1.
Conceptul Noua Europă a fost definit în 2003 de Donald
Rumsfeld, în momentul în care Statele Unite au invadat pentru a doua oară
Iraqul lui Sadam Hussein. Nici nu ştia câtă dreptate avea.
Conceptul a izvorât din frustrarea americanilor, care
s-au simţit trădaţi de aliaţii lor europeni, Franţa şi Germania şi Italia. Şi
care reprezentau vechea Europă. O Europă ce nu avea puterea de a înţelege lupta
lor pentru democraţie şi securitate mondială. Care nu aveau puterea de a
aprecia eforturile pe care ei le făceau în calitate de jandarm mondial. Şi care
din meschinărie şi calcule negustoreşti, nici măcar nu au aprobat invazia, dacă
tot nu au luat parte la ea.
La polul opus se situau fostele state socialiste din
estul Europei, care au aprobat în cor, entuziasmate, acţiunile armatelor
americane. Şi s-au pregătit de luptă.
Dar de ce erau atât de entuziasmate? Sprijin pentru aderarea la Uniunea
Europeană? Facilităţi economice? Se simţeau cumva ameninţate de armele lui
Sadam? Nicidecum. Statele Unite nu au promis nimic fostelor state socialiste,
cel puţin nu promisiuni deschise. Iar Iraqul era prea departe pentru a
constitui pentru ele o ameninţare reală.
Asta nu le-a împiedicat să se înregimenteze susţinând cauza Americii. Au
susţinut-o prin sprijin militar (insignifiant desigur, având în vedere
dimensiunile capacităţilor lor militare) şi sprijin politico-moral
(preşedintele francez de la acea dată, Jaques Chiraq a rostit o frază
emblematică: „Au pierdut ocazia de a tăcea”).
A fost pentru prima dată când lărgirea Uniunii Europene a fost negată,
timid e drept, chiar de către cei care în calitate de candidaţi, băteau la uşa
Uniunii.
Rădăcinile Noii Europe au apărut cu mult înainte ca acest concept să fie
enunţat de către secretarul american al apărării Donald Rumsfeld.
În toamna lui 1989 a căzut zidul Berlinului. Fusese construit in 1961 şi
era menit să apere socialismul de duşmanul său ideologic, capitalismul. S-a
crezut că odată cu dispariţia sa, demolat cu baroasele de tinerii germani care
visau la unificarea Germaniei, cele două Europe, cea capitalistă şi cea
socialistă, vor deveni una singură. S-a crezut că temuta cortină de fier,
inaugurată de tancurile tovarăşului Stalin la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, va fi în sfârşit ridicată.
Cortina ideologică a lui Stalin era însă prea bine fixată în fundamentele
Europei, pentru ca ea să poată fi demontată atât de simplu. Cortina de fier a Europei a împărţit Europa
în două nu doar din punct de vedere ideologic şi social politic. A împărţit
Europa şi din punct de vedere economic. Poate această divizare, economică, a
Europei, este cel mai dificil de depăşit. Se pare că piatra de încercare a
unificării Europei, este depăşirea diferenţelor economice. Ceea ce nu este
chiar uşor de făcut.
În cei douăzeci şi cinci de ani de economie de piaţă, statele foste
socialiste ale Europei de Est au parcurs trasee diferite. Dar toate aceste
trasee, oricât de diferite ar fi fost, au totuşi un numitor comun: au devenit dependente de locomotivele economice situate în Europa
Occidentală: Germania, Franţa, Italia.
Au omis în mod voit sau forţate de împrejurări, faptul că în lume mai sunt şi
alte pieţe de desfacere pentru produsele lor. Treptat, au pierdut pieţele non
europene de desfacere, limitându-se la exportul de materii prime şi produse
slab tehnologizate exclusiv către economiile super tehnologizate ale Europei de
Vest. Economiile est europene mult mai slabe şi mai puţin tehnologizate, nu ar
fi putut în niciun chip să pătrundă pe pieţele vestice cu produse mult mai
slabe calitativ decât cele produse în vest. Astfel că s-au limitat la a deveni
furnizoare în principal de materii prime pentru
vest. Această limitare a viziunii planificatorilor economici
est-europeni a dus la adâncirea şi mai accentuată a inegalităţii dintre
productivitatea economiilor vestice şi cele estice.
