, creându-se conceptul de “nouă ordine economică mondială”,
care se pare că înlocuieşte treptat efervescenţa financiară care a urmat
războiului rece încheiat în 1991, odată cu căderea Uniunii Sovietice.
În principiu, efervescenţa financiară începuse încă din
1971, odată cu declaraţia oficialilor Federal Reserve Bank, că pe viitor se va
renunţa la acoperirea în aur a monedei americane, care era considerată vinovată
pentru stagnarea economică a Statelor Unite. Odată cu eliminarea etalonului aur
în 1971 şi a anulării Acordului Smithsonian în 1974, Statele Unite ale Americii
şi odată cu ele, toate economiile care se raportau la dolar, au adoptat
doctrina Keynes, considerată la acea vreme cea mai liberală şi progresistă din
lume. În principiu, doctrina Keynes
stabileşte că moneda nu este necesar să fie considerată o marfă, ci ea poate fi
considerată o simplă unitate de măsură a valorii bunurilor materiale şi
serviciilor. În consecinţă, emiterea de monedă este un factor de progres, şi nu
ar trebui frânată de cutumele unei echivalări într-un metal preţios, deoarece
punerea la dispoziţia societăţii a sumelor de bani necesare investiţiilor în
noi capacităţi de producţie sau reluarea ciclului economic de către vechile
capacităţi de producţie, nu ar trebui frânată de existenţa sau inexistenţa unei
cantităţi oarecare a unei valori intrinseci (aurul). Teoria elaborată de Keynes se rezumă la faptul
că statul trebuie să întrebuințeze măsuri politico-fiscale și monetare, pentru
a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o
politică fiscală expansivă, pentru ca șomajul sa fie redus. În timpuri de
prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute
(surplus saving). Fluctuațiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.
Doctrina
keynesiană sună bine şi a fost îmbrăţişată de toate guvernele care se consideră
liberale şi progresiste. S-a calculat chiar că, pentru Statele Unite, o
inflaţie de 5 sau 6 procente pe an este un factorul de progress de care
economia americană are nevoie pentru a se dezvolta stabil.
Să
fie oare chiar aşa de simplu?
Oricum,
în ziua de azi, toate guvernele au îmbrăţişat doctrina keynesiană şi au preluat
în totalitate controlul producţiei de monedă şi controlul dirijării acesteia în
funcţie de interesele lor, fără a da socoteală societăţii civile de acţiunile
lor. De ce este atât de important controlul emiterii de monedă?
Să începem cu începutul şi să luăm exemplul unui
administrator de societate comercială (capacitate de producţie). Pentru a-şi
relua ciclul de producţie în cadrul societăţii pe care o administrează, el
trebuie să achiziţioneze bunurile materiale destinate producţiei viitoare
(materii prime şi eventual tehnologie). Doar în cazul cel mai fericit, antreprenorul
nostru ar putea să achiziţioneze aceste bunuri necesare reluării ciclului de
producţie din profitul pe care l-a obţinut în urma activităţii pe care o
desfăşoară. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, antreprenorii
achiziţionează bunurile materiale destinate reluării ciclului de producţie,
prin intermediul creditului. În orice economie sănătoasă, rolul băncilor este
de a colecta banii populaţiei în depozite bancare şi repunerea lor în
circulaţie sub formă de credite, în vederea achiziţionării de către
antreprenori a bunurilor materiale destinate reluării ciclului de producţie,
sau pentru noi investiţii în dezvoltarea capacităţilor de producţie existente
sau de dezvoltare a unor noi capacităţi (creditul investiţional). Evident şi
creditul de consum are rolul său în acest circuit al banilor în societate, dar
întotdeauna el are o pondere mai mică. Deci, în concluzie, în economiile
construite pe baze sănătoase, populaţia, prin economisire, transferă către
debitorii băncilor puterea sa de cumpărare, permiţându-le acestora să
achiziţioneze bunuri şi servicii destinate producţiei viitoare. Cantitatea
creditului care e posibil să fie oferit pieţei de către populaţie prin
intermediul instituţiilor bancare, este strict limitat de cantitatea
economiilor realizate de populaţie. În acest fel, nivelul producţiei realizate
de către capacităţile de producţie este exprimat în funcţie de nivelul
economisirii realizate de populaţie. Cu alte cuvinte, populaţia stabileşte
cantitatea viitoare de bunuri şi servicii pe care o va absorbi. Care este
indicatorul care stabileşte nivelul economisirii realizate de populaţie? Rata
dobânzii. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât semnalul pentru
populaţie este de a economisi mai mult,
deci de a pune la dispoziţia antreprenorilor sume mai mari care vor fi folosite
pentru niveluri ale producţiei mai ridicate. În acest caz este clar că
populaţia va reuşi să absoarbă acest nivel crescut de bunuri şi servicii, deci
capacităţile de producţie care le produc vor funcţiona fără a-şi pune problema
resurselor necesare reluării ciclului de producţie. În cazul în care rata
dobânzii scade, semnalul dat pieţei este că piaţa este suprasaturată de produse
şi servicii, deci este cazul ca antreprenorii să ia în considerare o ajustare a
planurilor de producţie viitoare. Rata dobânzii acţionează ca un indicator
cheie după care se poate ajusta întreaga activitate economică a societăţii.
