Secolul
XX a fost secolul confruntărilor
ideologice.
Secolul XXI va fi secolul confruntarilor
ideologiilor economice.
1.
Sistemul actual
al alimentării Europei cu gaze naturale de provenienţă rusească a fost conceput
în anii 60 de specialiştii strategici sovietici. A fost gândit să conecteze
toată piaţa europeană şi să asigure Uniunii Sovietice venituri substanţiale
pentru următorii o sută de ani. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la invazia
Uniunii Sovietice de către armatele Wehrmarchtului în timpul celui de-al doilea
război mondial. Uniunea Sovietică a fost invadată pe trei din cele patru direcţii
strategice ale teatrului de operaţii central-estic: baltică, bielorusă
şi ucraineană.
1. Direcția
strategică Baltică străbate câmpia nord europeană şi se termină pe litoralul
Mării Baltice, pe teritoriul Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Caracteristicile
terenului din această direcţie strategică nu împiedică în niciun fel manevra de
forţe şi mijloace pe scară largă.
2. Direcția
strategică Bielorusă are ca origine localitatea rusă Samara (fostă Kuibâşev),
străbate teritoriul belarus,
pe cel al Poloniei şi se opreşte la Berlin.
Obiectivul strategic al acestei direcţii este oraşul Moscova. Nici pe această
direcţie formele de relief nu ridică probleme în realizarea manevrei de forţe
şi mijloace.
3. Direcţia
strategică Ucraineană porneşte de la oraşul Volgograd (fost Stalingrad),
urmează estul şi sudul Ucrainei, ajunge la Bratislava (Slovacia), apoi la Viena
şi se opreşte la Munchen. O caracteristică a acestei direcţii este aceea că
fâşia ei se îngustează la graniţa Ucrainei cu Slovacia datorită munţilor
Carpaţi, Tatra şi Metaliferi.
La fel ca şi în geometrie unde o direcţie are două sensuri,
direcţia strategică are două sensuri şi ea. Aşa cum soldaţii lui Hitler au
invadat Uniunea Sovietică dinspre vest spre est, tot aşa în anii 60,
specialiştii strategici sovietici au invadat Europa de la est la vest cu o
reţea de gazoducte numită Drujba (Prietenia). Au folosit direcţiile strategice ale
teatrului de operaţiuni central estic al Europei, suprapunându-le conductele de
tranzit ale reţelei Drujba. Folosind relieful, care aşa cum am văzut este
permisiv, a optimizat costurile de construcţie, reuşind în scurtă vreme să
acapareze piaţa energiei europene, făcând ţările Pieţei Comune şi pe cele ale CAER
dependente de gazul rusesc.
Cu toate că este pe locul doi în lume în calitate de
producător de gaze naturale cu o producţie de 588,9 miliarde de metri cubi de
gaz natural, fiind depăşită doar de Statele Unite, Rusia este totuşi cel mai
mare exportator de gaze, deoarece SUA a avut până în 2014 o politică de
non-export, protejându-şi în acest fel piaţa internă.
Rusia acoperă 40% din totalul consumului Uniunii Europene,
iar din această cantitate 80% este tranzitată prin conductele ucrainiene. De
aici rezultă importanţa rolului jucat de Ucraina în calitate de ţară de tranzit pentru gazul rusesc.
După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina şi-a proclamat
independenţa, devenind nu numai un pion important în harta tranzitului gazelor
Federaţiei Ruse către Europa, dar
şi o ţară posesoare de capabilităţi nucleare, moştenite
de la defuncta URSS. La armele nucleare a renunţat în 1994, acceptând să le
cedeze către Federaţia Rusă, care alături de SUA şi UE i-au garantat
integritatea teritorială. A renunţat la armele nucleare datorită costurilor lor
ridicate de întreţinere, pe care nu şi
le permitea. Acum se pare că regretă ceea ce a făcut atunci.
2.
Dar de ce este Ucraina atât de importantă pentru Rusia?
Disputele între
Rusia şi Ucraina pe tema datoriilor istorice ale celei din urmă au devenit
notorii. De fapt, de câte ori Ucraina, ademenită de promisiunile mai mult sau
mai puţin întemeiate ale responsabililor cu democraţia de la Bruxelles şi
Washington, derapa spre vest, tot de atâtea ori oficialii Gazprom-ului
ameninţau cu închiderea robinetului. Şi uneori după ameninţări treceau la
fapte. Dar lucrurile se rezolvau relativ repede, foamea de energie a Europei
făcând ca lucrurile să reintre în normal. Dar acestă stare de aşazisă
normalitate, era preludiul unor evenimente care se pare că nu mai aveau răbdare
să aştepte.