Productivitatea
macroeconomică este raportul dintre PIB-ul unei economii şi numărul de persoane
înregimentate în câmpul muncii. PIB-ul este strâns legat însă de plusvaloarea
pe care o realizează capacităţile de producţie care compun zona economică
respectivă. Plusvaloarea este mică atunci când produci şi exporţi materii prime
şi produse slab prelucrate. De aici rezultă diferenţa enormă între
productivitatea muncii în spaţiul economic al fostei Pieţe Comune şi
productivitatea muncii în fostul spaţiu economic socialist (C.A.E.R.,
bineînţeles, fără URSS). Şi mai rezultă şi diferenţele de venituri între
muncitorii din cele două spaţii economice, cu toate că cel puţin în principiu
prestează acelaşi efort.
Se pare că, deşi
productivitatea fostelor state socialiste din Europa de Est nu o egala nici pe
departe pe cea a statelor industrializate ale Europei de Vest, acest gap s-a
adâncit tot mai mult mai ales în ultimii 15 -17 ani, de când fluxurile de
capital sub formă de credite non suverane (private), au început să circule
dinspre Vest spre Est.
Aceste fluxuri de capital,
s-au mişcat în mod natural dintr-un spaţiu economic stabil, deci cu dobânzi
bancare reduse către un spaţiu economic instabil, deci cu dobânzi mari. Fenomenul a creat în toată Europa de
Est, indifferent de forma de alocare a acestor fluxuri de capital, doar bule
speculative (a se vedea creşterile necontrolate ale preţurilor bunurilor
imobiliare, urmate de o prăbuşire a lor). Odată cu venirea crizei economice,
circuitul capitalurilor s-a oprit, rezultatul fiind doar deficite bugetare greu
de acoperit de guvernele statelor din estul Europei. Evident, unele state au
reuşit să profite de aceste fluxuri de capital intrate în acea perioadă,
investind creşterile economice respective în programe de dezvoltare care au dus
la crearea de noi capacităţi de producţie şi bussinesuri capabile să creeze
plusvaloarea necesară returnării datoriilor şi menţinerii unui echilibru
bugetar macroeconomic. Alte state est europene nu au ştiut sau nu au putut s-o
facă. Sau nu au vrut.
Cert este că economiile din
Europa de Est sunt în mod covârşitor controlate de grupurile mari din
economiile Europei de Vest. Prin majorarea diferenţei dintre productivitatea
macroeconomică a estului şi a vestului, prin subordonarea financiară
cvasitotală a sistemelor financiare estice către cele vestice, diferenţele
dintre cele două spaţii economice tind să se mărească, în loc să se micşoreze.
Şi mai rău, această subordonare impinge şi mai jos economiile estului, în
condiţiile scăderii dinamicii economice a vestului.
În aceste condiţii, apare
foarte clar de ce renunţarea la pieţele de desfacere non-europene, renunţarea
la investiţii susţinute în tehnologie, plafonarea în postura de furnizor de
materii prime pentru vest şi subordonarea excesivă a sectoarelor financiare,
conturează o Europă de Est care se depărtează încet dar sigur de sora ei mai
bogată Europa de Vest. Conturează de fapt o nouă Europă.
Şi din punct de vedere istoric, Europa de Est este diferită de Europa de
Vest. În vreme ce vestul Europei, are o istorie îndelungată în calitate de
descendentă a Romei antice, Europa de
Est este formată din popoare de sorginte slavă. Polonezii, cehii,
ungurii, finii, bulgarii, sârbii, sunt popoare sosite în Europa evului mediu
timpuriu, nomazi plecaţi în căutarea spaţiului vital, mânaţi de instinctul
atavic care a urmat exploziilor demografice ale Asiei acelor vremuri. Şi şi-au
găsit o casă în estul frământat de evenimente al unei Europe care încerca să
işi găsească o cale prin negura lăsată în urmă de destrămarea unui imperiu ce
păruse de nezdruncinat. Excepţie fac
grecii şi românii, două naţiuni aparte.
Diferenţele istorice continuă cu diferenţele sociale. În timp ce Europa de Vest a avut o dezvoltare
bazată pe o societate concurenţială, pe economia de piaţă, pe un sistem
economic liber şi pe apărarea conceptului de individualism, Europa de Est a
fost prinsă în cătuşele doctrinelor socialist-marxiste, doctrine care pun la
bază statul ca administrator al bunurilor societăţii, considerate bunuri
comune. Dezvoltarea societăţii est-europene socialiste se bazează pe principiul
comunismului, opus individualismului promovat şi protejat de societatea
vestică. Acest tip de dezvoltare are ca
piesă de rezistenţă punerea interesului societăţii în faţa interesului
individului sau al unui grup de indivizi, opunându-se conceptului de
liberalism.
