1.
America
will never surrender! America
nu va capitula nicodată. Iar când cuvintele nu sunt destule, ei invadează ţări.
Pentru că nu-i aşa? Războiul e o
continuare a politicii, dusă cu alte mijloace. (von Clausewitz)
Războiul
fratricid din estul Ucrainei a izbucnit cu mult înainte ca Euromaidanul din
Kiev, din decembrie 2013, să clocotească. Euromaidanul nu a fost ceva
întâmplător, aşa cum nimic nu e întâmplător în geopolitica mondială. Doar că a
fost mişcarea populară potrivită (sau lovitura de stat potrivită) la locul
potrivit.
Pentru a
înţelege de ce tractoriştii şi minerii din Donbass nu au apreciat binefacerile
democraţiei, trebuie să ne întoarcem puţin în timp, până în anii ’90, sau mai
bine spus la sfârşitul anilor 90, când deja devenise clar pentru oricine că
gigantul Asiei, China, va câştiga statutul de primă economie a lumii. Cu
creşteri economice în acea perioadă de 30% în medie, China îşi urmărea cu
insistenţă obiectivul pe care şi-l fixase. Creştere economică bazată în mare
parte pe munca semisclavagistă a unui miliard şi jumătate de chinezi. Plătiţi
într-o monedă voit menţinută
slabă de teoreticienii cu vederi capitaliste, ai unei republici populare
comuniste. Nu s-au speriat de prezicerile apocaliptice ale
specialiştilor instituţiilor de rating internaţionale care prevesteau în cor
faptul că economia Chinei urma să se supraîncălzească şi să capoteze. Să se
prăbuşească îngropată în propriul ei triumf. Chinezii au calculat bine. Sunt
singura economie din lume care poate construi industrii fără a avea grija
pieţelor internaţionale de desfacere a produselor. Nicio altă economie din lume
nu poate face asta. Orice ţară puternic dezvoltată sau mai puţin dezvoltată din
lume, atunci când construieşte o industrie, o face cu sabia lui Damocles
deasupra capului. Această sabie se numeşte piaţa de desfacere. Care la nivel
internaţional devine sferă de influenţă economică. Doar China, care are un
miliard şi jumătate spre două miliarde de locuitori, îşi poate permite luxul să
dezvolte industrii întregi doar pentru populaţia proprie.
Dar pentru o
creştere economică sustenabilă, o economie emergentă are nevoie de resurse de
energie. Gaze şi petrol. Iar China nu are nici una nici alta. Actuala
sursă de hidrocarburi a Chinei este bazinul Asia de sud-Pacific. Cu principalul
furnizor, Indonezia. Dar acest bazin
este controlat în totalitate de Statele Unite. Totuşi asta nu ar fi o problemă,
preţul se reglează după vechea formulă cerere-ofertă. Unde sunt bani, este şi
marfă, iar daca este marfă, apar şi banii. Problema Chinei este că barilul şi
metrul cub de gaze sunt cotate în USDollars.
Care este marfa
pe care o găsim pe toate meridianele şi latitudinile globului? Barilul
de petrol. Din Americi şi până în Asia, din Europa şi până la Capul Bunei Speranţe,
petrolul face economiile ţărilor să funcţioneze. Alături evident de metrul cub
de gaze.
Cum poţi să
aspiri la titlul de primă economie a lumii cand eşti dependent de resurse
energetice controlate de rivalul tău, sau, şi mai rău, eşti dependent de
cotaţia în moneda rivalului tău, supus calculelor neguţătoreşti ale fed-ului
american?
Ce face economia
Statelor Unite să fie atât de puternică? Un amănunt nu fără importanţă.
De fapt două amănunte. 1. Moneda lor este o monedă universală, valuta forte a
întregii lumi. Se ştie că Statele Unite sunt singura economie din lume care îşi
poate finanţa deficitul bugetar din emisie de monedă, fără ca asta să arunce
ecomomia în spirala inflaţiei, aşa cum s-ar întmpla cu orice altă economie a lumii. Aşa au trecut ei prin crizele economice, inundând
controlat piaţa cu emisie de monedă, stimulând astfel consumul, ştiind că
surplusul monetar va fi absorbit fără doar şi poate de piaţa mondială. Avidă de
moneda celei mai stabile economii a lumii. 2. Cotaţia barilului în dolari. Ceea
ce dă posibilitatea manevrării preţului celui mai răspândit produs din lume:
petrolul. America
poate să dicteze celorlalte economii ale lumii, toţi jucând după cum cântă ei.