Pentru ca rata dobânzii să poată îndeplini acest rol, este necesar ca ea să fie
stabilită nu prin măsuri administrative discreţionare cum se întâmplă acum, ci
printr-o negociere liberă cerere-ofertă între actorii pieţei financiare
(populaţie, bănci, antreprenori).
Guvernele au însă o altă versiune asupra dinamicii pieţei
financiare.
Ludwig von Mises, în a sa Interpretare inflaţionistă a
istoriei, ne dă răspunsul la intrebarea „ce se întâmplă cu banii noştri”.
Pentru că o circulaţie naturală a capitalurilor în
societate în felul în care am arătat mai sus duce la restricţionarea cantităţii
de monedă pusă la dispoziţia finanţatorilor economici (instituţiile bancare),
aceştia au creat un concept nou de credit, numit creditul de circulaţie,
văzut la început ca un adjuvant al creditului real, menit să
impulsioneze, în perioade economice dificile investiţiile şi odată cu ele,
ieşirea economiei din recesiune. Creditul de circulaţie este prezentat ca un
medicament cu care economiştii pot trata recesiunile economice. Şi chiar aşa ar
fi, dacă oficialii guvernamentali nu ar fi sesizat potenţialul financiar al
acestui tip de credit.
Ce este creditul de
circulaţie?
Creditul de circulaţie este acel tip de credit acordat
din fonduri bancare special create în acest scop care sunt de fapt bani creaţi
din nimic, monedă tipărită la comandă, fără o valoare intrinsecă, dar care
conferă valoare tranzacţiilor economice efectuate cu ea. Una din
caracteristicile de bază ale unui împrumut, este acela că valoarea cedată de
creditor debitorului nu ma poate fi folosită de creditor până la returnarea
sumei împrumutate. Dar acest tip de credit, de circulaţie, face ca această
caracteristică crucială a creditului să fie anulată, sub lozincile promovate de
către adepţii doctrinei keynesiene care o declară ca fiind mult mai liberală şi
generatoare de progres, chiar dacă ea crează cele mai bune auspicii pentru
apariţia banilor discreţionari (fiat money), bani pe care noi îi folosim având
încredere în autoritatea emitentă, încredere care este din ce în ce mai
discutabilă.
