Ziua de 5 iunie 2015 ar
putea intra în istoria Greciei ca „Ziua cuţitelor lungi”. Grexitul, dacă va fi,
va fi unul însângerat.
Nacht der langen Messer. Noaptea cuţitelor lungi. A avut
loc în Germania între 30 iunie şi 2 iulie 1934, când SS-ul (Shutzstaffel) a
decapitat pur şi simplu conducerea SA (Sturmabteilung). Adolf Hitler a ordonat
SS-ului să decapiteze SA-ul şi să-l asasineze pe şeful său Ernst Rohm, cu toate
că Hitler, ca şi SS-ul erau creaţia acestuia. După primul război mondial,
fostul caporal Adolf Hitler a fost subordonatul fostului căpitan Ernst Rohm în
cadrul noului partid de extremă dreaptă NSDAP. Rohm a văzut în guralivul,
fanfaronul şi antisemitul Hitler, liderul partidului nazist, lider care el, cu
trecutul şi prezentul său, nu putea fi. Hitler a fost creaţia lui Rohm, care
credea că fanfaronul guraliv va putea fi manevrat astfel încât, NSDAP-ul va fi
instrumentul său de accedere la guvernarea Germaniei. Dar nu a fost să fie aşa.
Se pare că în noaptea de 30 iunie, însuşi Hitler şi-a descărcat Luggerul în cel
care-i fusese mentor.
Încă de la obţinerea independenţei, în 1821, Grecia a
avut o lungă istorie în intrare în incapacitate de plată. De fapt, ca stat
independent, Grecia a înregistrat nu mai puţin de cinci default-uri. Patru
numai în secolul XIX: 1826, 1843, 1860, 1894. Şi numai unul în secolul XX:
1932. În lume, doar Venezuela şi Ecuador o depăşesc la numărul de default-uri:
10.
Prima intrare în incapacitate de plată a avut loc imediat
după obţinerea independenţei şi transformarea fostei provincii otomane în stat
suveran. Războiul grec de independenţă, a fost văzut de puterile occidentale
ale Europei ca o oportunitate de a limita influenţa otomană în estul Europei,
şi mai ales în Balcani. Limitatrea acestei influenţe, şi aducerea acestui
teritoriu european pe orbita intereselor economice ale occidentului, s-a
concretizat prin susţinerea societăţii secrete Filiki Eteria (Societatea
Prietenilor) cu un credit garantat de London Stock Exchange de 475000 lire
sterline în 1824 şi mai apoi, de 1,1 milioane de lire sterline în 1825. Ambele
credite erau finanţate prin bonduri publice cu o depunere iniţială de numai 10
procente din valoare, rămânând ca restul sumei să fie achitată ulterior. Deci
pe hârtie Grecia a fost împrumutată cu 1,575 milioane de lire sterline, dar în
realitate, ar fi trebuit să primească pentru început doar 157500 de lire
sterline. De fapt, nu a primit decât încurajări pentru că fondurile s-au scurs
în destinaţii obscure ale intermediarilor afacerii. L-au primit totuşi pe Lord
Byron, un poet de succes care a luptat şi a murit alături de greci, nu înainte
de a lăsa posterităţii opere minunate despre idealurile de libertate ale
patrioţilor greci. Restul sumei negociate în birourile elegante ale occidentului
nu a mai fost nici măcar amintită, motivul fiind că lupta pentru independenţă
şi împotriva hegemoniei otomane s-a transformat într-un veritabil război civil.
Nu se ştie câţi bani au ajuns în Grecia.
Al doilea default a survenit în 1843 şi a fost generat de
împrumutul de 60 de milioane de drahme, pe care Grecia, ca stat independent l-a
antamat în 1832 pentru dezvoltarea armatei sale şi pentru, evident, înscăunarea
pe tronul regatului a lui Otto , prinţul bavarez pe care englezii l-au impus ca
rege al Greciei. În epocă apăruse ideea că popoarele balcanice nu se puteau
autoguverna prin conducători pământeni, ca urmare a lungii lor istorii de
vasali ai unui imperiu care era supranumit
„bolnavul Europei”, cunoscut pentru corupţia sa endemică. Şi drept
urmare se încerca implementarea în Balcani a unei politici a importului de
monarhii din vestul Europei.