Petrodolarul poate să ridice sau să îngroape economii. După bunul plac al
stăpânilor de la Washington. Şi
de pe Wall Street.
China
a înţeles de foarte multă vreme că, dacă aspiră la titlul de primă economie a
lumii, trebuie să scape din chingile petrodolarului. Şi dacă e posibil, să-şi
asigure un bazin de hidrocarburi “prietenos”.
2.
2.
Nu este simplu
să scapi din chingile foarte strânse ale petrodolarului. A simţit-o pe pielea
lui Sadam Hussein când la începutul anilor 2000, sub mirajul promisiunilor
corporaţiilor financiare europene, a anunţat că va cota barilul produs în Iraq
în euro. Euro era noua monedă comună a Uniunii Europene, care venea să
înlocuiască mult prea inconsistentul ECU (European Currency Unit). Euro era
moneda creată parcă special ca să le facă viaţa grea oficialilor de la
Washington. Creată parcă special pentru a cota barilul în altceva decât în
dolari.
Nu putem decât
să presupunem ce s-ar fi întâmplat, dacă lui Sadam i-ar fi reuşit lovitura de
teatru pe care o plănuise. În mod cert însă, lucrurile nu ar fi stat deloc bine
pentru americani. Şi au acţionat. Împreună cu aliaţii lor tradiţionali,
englezii, au invadat Iraqul în 2003. Nu a contat că motivul invaziei era atât
de străveziu, încât ONU s-a ferit să emită vreun mandat. Nu a contat că
multcăutatele arme chimice cu care Iraqul îşi ameninţa vecinii, nu au putut fi
găsite oricât de mult au fost căutate. Nu
a contat nici măcar că Germania Franţa şi Italia s-au opus din răsputeri
invaziei (aveau şi de ce). Lumea întreagă l-a privit pe Sadam, capturat ca un
soldat de rând, într-o groapă, plin de păduchi şi incapabil să articuleze vreun
cuvânt. Lumea întreagă i-a văzut pe cei doi fii ai săi ucişi, întinşi pe
lespezi de piatră. Şi o lume întreagă a înţeles că americanii nu glumesc când e
vorba de supravieţuire economică. Şi de supremaţie mondială.
Aceste imagini
le-a văzut şi liderul de la Kremlin. Şi băieţii cu ochi oblici de la Beijing.
And, at the end, we will not remember the words of our
enemies, but the silence of our friends… Şi câtă dreptate avea Luther King
Jr.
3.
3.
Destrămarea Uniunii Sovietice este cea mai mare catastrofă
geopolitică a secolului XX. (Vladimir Putin)
Când la prima şedinţă de guvern la care a participat în
calitate de proaspăt numit prim ministru, Vladimir Putin şi-a salutat colegii
cu tovărăşescul “bună ziua tovarăşi”, tuturor le-a fost clar că apăruse un new sheriff in town. Numirea sa în
fruntea guvernului a fost una din puţinele, dacă nu chiar singura decizie
inspirată, a preşedintelui Boris Yeltsin. Devenise clar că ceva se schimbase.
După o scurtă perioadă petrecută în fruntea guvernului, Putin îi succede lui
Yeltsin la Kremlin.
Unii au încercat
să-l compare pe Putin cu Hitler, căutând similitudini în ascensiunea lor. Într-adevăr,
ambii au venit la putere în mod democratic, prin vot popular. Ambii au venit la
putere în ţări cu populaţii puternic măcinate de frustrări. Germanii pierduseră
un război mondial. Ruşii pierduseră războiul rece. Economiile celor două ţări
erau devastate. Sentimentele revanşarde au dus la naşterea naţional
socialismului in Germania interbelică, propulsându-l pe Hitler la putere.
Recesiunea economică dură care a urmat epocii postsovietice au amplificat
frustrarea ruşilor simpli care au trăit decenii cu sentimentul de putere
mondială. Şi Hitler şi Putin au iniţiat reorganizarea economiilor ţărilor lor,
grav afectate de crize economice.