Atitudinea
Ucrainei era aceea de copil răsfăţat, căruia i se permite totul numai ca să nu
deranjeze vecinii. Ştiind că bunăstarea Europei depinde de toanele ei, îşi
permitea derapaje necontrolate de la tratatele energetice la care era parte,
sustrăgând fără nicio reţinere mari cantităţi de gaze naturale din conductele
ce-i tranzitau teritoriul. Să ne mai
amintim şi că Ucraina este un stat artificial, creat prin rapturi
teritoriale, cu probleme majore în gestionarea relaţiilor cu minorităţile
naţionale şi cu dispute nerezolvate cu absolut toţi vecinii săi. Corupţia
instaurată în interiorul statului ucrainian este proverbială, iar progresele
sale economice insignifiante.
Dar de ce nu
poate Rusia să renunţe la Ucraina?
Rusia nu va
renunţa niciodată la Ucraina, deoarece Ucraina este piesa de rezistenţă în
supravieţuirea Rusiei ca stat. Se ştie că economia Rusiei este dependentă în
cea mai mare parte de exporturile de gaze naturale. Cel mai bun client al său,
încă de pe vremea Uniunii Sovietice este Europa, mai ales Europa
central-estică. Europa şi-a clădit economiile şi bunăstarea, pe industrii
dependente de gazele naturale ale Rusiei. Principalul bazin de gaze naturale al
Rusei este Siberia. În 2010 Rusia avea cele mai mari rezerve dovedite de gaze
naturale din lume, estimate la 44,8 miliarde metri cubi, care reprezentau 23,9%
din totalul rezervelor mondiale. 95% din cantitatea totală de gaze naturale a
Siberiei se află concentrată în trei câmpuri: Yamburg, Urengoy şi Medvezhzye,
câmpuri concesionate în totalitate gigantului Gazprom. Majoritatea exporturilor
pe care Gazprom le face prin subsidiara sa Gazexport, sunt către Europa.
Pentru a ţine
cele două direcţii strategice principale sub control (direcţia strategică
bielorusă şi direcţia strategică ucrainiană), Rusia a practicat pe de o parte
şantajul gazului, iar pe de altă parte ocupaţia lor economică (a cumpărat părţi
importante ale datoriilor lor externe şi
a achiziţionat masiv bunuri strategice economice. Dar Ucraina, luată de valul
promisiunilor, a început să derapeze din ce în ce mai mult spre vest. Pentru
Rusia, închiderea robinetului nu este o soluţie viabilă, deoarece economia sa
este la fel de afectată de aceste măsuri. Şi mai mult decat atât, Europa,
pentru a depăşi şocurile acestor contre frăţeşti, încearcă să îşi diversifice
sursele de aprovizionare cu gaze naturale. Ce opţiuni are? Puţine.
Prima ar fi
importul de gaze naturale lichefiate din nordul Africii şi SUA. Soluţie scumpă,
facilităţile de lichefiere a gazelor naturale ar face ca preţul să explodeze.
A doua ar fi
conectarea la bazinul de gaze naturale al azer şi turcmen prin gazoductul
Nabucco, care să poată aduce gazele dinspre Marea Caspică prin Turcia spre sud
estul Europei. Se miza pe dorinţa celor două foste republici sovietice de a
concura fratele mai mare, Rusia. Un proiect costisitor de aproximativ 7,9
miliarde euro şi care făcea ca dependenţa de toanele ucrainiene să se schimbe
cu dependenţa de toanele guvernanţilor de la Ankara. Dar din păcate, refuzul
Azerbaijanului şi Turkmeniei de a mai livra gaze naturale Europei, a făcut să
cadă acest proiect.
Nabucco a căzut
şi din cauza noului gazoduct în care Rusia a început să investească,
Southstream. Un proiect şi mai costisitor. Estimat la 35-40 miliarde de dolari.
Traversând Marea Neagră el ar fi trebuit să lege Rusia de Bulgaria şi apoi de
toată Europa centrală şi de est. Ruşii l-au abandonat.
Cele două
proiecte au apărut în încercarea de a ocoli direcţia strategică ucrainiană,
care devenise impracticabilă. Atunci când o direcţie strategică devine
impracticabilă din diverse motive, se foloseşte o direcţie operativă de
ocolire. Singura direcţie operativă viabilă este prin Turcia şi conectarea cu
direcţia strategică balcanică, cu toate că beneficiază în mod negativ de problema
reliefului, fapt care face cheltuielile de construcţie să explodeze. Cele două
proiecte au apărut şi din concurenţa dintre cele două curente existente în Uniunea
Europeană. Primul curent, favorabil Rusiei şi reprezentat de ţări tradiţional
prietene ei cum ar fi Grecia, Cipru, Italia, secondate de aliatul de nădejde
Serbia, au militat pentru oferta rusă a Southstreamului, pe când ţări
potrivnice Rusiei au optat pentru proiectul finanţat de europeni, Nabucco. Cele
două proiecte s-au anulat reciproc, aşa cum în matematică minus cu minus egal
plus. S-au anulat din cauza costurilor imense. S-au anulat din cauza nesiguranţei
comportamentului Turciei, ţară neînregimentată şi nealiniată economic nici în
spaţiul euroasiatic nici în cel al Uniunii Europene. Din cauza temerii că va fi schimbată o
Ucraină instabilă cu o Turcie la fel de instabilă.