În 1860 Grecia a trecut prin al treilea default, ca
urmare a excluderii sale de pe pieţele de capital, deoarece avea deja un
curriculum încărcat pe zona de intrare în incapacitate de plată. Guvernul grec
nu reuşea să se împrumute decât la dobânzi duble faţă de cele practicate pe
pieţele financiare.
1894 a fost anul celui de-al patrulea default. Motivul a
fost că după unele reforme făcute în deceniul 7 al secolului XIX, având din nou
acces pe pieţele de capital, guvernul grec s-a împrumutat, fără să mai poată
achita.
Deja devenise o tradiţie.
Se pare că vestul Europei pedepsea drastic Grecia pentru
că se împrumutase în vederea susţinerii ofensivei Europei împotriva Orientului
reprezentat de Imperiul Otoman. Era de fapt o cruciadă economică ce avea drept
scop acapararea pieţelor estice şi balcanice ale Europei, spre folosul evident
al economiilor puternice ale occidentului. Franţa, Anglia şi nou apăruta pe
hartă Gemania, îşi făcuseră un scop din alungarea otomanilor din Europa,
folosindu-se în acest scop de dorinţa de libertate ale popoarelor balcanice
oprimate. Oprimate sau nu, popoarele balcanice s-au ridicat cu mult curaj la
luptă, dar cu furci şi cu topoare, chiar şi în secolul XIX, era cam greu să
învingi redutabila armată a sultanului. Aşa că era nevoie de bani, pentru arme,
pentru provizii, pentru plata strategilor şi mercenarilor angajaţi. Poate că ar
fi fost cinstit ca aceşti bani să fie furnizaţi direct de către cei care urmau
să devină beneficiarii luptei lor, cetăţenii statelor occidentale. Poate că
sângele vărsat de greci, bulgari, sârbi, români, era totuşi un aport suficient
pentru câştigarea libertăţii ţărilor lor.
Dar occidentul a preferat să îi încurajeze de pe margine
şi să-i împrumute cu dobânzi ameţitoare, iar când guvernele nu mai puteau
plăti, erau sancţionate cu excluderea de pe pieţele financiare. Dar cum de la
un om sărac nu ai ce să iei, specialiştii occidentali în colonialism recomandau
iertarea de datorii, şi noi împrumuturi care să resusciteze economiile
balcanice, neperformante.
În secolul XXI nu s-a schimbat nimic. Grecia are datorii
de 350 de miliarde de euro. Pentru a
obţine bunăvoinţa creditorilor, Grecia a plătit către FMI o rată de circa 750
milioane de euro. Dar are nevoie de 2,5 miliarde de euro pentru a nu intra în
incapacitate de plată.
De afară, Grecia este văzută ca o ţară care se împrumută,
iar cînd banii se termină, se împrumută iar. Un studiu european arată că grecul
obişnuit nu este convins că plata taxelor şi impozitelor către bugetul de stat
este un act benefic pentru societate.
Se împrumută guvernul grec, nicio îndoială, dar ca să te
împrumuţi este nevoie ca şi în dragoste, de doi: un creditor şi un debitor. Aşa
cum mite nu poate fi mită decât când există doi infractori, cel care dă şi cel
care ia mita, la fel este şi în cazul împrumutrilor, ai nevoie de un creditor,
pentru a deveni dator vândut.