Şi aici
similitudinile se opresc. În vreme ce Hitler este un fanfaron arogant şi guraliv,
adus în fruntea NSDAP-ului de Ernst Roem, şeful SA, pentru a-l manevra şi
pentru a conduce partidul şi Germania, Putin este fost lucrător al serviciilor
de informaţii sovietice din Germania de Est, avându-şi postul în oraşul est
german Dresda. Acolo se află în ultimii ani ai erei sovietice, asistând
neputincios la destrămarea colosului construit pe ideologia socialismului
marxist leninist. Între 1985 şi 1989 economia centralizată sovietică se clatină
sub loviturile cauzatoare de moarte ale rivalilor americani. Preţul petrolului
scade vertiginos. Sovieticii sunt prinşi pe picior greşit, cu o economie
angajată abrupt în cursa înarmărilor, prea puţin diversificată, tributară în
totalitate exporturilor de hidrocarburi. Către sfârşitul anilor 80 devine clar
că economia nu mai poate face faţă şi că se va prăbuşi. Greşelile politice ale
anilor 80 se răzbună. Pe plan extern, intervenţia militară în Afganistan, iar
pe plan intern, neputinţa de a gestiona conflictele între diferitele
naţionalităţi care compun imensul imperiu sovietic. Demisia lui Mihail
Gorbaciov şi destrămarea Uniunii Sovietice vin să confirme un final care se
întrezărea demult.
La acest final
Putin asistă fără să poată face nimic. Asta
nu înseamnă şi că nu a învăţat nimic din tot ceea ce s-a petrecut atunci.
4.
Este evident
pentru oricine că ţelul domnului Putin este să refacă URSS-ul. Cum poţi face
asta? Punând mâna pe armă? Declarând război unor ţări care până mai ieri erau
ţări frăţeşti? Invadându-le? Nici pomeneală, domnul Putin nu este un nebun
furios, nici ucenicul vrăjitor care experimentează. Şi care nu mai poate
stăpâni forţele pe care le dezlănţuie. Putin este ultimul nostalgic sovietic
care s-ar fi gandit vreodată să refacă Uniunea prin forţa armelor. Putin este
un om inteligent, un fost lider al serviciilor secrete, care gândeşte în
perspectivă. Şi care ştie să îşi calculeze şansele. Putin ştie ca oricât ar
înarma Federaţia Rusă, niciodată nu se va putea compara cu gigantul
politico-militar numit Alianţa Nord-Atlantică. Iar economia Rusiei e slabă
încă. Foarte puţin diversificată şi tributară în continuare exporturilor de
hidrocarburi. Chiar mai puţin diversificată decât pe vremea Uniunii Sovietice. Iar
NATO are în spate supereconomiile reunite ale Americii de Nord şi Europei, cele
mai performante dn lume.
Si vis pacem,
para bellum. Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război. Latinii au înţeles asta
acum două mii de ani. Domnul Putin cunoaşte acest vechi proverb. Dacă vrei să
fii luat în serios, trebuie să îţi încordezi muşchii. Şi ca să reuşeşti să-i
încordezi, prima condiţie este să-i ai. Din acest motiv Rusia cumpără arme.
Arme sofisticate. Tehnologii militare. Şi speră să nu le folosească niciodată.
Rusia antrenează aproape un milion de soldaţi. Dar pe cât de neînţeles şi de
absurde par aceste investiţii, pe atât sunt de necesare Rusiei lui Putin.
Pentru că Rusia se pregăteşte să separe lumea în două cu un zid. Nu un zid
ideologic, o cortină de fier, ca în anii 50.
Nici vorbă de aşa ceva. Un altfel de zid. Un zid economic. Iar zidurile
trebuie apărate. Cu arma în mână.
Zidul pe care îl
va ridica Rusia şi cu care va împărţi lumea este un zid economic. Lumea va fi
împărţită în două grupuri distincte. Exportatorii şi cumpărătorii de
hidrocarburi care vor accepta cotaţia barilului în USDollars (ca şi până acum),
şi cei care vor vinde şi vor cumpăra barilul în altă monedă. Care va deveni în
curând valută forte. Şi deţinătorul acestor prerogative va putea face regulile
jocului.