Să luăm acelaşi exemplu, al antreprenorului care conduce
o capacitate de producţie. Pentru reluarea ciclului de producţie el este nevoit
să achiziţioneze bunuri materiale şi servicii, drept pentru care apelează la un
credit. Dar banca cu care lucrează, nu se mai bazează de mult pe depozitele
atrase de la populaţie pentru a fi acordate drept împrumuturi antreprenorilor
care trebuie să-şi reia ciclul de producţie, sau să facă noi investiţii, în noi
capacităţi de producţie. Banca se bazează acum pe fiat money, bani tipăriţi în
mod discreţionar de către autoritatea centrală emitentă. Aceşti bani, fără
nicio acoperire, sunt acordaţi sub formă de împrumut antreprenorului nostru
pentru reluarea ciclului de producţie. Cum nevoia de dezvoltare a societăţii
generează uşor foame de monedă, aceasta este pur şi simpplu tipărită şi
eliberată în piaţă sub formă de împrumuturi. Dar din acest lanţ este eliminată veriga
principală şi anume consumatorul de bunuri şi servicii care are şi calitatea de
economisitor. Este actorul cel mai important, dar cu toate astea el este
eliminat şi meciul economic se joacă numai intre instituţia bancară şi
consumatorul de credit (antreprenorul). Nemaifiind importantă cantitatea de
monedă economisită de populaţie, banca centrală este în măsură să scadă
dobânzile cheie la împrumuturi şi în consecinţă banii devin foarte ieftini şi
uşor de procurat (creditul este acordat mult mai uşor, având în vedere
dobânzile în scădere). Antreprenorul nostru este tentat să ia credit din ce în
ce mai mult, pentru reluarea ciclului de producţie dar şi pentru dezvoltarea
afacerii sale. Rata în scădere a dobânzii pare soluţia succesului pentru el,
dar de fapt, el nu vede realitatea. Nu vede realitatea deoarece este indus în
eroare de singurul indicator capabil să îi spună cât anume să investească
pentru a rămâne profitabil.
Să vedem ce se întâmplă cu adevărat în economia reală.
Rata scăzută a dobânzii facilitează creditarea, iar
creditarea în exces creează pe moment o falsă senzaţie de prosperitate.
Antreprenorul având acces la credit ieftin investeşte în afacerea sa, creând
bunuri materiale în exces. Dar aceste bunuri materiale sunt create cu fiat
money, bani care nu au nicio legătură cu performanţa economică şi care
generează doar inflaţie. Inflaţia însă este declarată un rău necesar de către
planificatorii economici ai băncilor centrale emitente de monedă şi privită ca
pe un factor de progres economic.
Nici pe departe nu este aşa. Murray Rothbard a analizat inflaţia în
articolul “Ce le-a făcut statul banilor noştri?” el spune că mărimea cantităţii
de monedă aflată în circulaţie este factorul care influenţează nivelul
producţiei de bunuri de consum şi în acelaşi timp, nivelul investiţiilor în noi
capacităţi de producţie ale acelor bunuri materiale. Cu alte cuvinte,
cantitatea de monedă în exces face ca accesul la ea să fie foarte facil (evident,
moneda aici se comportă ca orice bun material care în exces fiind, devine
accesibil unui număr tot mai mare de oameni), la acest fapt contribuind şi
nivelul ratei dobânzii menţinut în mod administrativ foarte jos, drept pentru
care, antreprenorul nostru, indus în eroare de indicatorul care ar fi trebuit
să-l atenţioneze asupra profitabilităţii investiţiilor sale, face greşeala să
producă bunuri pe care piaţa nu i le mai poate absorbi. Cantitatea de monedă în
exces creează inflaţie, şi se cunoaşte faptul că inflaţia este fenomenul
economic care ruinează capacitatea de cumpărare a populaţiei. Adepţii
keynesianismului îşi motivează acceptarea puseurilor inflaţioniste mai mici sau
mai mari prin faptul că inflaţia, pe deoparte stimulează exporturile (deci stimulează
intrarea de valută forte din afara pieţei naţionale), iar pe de altă parte nici
măcar nu e un fenomen dăunător puterii de cumpărare a populaţiei, deoarece sub
presiunea sindicală sau prin negociere, salariile cresc şi ele şi deci apare un
efect de contrabalansare. Cele două interpretări ale inflaţiei sunt total
false, deoarece inflaţia stimulează într-adevăr exporturile, dar în dauna
performanţei economice, companiile nemaifiind interesate să devină performante
dacă reuşesc să suplinească masta prin fenomenul inflaţionist, iar în privinţa
creşterilor salariale şi a celorlalte venituri ale populaţiei, acestea cresc
întotdeauna mult mai încet decît preţurile, drept pentru care putem privi
inflaţia de fapt ca pe o redistribuire a capitalurilor, de la segmentul
defavorizat al populaţiei (cel cu venituri fixe – salariaţi, pensionari) către
către segmentul privilegiat al populaţiei (cei care câştigă din inflaţie, sau
cel puţin nu pierd).