Cel mai relevant episod din aşa zisa spirală a împrumuturilor
greceşti, care au adus ţara pe marginea prăpastiei financiare s-a petrecut în
anul 2011, când toate instituţiile financiare cântau prohodul sistemului
economic grecesc. În octombrie 2011, cu toate că era încă de pe atunci în
pragul falimentului, Der Spiegel dezvăluie în ediţia sa online de luni, 15
octombrie 2011, că guvernul grec intenţionează să cumpere patru fregate
franţuzeşti ultramoderne, în valoare de 300 milioane de euro bucata. Ştirea a
picat ca o bombă imediat după ce presa spaniolă scrisese despre intenţia
Greciei de a achiziţiona un număr de 400 de tancuri americane de tip M1A1
Abrams, second hand. Presa europeană dar mai ales cea germană este inflamată la
maxim, titrând că Grecia intenţionează să cumpere fregatele practic pe banii
germanilor, cei mai mari contribuitori la bugetul comunitar, buget din care
Grecia era împrumutată fără a se mai analiza dacă are posibilitatea de a-i mai
restitui. Fregatele erau construite de concernul francez de stat DCNS, care
concurase pentru contractul respectiv cu nemţii de la Thyssen Krupp. Este
foarte clar că dacă germanii ar fi câştigat contractul ar fi tăcut mâlc şi
probabil că cei care ar fi arătat cu degetul spre risipitorii greci ar fi fost
fără îndoială francezii.
Episodul aminteşte
o altă afacere veroasă instrumentată de exponenţii finanţelor mondiale când, la
sfârşitul anilor 90 România era forţată să cumpere 92 de elicoptere americane
în valoare de aproape un miliard de dolari, de la compania Bell Helicopters, cu
promisiunea de retehnologizare a fostei uzine IAR de la Ghimbav, Brasov. În
acel moment România era în tratative cu FMI, pentru acordarea unor împrumuturi
de urgenţă care ar fi ajutat la evitarea unui eventual default. Se pare că
factorii responsabili de la Bucureşti, nu au căzut în plasă, drept pentru care
contractul nu a mai fost semnat.
De-a lungul
istoriei recente, statele occidentale ale Europei au privit Balcanii şi în
general estul Europei ca pe nişte cunoaştinţe de mâna a doua, rudele sărace de
la ţară. Şi-au adus aminte de Balcani doar când interesele lor de puteri
europene au cerut-o. Şi atunci când au putut să se folosească de aceste rude
sărace, economic şi politic. Nu au văzut Balcanii ca pe un partener economic şi
politic, de o importanţă indiscutabil mai redusă, dar nu nesemnificativă ci ca
pe un teren de experimente politice şi militare.
Ce au realizat?
Au radicalizat populaţiile ţărilor balcanice şi est europene, asmuţindu-le
iniţial împotriva inamicului oriental, Imperiul Otoman, pentru a prelua
pentru occidentali influenţa economică şi politică, iar mai apoi împotriva inamicului economic din
est, Federaţia Rusă. Prin politica de neocolonialism economic, dusă de puterile
occidentale influenţate de Statele Unite, au venit la putere partide şi lideri
extremişti sau de orientare extremistă (SYRIZA-partid maoist- în Grecia, Victor Orban în
Ungaria) şi mai mult au orientat întreaga zonă, puternic dependentă de gazele
ruseşti, către Federaţia Rusă. Balcanii
vor deveni, dacă nu au devenit deja, un pion pe o tablă de şah, fără de care
victoria devine imposibilă. De Balcani depinde viitorul Turkish Streamului,
gazoductul care va uni Rusia cu Europa. Slovacia, prin premierul Figo, a propus
deja un proiect Eaststring, adică un gazoduct care să conecteze Turcia cu Grecia,
Bulgaria, România, Slovacia. Estul Europei nu mai execută întocmai ordinele
venite de la Bruxelles. Începe să conştientizeze că este folosit în jocurile
celor mari. Şi îşi activează sistemul de autoapărare. Îşi activează instinctul
de conservare.
În 5 iunie, Grecia ar putea intra în incapacitate de plată.
Pentru a şasea oară.