La reuniunea de
la Astana din vara lui 2014, la conferinţa de constituire a Uniunii Vamale, s-au
trasat directivele şi liniile generale ale planului de creare a unei uniuni
economice şi politice euro-asiatice. Cele trei ţări fondatoare, prin tratatele
pe care le-au semnat, au creat fundamentul politic şi economic necesar
apariţiei unui nou gigant economic. Unii spun că ar fi o renaştere a Uniunii
Sovietice sub alt nume. Alţii prevăd un colaps strălucit acestei idei. Idee
care nu este deloc nouă şi nu s-a născut odată cu venirea la putere în Rusia a
lui Putin. Reunificarea fostelor republici sovietice a fost o idee expusă de
preşedintele Kazahstanului încă din 1994, la un turneu prin mai multe universităţi
ale Rusiei. Ideea a fost doar preluată de Vladimir Putin. Şi pusă în practică.
Dar la Astana,
în vara lui 2014 s-a mai spus ceva. S-a luat în considerare dedolarificarea
cotaţiei hidrocarburilor asiatice. Nazarbaev a enumerat câteva monede care ar
putea prelua uriaşa sarcină. Printre ele şi yuanul chinezesc.
5.
În primăvara
anului 2014, Federaţia Rusă anexează Crimeea. O face ca la carte, lăsându-i
fără cuvinte pe liderii lumii. Invadează peninsula folosindu-se de little
green men, nişte băieţi apăruţi parcă din neant, dar care ştiu ce vor. Băieţii
aştia se simt ca la ei acasă în Crimeea. Se simt în largul lor. Pentru că
planificatorii de la Moscova ştiu că nimeni nu va interveni. Şi au dreptate.
Singurul stat care protestează vehement este Canada. Îşi retrag ambasada de la
Moscova în semn de protest. Îşi permit astfel de vitejii, nu depind de gazul
rusesc. Washingtonul protestează cu hotărâre, dar cam atât. Europenii tac.
Liderii de la Bruxelles îşi amintesc ce înseamnă pentru economiile lor zguduite
de criză, un gaz la preţ crescut. Înseamnă faliment. Iar ucrainienii constată cu
stupoare cam cât valorează garanţiile de securitate oferite cu douăzeci de ani
în urmă, când au fost de acord să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de la
defuncta Uniune Sovietică, de mai-marii lumii: Statele Unite, Uniunea Europeană
şi Federaţia Rusă. Valorează cam cât au valorat garanţiile de securitate ale
Statelor Unite şi Uniunii Europene oferite în 2008 preşedintelui georgian de
atunci, Mihail Saakashvilly.
Ruşii îşi văd
liniştiţi de anexarea lor. Organizează un referendum prin care legalizează
anexarea şi o transformă în unire. Nu lasă niciun amănunt la voia întâmplării. Pentru
că războiul hibrid nu înseamnă numai omuleţi verzi.
De ce s-a ajuns
la folosirea forţei? De ce Rusia nu a condus refacerea Uniunii Sovietice prin
metoda aducerii participanţilor la masa rotundă? Prin tratate? Prin concesii?
Aşa cum de fapt intenţionase Putin?
Rusia a fost
împinsă cu bună ştiinţă spre această abordare. A fost pusă în faţa faptului
împlinit. A fost pusă în situaţia prea puţin plăcută de a vedea Ucraina cu un
pas în NATO. Şi împreună cu Ucraina, Crimeea. Şi cu toţii ştim că peninsula
Crimeea este punctul strategic cel mai important al Mării Negre.
Evident, nu
suntem chiar aşa de naivi să credem că Kremlinul intenţionează să unească
fostele republici sovietice numai cu vorba bună. Kremlinul are şi un plan B,
pentru orice eventualitate, dar speră să nu fie nevoit să îl folosească.
Războiul hibrid este creaţia strategilor ruşi şi se pare că este bine pus la
punct. Dar războiul hibrid, aşa cum am mai spus, nu înseamnă numai lil’ green
men, fără însemne de apartenenţă statală. Războiul hibrid mai înseamnă şi
războiul energiei, exportul de corupţie şi propaganda.