Dar dacă ne întoarcem la antreprenorul nostru, el deja a accesat o mare
cantitate de monedă, iar euforia economică îl îndeamnă la investiţii mult mai
mari decât ar trebui să le facă. El este lipsit aşa cum am spus de indicatorul
numit rata dobânzii stabilită prin liberă negociere între instituţiile bancare
şi populaţia care este aşteptată săeconomisească. Indicatorul rata dobânzii
este acum stabilit de câtre banca centrală la birou şi singurul criteriu în
stabilirea sa este atragerea de debitori care vor genera în viitor plusvaloare
prin plata dobânzii la creditele acordate. Deci rata dobânzii este stabilită de banca
centrală care chiar o doreşte din ce în ce mai mică (chiar dacă pe termen scurt pare că
banca pierde, pe termen lung, prin mărirea volumului de credite, ea va
câştiga). Populaţia pare că nu mai are niciun cuvânt de spus în toată această
ecuaţie. Dar cuvântul populaţiei este de fapt cel de pe urmă, deoarece lipsită
de sumele de bani necesare achiziţionării bunurilor produse în exces de către
antreprenorul nostru, acestea vor deveni greu vandabile şi mai apoi,
nevandabile. În acest moment apare bula economică ce duce direct la criza
financiară ( a se vedea bula imobiliară care a dat startul crizei economice
începută în anul 2008).
Vlad Topan explică foarte sintetic fenomenul inflaţiei şi felul în care ea
afectează veniturile populaţiei:
“Primii recipienţi ai
cantităţii suplimentare de bani beneficiază de preţuri nemodificate încă
(relativ mai mici); pe măsură ce aceşti bani suplimentari se diseminează în
economie (împingând preţurile în sus), situaţia se răstoarnă astfel încât
ultimii recipienţi se confruntă cu preţurile deja mărite, în condiţiile în care
veniturile lor nu au crescut pe măsură (sau chiar deloc). Este, deci, clar că
acest lucru are drept consecinţă imediată şi fundamentală redistribuţia
veniturilor dinspre cei care intră ultimii în posesia cantităţii suplimentare
de bani înspre cei care intră primii. Și este totodată de la sine înţeles
că, deşi efectul de redistribuire al inflaţiei se produce oricum (independent
de voinţa şi/sau ştiinţa iniţiatorilor), totuşi el invită – şi istoria
ilustrează cu prisosinţă acest lucru – la utilizarea lui controlată şi
direcţionată. Cu alte cuvinte, ”...statul nu creează prosperitate şi
cumsecădenie, ci doar redistribuie – interesat – avuţia produsă în sfera
privată şi creează condiţii propice de manifestare pentru caracterele precare”
Guvernul este responsabil pentru starea de sănătate a economiei naţionale
şi în loc să stopeze emiterea de monedă în exces şi fără acoperire, el de fapt
o încurajează. De ce? Este modul cel mai simplu de a-şi achita obligaţiile de
plată. Guvernul se împrumută şi el, deoarece are obligaţii de plată pe care nu
le poate ocoli, iar faptul că filozofia bugetară a tuturor guvernelor din lume
este bazată pe conceptul de deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar, nu face
decât să împingă spirala inflaţiei spre infinit.
După ce antreprenorul nostru şi-a dat seama că efervescenţa creditării nu
îi aduce nici pe departe prosperitatea la care a visat, ci mai rău, capacitatea
sa de producţie lucrează pe stoc, produsele sale nemaifiind cumpărate de către
populaţia ale căror salarii nu pot ţine cu niciun chip pasul cu preţurile, el
reacţionează, concediind o parte din personalul companiei sale. Rezulatatul
este că, cu toate că populaţia nu îşi mai permite să cumpere produsele de pe
piaţă, şomajul accentuează şi mai mult acest efect, împingând economia de la
inflaţie către sora sa mult mai perversă – deflaţia, care din păcate este
alimentată chiar de către indicatorul care ar trebui să menţină pe linia de
plutire o economie sănătoasă – rata dobânzii (din ce în ce mai scăzută).
Finalul este previzibil, antreprenorul îşi închide capacitatea de
producţie, personalul este concediat în întregime, astfel încât, capacitatea de
absorbţie a bunurilor şi serviciilor de pe piaţă tinde către zero.
“Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. (Keynes, John Maynard)
Nici nu ştia, câtă dreptate avea...