Tehnic este imposibil ca o ţară să fie obligată să nu mai folosească moneda pe care o are în uz. Nu
este foarte clar cum va fi convinsă Grecia să părăsească eurozona, cu toate că
tot mai multe voci o cer. E ca şi cum ai cere Statelor Unite să nu mai
folosească dolarul american. Sau Chinei să nu mai folosească yuanul. Fără să li
se ofere o alternativă viabilă.
În principiu, o monedă reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor de
pe un anumit teritoriu, de regulă un stat, sau o uniune de state, care au
hotărât în comun sau li s-a impus să o folosească. Moneda nu
reprezintă ea în sine o valoare, ci ea cuantifică o valoare căreia îi este
atribuită. În trecut etalonul era metalul preţios, de exemplu aurul şi
argintul, care la rândul lor reprezentau ele însele o marfă, dar cu valoare de
etalon. Pentru că manevrarea unei mase monetare formată din monede de aur şi
argint era dificilă, chinezii au inventat cu mii de ani în urmă, bancnota de
hârtie, care era un instrument de plată cu valoare atribuită şi nu o valoare
intrinsecă.
Moneda este de fapt un însemn a cărei valoare este dată chiar de către
încrederea pieţei în autoritatea care o emite. Autoritatea care emite moneda se
obligă prin punerea acesteia în circulaţie, să coreleze în mod corect masa
monetară emisă, cu totalitatea bunurilor şi serviciilor existente.
A pretinde unui stat să renunţe la moneda pe care o foloseşte, este aproape
ca atunci când pretinzi unui cetăţean să renunţe la cetăţenia sa. Evident,
respectivul cetăţean, îşi poate lua altă cetăţenie, fără nicio problemă. Dar
luându-i cetăţenia, nu îi poţi lua şi bunurile. Şi nici conştiinţa. Şi nici
viaţa.
Wolfgang Schauble insistă ca Grecia să părăsească eurozona. Dar Wolfgang Schauble, care este de formaţie
jurist cu diplomă obţinută la prestigioasa Universitate din Hamburg, ezită să
avanseze vreo soluţie la prezumtiva ieşire a Greciei din eurozonă. Mai mult,
această ieşire el o vede mai mult ca o alungare din eurozonă, deoarece, dacă
guvernul Greciei nu hotărăşte altfel, nimeni nu poate hotărâ ca ouzo-ul servit
la terasele staţiunilor greceşti, să nu mai fie plătit în euro. În principiu,
domnul Schauble, cu toate că ocupă cel mai important fotoliu al cancelariei
federale a Germaniei, (ministru de finanţe), nu este nici pe de parte un
tehnocrat, un specialist în politici macroeconomice. El este un simplu
politician, cu o experienţă politică de invidiat, şi unul dintre principalii
consilieri ai cancelarului Angela Merkel. În calitate de politician, domnul
Wolfgang Schauble nu este interesat de elaborarea strategiilor de relansare
economică a Greciei, pentru ca în viitor aceasta să îşi poată onora cu
demnitate datoriile către Troică, ci, ca orice politician din orice ţară de pe
glob, simte valul de antipatie clădit împotriva grecilor cei leneşi şi
necinstiţi şi acţionează în consecinţă. Dă bine pe sticlă să pari că înfierezi
nemunca şi necinstea, pe care poporul german şi în general popoarele nordice le
detestă. Dar numai detestând aceste “calităţi”, popoarele nordice care se consideră, şi chiar
sunt, cei mai mari contributori la bugetul comun european, nu vor vedea banii împrumutaţi Greciei,
înapoi.
De fapt, Schauble ştie că
mare parte din banii germanilor pe care el îi reprezintă în confruntarea cu
grecii, nu se vor mai întoarce în visteria Băncii central Europene, sau a
Comisiei Europene şi poate că nici nu este foarte interesat de cele 350 de
miliarde de euro pe care Grecia le datorează instituţiilor europene şi
FMI-ului. Poate şi deoarece, companiile germane, foarte active pe piaţa grecească,
au recuperat de mult presupusul prejudiciu pe care poporul grec, leneş şi
necinstit, aşa cum este prezentat de toată mass media, l-a comis.
Şi cu toate că domnul
Schauble tună şi fulgeră împotriva Greciei, cerând sus şi tare ieşirea acestui
stat din eurozonă, totuşi a fost de acord cu împrumutul de urgenţă pe care
sistemul financiar grecesc l-a primit pentru a nu intra în colaps. Ar fi putut
să nu aprobe, ca să nu ma prelungească agonia, şi să îşi vadă visul cu ochii,
adică nici mai mult nici mai puţin ieşirea Greciei din zona euro. Şi poate din
Uniunea Europeană.
Să fie domnul Schauble
chiar atât de sincer?
Nici pe departe.
Germania nu dă dovadă de
bunăvoinţă sau clemenţă când aprobă un astfel de împrumut de supravieţuire,
care să ajute Grecia să supravieţuiască până la încheierea acordului pe trei
ani în valoare de 86 de miliarde de euro. Care va fi aprobat doar după ce
Grecia va face dovada bunei sale credinţe şi îşi va reforma sistemul fiscal şi
îl va pregăti pentru plata datoriilor.