Este foarte clar
că războiul hibrid pe care Rusia îl poartă, a început cu mult timp în urmă. Cu
mult timp în urmă ruşii au început testele în ceea ce priveşte rezistenţa
economiilor europene la şocurile întreruperilor conductei cu gaz. Prin preţuri
preferenţiale practicate prin intermediul unor companii speciale, ruşii
încearcă de mult să dezbine Uniunea Europeană. Uniunea Europeană este un colos
care stânjeneşte serios interesele ruseşti în Europa. Şi reuşesc s-o dezbine,
deoarece Uniunea europeană este o uniune a orgoliilor. Şi a contrastelor sociale
şi economice. Dezbinând Europa, Rusia o face dependentă din ce în ce mai mult
de conductele Gazpromului. Pentru că Rusia, chiar dacă la nivel declarativ se
uită spre Asia ca spre o piaţă de desfacere pentru gazul său, cu potenţial mai
mare decât Europa, totuşi nu va renunţa niciodată la clienţii vestici. A
încercat să construiască South Streamul falimentând proiectul european Nabucco.
În prealabil a invadat Georgia, ţară de tranzit importantă pentru Nabucco,
făcând-o un teren instabil pentru investiţii. Ulterior, ajutat şi de indecizia
acţionarilor europeni, Nabucco a sucombat înainte de a se naşte. Totuşi South
Streamul s-a dovedit deosebit de scump (35-40 miliarde de dolari). Ruşii l-au
abandonat, dar vor continua un alt proiect de transport al gazului, prin
Turcia, către sud estul Europei. Pentru că economiile statelor din sud estul
Europei sunt slabe şi vulnerabile la ofertele tentante ale gazelor ruseşti cu
preţ mic şi foarte mic. Cipru, Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria. O centură de
state care va izola Polonia, România, şi statele baltice, ţările cele mai
vocale împotriva Rusiei. Şi cele mai bune aliate ale Statelor Unite în Europa.
Vârful de lance al yankeilor. Ciprioţii oricum erau datori ruşilor, pentru că,
în urmă cu câţiva ani, cand sistemul lor bancar de tip paradis fiscal era să
intre în colaps, au acceptat ordinul Germaniei (că a fost de fapt un ordin) şi
a blocat capitalurile depozitate acolo. Mare parte din ele fiind capitaluri
ruseşti. Aşa că acum preşedintele Ciprului, în contrapartidă, a acceptat
instalarea unei baze militare ruseşti pe teritoriul său. Şi bineînţeles,
livrări de gaze cu preţ redus. Grecia are datorii de 350 de miliarde de euro
către creditorii europeni. Şi speră că o umbrelă rusească îi va scuti măcar
pentru o perioadă de plata lor. Bulgaria şi Serbia sunt aliaţi tradiţionali ai
ruşilor, iar Ungaria la sfârşitul anului 2015 va trebui sa renegocieze un
contract pe termen lung de achiziţie a gazelor. Şi bineînţeles că ruşii le-au
făcut o ofertă tentantă. Vor avea şi ei
parte de gaze la preţ redus, putând să-şi relanseze economia, ruşii cerându-le în
contrapartidă doar să dinamiteze înţelegerea europeana de negociere comună a
preţului gazelor pentru întreaga Europă. Înţelegere pe care preşedintele
consiliului Europei, Donald Tusk, încearcă
de mult să o impună.
Toate aceste
manevre politico-economice ale Rusiei lui Putin, ne fac să credem că piaţa
europeană a gazelor naturale este considerată foarte importantă.
Deoarece nu este
sănătos să depinzi numai de un singur client pentru marfa ta. Pentru că acest
client unic, va începe să dicteze. Iar China şi India vor deveni nişte clienţi
deosebit de incomozi, când vor conştientiza faptul că Rusia depinde doar de ei.
6.
Că Rusia a fost
împinsă cu bună ştiinţă să anexeze Crimeea, nu mai încape nicio îndoială. Dar
cine ar avea nevoie de o Rusie implicată într-un conflict care ameninţă prin
consecinţele sale să se transforme din regional în global?
Să ne întoarcem
în timp. Rusia e legată iremediabil prin conducte prin care se pompează de gaze
naturale, de Europa. E ca un cordon ombilical care asigură o simbioză dificilă.
Este o dragoste cu năbădăi. Europa nu poate să renunţe la gazul rusesc, pentru
că este cel mai ieftin şi fără el, economia europeană ar avea serios de
suferit. Rusia nu poate să renunţe la bunul său client.