Socialismul a fost instaurat de facto in Europa de Est, după cel de-al
doilea război mondial, de tancurile tovarăşului Stalin, transformând poate
ireversibil concepţia cetăţenilor despre natura proprietăţii asupra bunurilor
economice şi asupra modului de distribuţie a produselor rezultate din
actvităţile economice. În timp ce în
partea de vest a cortinei de fier, individualismul ca expresie a libertăţii de
acţiune, împingea înainte economiile statelor capitaliste, forţându-le să
devină competitive sau să piară, în partea de est, comunismul, prin precursorul
său, socialismul, propovăduia egalitarismul şi distribuţia în mod uniform a
bunurilor şi serviciilor, fără a ţine seama de performanţele individuale sau de
grup, propovăduind cunoscutul slogan „fiecăruia dupa posibilităţi, fiecăruia
după nevoi”. Evident că spre deosebire de lumea cu circulaţie liberă a
capitalurilor, în partea de Europă unde statul, care nu avea cum să devină
decât totalitar, administra economiile fără să aibă o măsură prin care să
cuantifice nevoile populaţiei (preţul liber care dictează mărimea plusvalorii,
singura măsură de cuantificare a nevoilor populaţiei), lua decizii greşite sub
presiunea ordinelor venite de la planificatori economici lipsiţi de capacitatea
de sinteză a pieţei reale şi în acelaşi timp lipsiţi de responsabilitatea de a risca
în mod real, proprietăţi care să le aparţină (proprietarul era statul).
Se pare că în conştiinţa milioanelor de locuitori ai Europei de Est,
flozofia socială protecţionistă, oferită de economiile planificate în mod
centralizat, îi îndepărtează de milioanele de locuitori ai Europei de Vest, care
au ca filozofie de viaţă concurenţa, cu expresia ei finală, selecţia naturală,
enunţată de Darwin.
Astfel că, e de la sine înţeles de ce economiile vestice sunt
cvasiincompatibile cu economiile estice, chiar şi după 25 de ani de la
instalarea libertăţii economice în Europa de est. Şi de altfel nici măcar nu se
întrevede vreo posibilitate de a micşora decalajul instaurat de 45 de ani de
doctrină economică socialistă.
Şi totuşi ce şanse ar putea fi?
Se ştie că imigranţii est europeni, odată ajunşi în statele Europei de
vest, devin brusc foarte eficienţi, însuşindu-şi imediat filozofia
individualistă, care a devenit lege a modului de muncă şi de viaţă al
occidentalilor. Şi această observaţie e valabilă pentru absolut toate naţiunile
est europene care au imigranţi în vest. De aici tragem concluzia corectă că nu
este vina est-europenilor că, în calitate de muncitori într-o economie
guvernată de legi socialiste sau post socialiste (aşa zise tranziţii către
economia de piaţă), nu au randamentul muncitorilor formaţi pe piaţa forţei de
muncă occidentală. Omul este om, în orice colţ de lume ar fi, unii mai buni,
alţii mai puţin buni, dar definitoriu este ceea ce îi oferă societatea, ceea ce
îî pune la dispoziţie filozofia economică a pieţei economice locale.
Pentru ca economiile statelor est europene să ofere aceeaşi filozofie
economică muncitorilor înregimentaţi în piaţa forţei de muncă ar trebui în
primul rând ca piaţa să ofere aceleaşi salarii ca şi cele oferite de piaţa
forţei de muncă din vest. Dar pentru ca piaţa estică să ofere beneficii la fel
de mari ca şi cea vestică, am văzut că este nevoie ca economiile estice să
producă bunuri şi servicii suficient de tehnologizate, astfel încât ele să
poată furniza o plusvaloare suficient de mare, deci posibilitatea plăţii unor
salarii mari. Atâta vreme cât economiile estice sunt plafonate la exportul de
materii prime şi produse slab tehnologizate, salariile vor fi mici, iar
muncitorii nu vor fi îndeajuns de mult cointeresaţi în eficienţa capacităţilor
de producţie. Pentru producţia de bunuri şi servicii înalt tehnologizate, este
nevoie însă de transfer de tehnologie şi deci infuzii de capital, capital care,
având în vedere subordonarea totală a sistemelor financiare estice, celor
vestice, va face ca dependenţa de capitalurile vestice să creeze un cerc
vicios, din care cu greu se va putea ieşi. Acest cerc vicios va fi şi mai
accentuat în momentul în care noile state ale Uniunii Europene vor adopta
moneda unică europeană. Economiile lor nu se vor mai putea apăra absolut deloc
împotriva jocurilor financiare patronate de Banca Central Europeană, care s-a
dovedit a face întotdeauna jocul intereselor statelor vestice industrializate.