De fapt, lucrul de care se teme
cel mai tare domnul Schauble este ca Grecia să părăsească eurozona. Tocmai
acum, când eforturle de a o aduce pe marginea prăpastiei financiare au fost
finalizate. Iar preluarea sa ostilă este o chestie de câteva luni, maxim un an.
Tocmai acum când experimentul Grecia este pe cale să devină un succes.
Yanis Varoufakis, fostul
ministru de finanţe al Greciei şi prieten apropiat al premierului Alexis
Tsipras, este pe cale să fie incriminat pentru plănuirea emiterii unei monede
alternative în eventualitatea în care ţara sa ar fi
părăsit eurozona. Adică ar fi renunţat la moneda euro. De ce ar renunţa Grecia
de bunăvoie (pentru că e evident că nu poate fi forţată să o facă), la moneda
pe care o foloseşte în tranzacţiile comerciale? Deoarece guvernul grec nu mai
are suficientă masă monetară cu care să îşi plătească obligaţiile pe care le
are. De ce nu mai are bani? Pentru că, din cauza fenomenului numit evaziune
fiscală şi a proastei administrări a slabelor venituri colectate, vistieria
statului elen s-a golit. Ce a făcut guvernul grec în situaţii asemănătoare?
Ceea ce face orice guvern, a cărui filozofie fiscală este bazată pe deficit
bugetar şi nu pe excedent bugetar: s-a
împrumutat. Problema este că acum nu îl mai împrumută nimeni, deoarece
datoriile sale au ajuns la un procent nesustenabil: 170% din PIB. Este clar că
termenul de rambursare nu mai este unul realist. Dar creditorii insistă să fie
plătiţi, conform contractelor încheiate.
Datoria este datorie şi
chiar dacă guvernul grec cere tăierea unei părţi a ei (idee la care s-au
alăturat şi reprezentanţi ai FMI prin Christine Lagarde sau oficiali francezi)
sau prelungirea temenelor de rambursare (caz în care creditorii ar câştiga şi
mai mult prin aplicarea de dobânzi la dobânzi), nimeni nu a afirmat că acest debit
nu va mai fi plătit. Nici guvernul grec nu a afirmat asta, şi nici creditorii
nu iau în serios acestă variantă.
Dar dacă datoria este
datorie, ea nu are nicio legătură cu totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe
teritoriul statului grec. Sau are?
Yanis Varoufakis a gândit
planul B într-un mod unilateral şi fără să se consulte cu Banca Central
Europeană, emitentul şi managerul monedei euro. A plănuit ca atunci când toate
căile de negociere cu Troica vor fi epuizate, ca atunci când conturile guvernului
vor ajunge la zero şi folosind serverele care administrează tranzacţiile
comerciale în moneda euro pe teritoriul Greciei, să emită o nouă monedă
naţională: drahma. Noua drahmă ar fi urmat să
fie o monedă pur electronică, nefiind tipărită pe suport de hârtie şi ar fi
urmat să fie emisă într-un număr de unităţi stabilit de Ministerul grec de
finanţe. Guvernul grec ar fi administrat unilateral această nouă monedă care ar
fi avut avantajul uriaş că, fiind emisă doar electronic toate tranzacţiile ar
fi fost făcute prin bănci eliminându-se practic evaziunea fiscală. În timp
foarte scurt, cantităţile de monedă euro rămase la populaţie, ar fi migrat în
afara Greciei, iar administratorii de companii mari şi mici, ar fi fost nevoiţi
să îşi administreze afacerile într-un mod cu totul transparent, făcând
evaziunea imposibilă. Este de la sine înţeles că această soluţie ar fid at
naştere multor blocaje financiare mai ales în plăţile de bunuri şi servicii
ieftine şi foarte ieftine, dar situaţiile disperate generează soluţii
disperate. S-ar fi putut emite pentru aceste nevoi bonduri de trezorerie cu
valoare fixă sau variabilă, tranzacţionabile, după modelul curbelor de
sacrificiu pe care unele guverne din perioada Marii Depresiuni din 1929-1933,
le-au adoptat, caz în care ar fi existat desigur şi pierderi pe care le-ar fi
suportat populaţia.
Rezultatul ar fi fost că
societatea greacă ar fi funcţionat în continuare, fără să intre în colaps, fără
să fie supusă umilinţelor dictatelor creditorilor, dând timp guvernului să adopte
măsurile ce se impuneau refacerii bugetului de stat.
Dar o ieşire din impasul
financiar fără a se mai afla sub tutela creditorilor, era de neconceput pentru Troică. Ar fi însemnat ca Grecia să le scape printre degete, şi să poată
constitui un exemplu pentru alte state europene aflate în aceeaşi situaţie.
State care cu puţină vreme în urmă erau numite de către presa afiliată PIGS
(Portugalia, Italia, Grecia, Spania). Acestora se pare că în ultima vreme li
s-a alăturat şi Franţa, cu datorii imense şi performanţe economice din ce în ce
mai slabe.