Rusia vrea să
refacă Uniunea Sovietică. Şi să redevină o superputere mondială. Să-şi
recâştige sferele de influenţă şi pieţele de desfacere pe care le-a pierdut,
pentru a-şi întări economia. Pentru că ruşii ştiu că numai o economie puternică
şi diversificată poate fi argumentul unei superputeri. Rusia încearcă să aducă
la masa tratativelor toate fostele republici sovietice. Mai puţin statele
baltice, care deja sunt membre NATO Şi fac parte din Uniunea Europeană. Dar nu
pot să convingă decât Belarusul şi Kazahstanul. Ucraina, ar fi fost un membru
important al Uniunii Vamale Eurasiatice, dar Ucraina este o ţară puternic
măcinată de contradicţii. Şi de corupţie. Care oscilează când spre Uniunea
Europeană, când spre Rusia. Cu toate ameninţările Moscovei, cu tot războiul şi
şantajul gazului, Ucraina oscilează. Şi se divizează politic. Pentru restul
ţărilor foste sovietice, Uniunea Vamală este o binecuvântare. Economiile lor
slabe şi neajutorate vor beneficia dn plin de pe urma fratelui mai mare.
Cu zece ani în
urmă, China a început negocierile cu Federaţia Rusă pentru un preţ preferenţial
al gazelor naturale. Aşa cum am mai spus, China este în plină expansiune
economică, iar prognozele agenţiilor de rating o declară primă economie a lumii
începând cu 2030. Are nevoie disperată de hidrocarburi. Pentru a demonstra că
poate ajunge pe primul loc în lume chiar dacă ideologia economiei ţării este de
factură marxistă. Pentru a demonstra că mixajul între ideologia marxistă şi
economia de piaţă e viabil, contrar teoriilor capitaliste care declamă că numai
capitalismul sălbatic este cheia succesului. Dacă nu reuşeşte să demonstreze
asta, actuala conducere marxisto-capitalistă a Chinei va trebui să plece de la
putere.
După 10 ani de
negocieri, Rusia şi China au ajuns la un acord. La o înţelegere cu privire la
viitorul preţ al gazelor naturale. Dar deocamdată nimeni nu ştie în ce monedă
este el exprimat. Nu ştiu asta nici americanii, care par a le şti pe toate. Dar
ei bănuiesc ceva. Ceva ce le dă fiori reci pe şira spinării. Aceiaşi fiori pe
care i-au simţit şi în 2003, când Sadam a bătut palma cu marile corporaţii
financiare europene, fiind gata să coteze în euro, barilul extras în Iraq. Şi
pentru că bănuiau de mult că ceva se întâmplă, americanii le-au luat-o înainte
tuturor, încercând să scape de Putin. Cum? Atrăgând Ucraina cu promisiun de
aderare la NATO. Şi apartenenţă la Uniunea Europeană. Oferind garanţii şi
împingându-i pe liderii europeni să ofere garanţii opozanţilor preşedintelui
Ianukovici. Liderii de la Bruxelles au căzut în plasa propriei lor lăcomii,
privind Ucraina ca pe o piaţă emergentă imensă, pe care o vor putea manevra
după bunul lor plac. Şi au oferit garanţii şi promisiuni. Pe care acum le
regretă. Pentru că, pentru americani era clar ca lumina zilei că ruşii nu vor
ceda Ucraina. Nu vor sta cu mâinile în sân asistând la scufundarea
portavionului Crimeea. Cea mai importantă piesă pe tabla de şah a Mării Negre.
Americanii ştiau că Putin va face ceva. Şi le va oferi motivul de a impune
sancţiuni Rusiei. Sancţiuni care împreună cu scăderea preţului ţiţeiului, vor
falimenta economia rusă. Şi implicit pe oligarhii ruşi. Care îl vor ataca pe
Putin, îi vor săpa autoritatea. Şi la final, pe fondul nemulţumirilor
populaţiei, îl vor debarca de la Kremlin. Cum pe vremuri şi Gorbaciov a fost
debarcat. În circumstanţe aproximativ asemănătoare.
Vae victis!
Vai celor învinşi!
Doar atât a spus
galul Brennos, aruncându-şi sabia în balanţa cu care romanii cântăreau aurul.
Aur care ar fi trebuit să le salveze romanilor oraşul. Şi vieţile.