Kievul ş-a râs
în barbă şi şi-a continuat jocul duplicitar.
3.
Ocolirea direcţiei
strategice ucrainiene prin nord, pe una din direcţiile strategice nordice
bielorusă (Belarus) sau baltică (Estonia, Letonia şi Lituania) este exclusă.
Necesită investiţii pentru mărirea capacităţii de tranzit, ştiindu-se că 80%
din cantitatea de gaz natural trimis spre Europa Central Estică, este prin
direcţia strategică ucrainiană. Transferul întregii cantităţi de gaz ucrainian
pe una din aceste două direcţii echivalează cu construcţia unui nou
Southstream. Echivalează cu investiţii uriaşe care, în condiţiile scăderii
dramatice a preţurilor pe piaţa hidrocarburilor, Gazpromul nu şi le mai
permite. Şi mai este un impediment. Aceste investiţii ar trebui făcute pe
teritoriile ostile ale statelor baltice şi ale Poloniei. Care fac eforturi
nedisimulate, nu de a atrage investiţii ruse, ci de a reduce la zero,
dependenţa lor de gazul rusesc.
Ruşii au luat în calcul, aşa, ca o măsură disperată, trimiterea spre Europa central-estică prin Turcia, conectată de Rusia prin gazoductul submarin Bluestream, a cantităţii de gaze naturale pe care poate nu o va mai putea trimite prin Ucraina.
Ruşii au luat în calcul, aşa, ca o măsură disperată, trimiterea spre Europa central-estică prin Turcia, conectată de Rusia prin gazoductul submarin Bluestream, a cantităţii de gaze naturale pe care poate nu o va mai putea trimite prin Ucraina.
În aceste
condiţii este uşor de intuit importanţa pe care o are menţinerea Ucrainei în
sfera de influenţă a Rusiei. Este chiar vital ca direcţia strategică ucrainiană
să funcţioneze corect cel puţin până în 2018, an când intră în vigoare tratatul
energetic gigant pe care Rusia l-a încheiat cu China în 2014. Poate gigant este
prea puţin spus. 400 miliarde de metri cubi de gaze în zece ani. Cu
posibilitate de prelungire. Astfel încât, importanţa pieţei europene pentru
Rusia, va fi contrabalansată de piaţa asiatică în plină expansiune.
Drept pentru
care Ucraina va fi în continuare sfâşiată de un război fratricid, crud,
nemilos. Iar în sud-estul său, se va consolida un nou stat fantomă: Federaţia
Novorossia. Sau Uniunea Republicilor Populare Donetsk şi Luhansk.
Oricum i se va
spune, acest teritoriu secesionist va lupta cu arma în mână, cu vitejie şi
curaj împotriva unui sistem militar ucrainian măcinat de corupţie, cu generali
plătiţi ca să nu lupte, cu divizii încadrate cu trupe recrutate exclusiv din
rândurile minorităţilor naţionale până mai ieri nerecunoscute, sau recunoscute
cu jumătate de gură. O armată fără arme, fără muniţii, fără hrană şi unde rata
dezertărilor a ajuns la un îngrijorător procent de 30%. O armată îndemnată să
lupte de un guvern care a crezut şi poate mai crede încă în promisiunile fără
acoperire ale americanilor şi europenilor, marii lor aliaţi. Şi care în loc de
arme şi muniţii, le trimit ucrainienilor pături.
Cu toate că nu
pare, timpul care trece, este de partea lui Vladimir Putin şi nu împotriva lui.
Sancţiunile pe care europenii şi americanii i le-au impus, îi afectează
deopotrivă şi pe ei. Dar cu cât va fi Ucraina mai înfometată şi lipsită de resurse energetice (pentru că, în momentul în care gazoductul care va lega Turcia de Balcani va fi gata, robinetul de gaze pentru Ucraina se va închide), cu atât frustrările
şi umilinţele se vor acumula. Cu cât va fi Ucraina mai distrusă, cu atât
capitalul electoral al pro-europenilor de la Kiev se va topi. Iar când
entuziasmul se va stinge în sufletul ultimului ucrainian cu convingeri
pro-europene, atunci Ucraina va vota.
Vladimir Putin
are răbdare. Aşteaptă alegerile democratice. El ştie că democraţia poate să
facă ceea ce biciul nu a reuşit niciodată. Pentru că Rusia n-are nevoie numai
de o parte a Ucrainei. De sud-estul prorus. De culoarul spre Transnistria. De
Mariupol sau Odessa.
Rusia are
nevoie de toată Ucraina.
Şi
de tot ce a
pierdut Boris Yeltsin în anii 90. Atunci, Boris Yeltsin a făcut ceea ce
trebuia să facă. Acum, Vladimir Putin pare hotărât să facă, nu ceea ce trebuie să facă, ci
ceea ce va avea tăria să facă.