Deci şansele sunt zero.
3.
Ibi bene ubi patria.
Patria este acolo unde este mai bine.
Şi totuşi ce este de făcut? Vor fi statele est europene condamnate să rămână
pentru totdeauna rudele sărace ale statelor vest europene? Vor fi condamnaţi
cetăţenii est europeni să fie consideraţi niste paria ai Uniunii Europene?
Să luăm un exemplu simplu. În oraşul X sunt în total 20 de băcănii mici de
cartier. Administrate de patroni care au propriile lor mici afaceri. Dar la un
moment dat, în oraş se deschide un supermarket al gigantului Carrefour. Ce se
va întâmpla cu micul patron de băcănie? E uşor de ghicit că în scurt timp ar da
faliment. Nu ar putea rezista presiunii concurenţei uriaşe. În cel mai bun caz,
atunci când nu ar ajunge şomer, băcanul de la colţ s-ar considera fericit să fie
angajat casier în supermarketul care i-a falimentat mica afacere. Ce opţiuni ar
fi avut? Şă se asocieze cu gigantul Carrefour? Chiar acceptând că oficialii
Carrefour ar lua în considerare o astfel de variantă, ce ar fi putut oferi supermarketului,
mica lui băcănie? Mai nimic! Dar dacă, cei 20 de băcani s-ar asocia între ei? Beneficiind
de afaceri aproximativ egale, complementare, asociindu-se s-ar putea sprijini
şi s-ar putea apăra împotriva practicilor concurenţiale neloiale la care ar
recurge de bună seamă concurentul lor nou venit. Şi ar putea beneficia de un
capital de 20 de ori mai mare decât cel al unuia singur. Iar cu o politică
economică adecvată, ei ar putea supravieţui. Şi ar putea concura cu
supermarketul. Şi după un timp ar deveni chiar un concurent demn de a fi luat
în seamă.
Ce s-ar întâmpla dacă fostele state socialiste, cu economii precare şi care
nu pot concura economiile puternice ale statelor din vest, s-ar asocia într-o nouă
federaţie a Europei de Est? Ar putea pune
în comun potenţialul economic emergent deloc de neglijat, ar putea prin programe coerente de marketing
macroeconomic să descopere pieţe de desfacere compartibile cu produsele lor
deocamdată de o slabă calitate. Şi-ar putea proteja sistemele financiare de
agresiunea capitalurilor vestice şi ar
putea stabili o politică monetară comună, şi ulterior o monedă est europeană
comună. Ar avea avantajul evadării din cătuşele financiare instituite de
politicile monopoliste ale vestului. Şi încet dar sigur, ar cuceri pieţele asiatice,
africane şi sud americane (emergente), care ar putea absorbi fără probleme
produsele lor. Plusvaloarea obţinută, ar putea fi investită nu în returnarea
creditelor şi dobânzilor împovărătoare, stabilite de marile trusturi financiare
vest europene, ci în programe de dezvoltare durabilă, în infrastructură şi
cercetare, astfel încât produsele acestei noi federaţii şă devină în timp
produse înalt tehnologizate, care să concureze cu real succes produsele
occidentale. Abia atunci, productivitatea macroeconomică a estului al putea
egala productivitatea macroeconomică a
vestului.
Se pare că asistâm la falimentul conceptului de naţiune europeană. Din
cauze multiple. Istorie, diferenţe sociale, politice, diferenţe în filozofia
muncii. Din cauza conducerii europene multicefale, a indeciziei factorilor de
răspundere de la Bruxelles.
Nici superputerile lumii nu au fost prea fericite, asistând la apariţia
unei Europe puternice, capabile să le conteste supremaţia mondială.
Un nou stat în estul Europei ar avea şanse de supravieţuire, doar dacă ar
fi construit în ideea unei federaţii active, cu o atitudine economică agresivă,
cu o conducere centralizată şi nu multicefală, şi nu în ultimul rând, care să respecte
fiecare naţiune componentă în parte.
Nu o naţiune europeană, ci o Europă a naţiunilor.