Aflând din timp de planul
misistrului grec de finanţe, Troica a condiţionat continuarea negocierilor cu
Grecia de demisia lui Varoufakis. Mai nou, cer procurorului general al Greciei,
Efterpi Koutzamani, incriminarea lui, pentru hacking şi constituirea unui sistem paralel de plăţi.
Acuzaţiile ar putea merge de la delictul de abuz în serviciu până la asocierea
în vederea comiterii de infracţiuni.
Scăpând de Varoufakis şi de
planul său B, Schauble poate trece la partea cea mai importantă a preluării
ostile a economiei Greciei: constituirea unui fond de valorificare a
activelor rămase în proprietatea statului grec, în valoare de aproximativ
50 de miliarde de euro, dar administrat de creditorii Greciei, prin persoana domnului
Wolfgang Schauble. Cu alte cuvinte, proprietăţile statului grec vor fi vândute
iar banii vor fi folosiţi pentru plata datoriei externe care în eventualitatea
acordării celor 86 de miliarde de euro, va ajunge la peste 200% din PIB, adică
va trece de 400 de miliarde de euro. Să
nu uităm că domnul Schauble a avansat şi ideea de a se confisca toate
depozitele populaţiei mai mari de 100000 de euro şi folosirea lor la
capitalizarea băncilor greceşti. Adică, pentru a face economia să funcţioneze,
banii grecilor vor fi naţionalizaţi. Oricum, ei sunt acuzaţi de evaziune, adică
de furt. De ce să nu le fure şi statul agoniselile?
Ideea acestui fond de
valorificare a activelor unui stat preluat, nu este o noutate pentru juristul
Schauble. A mai pus în practică acest joc periculos, în momentul în care
Germania Federală a anexat Germania Democrată în 1989. În vara lui 1990,
Wolfgang Schauble era reprezentantul cancelarului Helmut Kohl în negocierile privind
termenii reunificării cu Germania de Est. În acel moment, Schauble era ministru
de interne şi omul de încredere al cancelarului Kohl. Situaţia economică a
Germaniei de Est era catastrofală, şi unii delegaţi ai guvernului est-german
încercau să stabilească o cale economică de mijloc între capitalismul liberal
al Germaniei Federale şi paternalismul statal al Germaniei Democrate. O
numiseră “a treia cale”, şi sperau ca aceasta să fie calea prin care să se evite
strivirea economică a fragilei economii a RDG-ului de către performanta
economie a Germaniei de Vest. Dar ca şi în cazul Greciei, Germania de est avea
datorii uriaşe şi nimeni nu ştia cum vor fi ele plătite.
În acel moment Germania de Est îşi grupase toate activele statului într-un
fond numit Treuhand, pentru a fi privatizate printr-o metodă controversată, care
nu a dat rezultate nicăieri unde a fost aplicată. Este vorba de privatizarea
prin vânzarea activelor deţinute de stat către angajaţi. Scopul nespus al
acestui fond numit Treuhand era însă să protejeze activele statului de către
preluarea pe sume de nimic de către companiile vestice. Schauble a sesizat
potenţialul acestui fond şi mai ales faptul că acest fond era cvasiindependent
cu toate că opera sub tutela Ministerului Finanţelor. Fondul Treuhand a fost
folosit de către oficialii vest germani pentru privatizarea tuturor activelor
est germane şi folosirea banilor astfel obţinuţi pentru plata datoriilor
statului est german. Treuhand s-a dovedit a fi un fisaco total, deoarece a
generat doar 30 de miliarde de mărci germane dar a cheltuit 100 de miliarde
pentru plata salariilor muncitorilor care nu mai produceau nimic. Eşecul a fost
muşamalizat mai ales din perspectiva corupţiei generate de privatizările care
nu au mai putut fi ţinute în frâu, fiind obţinute sume ridicole pentru
capacităţi de producţie şi alte active care valorau de mii de ori mai
mult.
Asta e legea pieţei, când oferta e mare, scade preţul...
Dar în ciuda eşecului financiar,acest fond a fost ceea ce a dorit
politicianul Wolfgang Schauble: paratrăsnetul spre care s-a abătut atenţia electoratului
vest german. A demonstrat că specialiştii în anexări vest germani au cheltuit
pentru reunificarea economică a celor două Germanii banii contribuabililor est
germani, şi nu pe cei ai vest germanilor îndepărtând frica vesticilor că
micşorarea decalajului dintre economia vestului şi cea a estului, se va face pe
banii lor.
Fondul pentru valorificarea activelor statului grec seamănă izbitor de mult
cu Treuhand.
Va da sentimentul că salvarea Greciei va fi plătită tot de greci.
Iar la sfârşit, când totul se va termina, Grecia va fi nu un stat
independent liber afiliat la Uniunea Europeană, ci o provincie marginală fără
identitate politică, fără identitate economică.
And, at the end, we will not remember the words of our enemies, but the
silence of our friends! (Martin Luther King Jr.)
Grecii nu îşi vor aminti cuvintele duşmanilor lor, ci tăcerea prietenilor
lor.....