Nu mai există nicio îndoială asupra faptului că
atacurile din data de 13 noiembrie care au lovit Parisul, au o strânsă legătură
cu valul de migranţi care au invadat Europa de vest pe parcursul întregului an
2015 şi care au prins pe picior greşit atât autorităţile statale ale uniunii
cât şi pe oficialii de la Bruxelles. Ideea că asistăm, sau mai mult, suntem pe
deplin implicaţi într-un dificil război religios, nu este nici nouă şi nici
suficient argumentată. Că Europa este prinsă în acest război care se dovedeşte
a fi atât asimetric cât şi hibrid, nu mai există nicio îndoială, dar faptul că
se motiveză apariţia sa printr-o cauză religioasă, ne face să ne întrebăm dacă
nu cumva se încearcă o mutare a atenţiei publicului plătitor de taxe de la
adevăratele motive ale exacerbării sale.
Adevăratele
rădăcini ale acestui conflict aparent religios, ar trebui căutate în istoria
sfârşitului de ev mediu al Orientului Mijlociu, mai precis în perioada de
sfârşit de secol 18 şi început de secol 19, când întreaga zonă era dominată de întinsul
Imperiu Otoman. În această perioadă, datorită dezvoltării mijloacelor de
producţie şi a introducerii maşinismului în industrie, Europa a părăsit
organizarea economică de tip feudal bazată în principal pe sistemul
organizaţional şi administrativ al senioratului funciar şi a trecut la o
organizare economică mai avansată de tip
capitalist, caracterizată în principal de circulaţia liberă a capitalurilor,
ducând treptat la scăderea influenţei politice a marilor seniori numiţi în
aceste poziţii pe principii autarhiste şi de suzeranitate de către monarhii
absolutişti, şi înlocuirea influenţei acestei clase privilegiate cu influenţa
proprietarilor de mijloace de producţie industriale, care datorită progreselor
ştiinţifice, au reuşit să impună o nouă putere financiară în economie înlocuind
treptat puterea economică bazată exclusiv pe producţia agrară a marilor seniori
latifundiari.
Europa
trecea la capitalism.
Ar
fi însă nedrept să considerăm că roadele acestui progres care a dus la
transferul puterii economice de la marii latifundiari medievali la proprietarii
de mijloace de producţie industriale nu îşi au originea de fapt tot în
progresele generate de producţia agricolă, industria apărând de fapt din nevoia
de a acoperi cererea de mărire a productivităţii muncii în domeniul agricol.
Conform teoriei lui Thomas Robert
Malthus (1766-1834), populaţia nu poate creşte decât în prezenţa abundenţei de
produse agricole. Pentru a facilita această abundenţă, marile exploatări latifundiare
au avut nevoie de noile îmbunătăţiri ale tehnicii, pe care în cele din urmă
le-au detronat ca importanţă în
economie.
Însă
nu a fost posbil ca această preluare a importanţei economice de către industrie
şi capitaluri, să aibă loc peste tot în lume şi mai ales nu în acelaşi timp.
Dacă
privim harta lumii, vom putea face o legătură între capitalista Europă de vest
şi zona Orientului Mijlociu care, pe toată perioada transferului puterii
economice şi evident politice de la marii proprietari de latifundii la marii
industriaşi, a constituit o placă turnantă a procesului de consolidare a
capitalismului timpuriu European.
În
perioada în care capitalismul lua avânt în întreaga Europă de vest,
portdrapelele industriei europene Anglia şi Franţa, căutau noi zone bogate în
resurse ieftine, extrem de necesare
dezvoltării lor industriale. Evident că şi-au îndreptat privirile spre
vechile lor colonii, foarte de bogate, din Asia de Est. India şi China pentru
Anglia, Indochina pentru Franţa, Indonezia şi Polinezia pentru Olanda, sunt
numai câteva exemple de colonii extrem de necesare importului de materii prime
ieftine precum şi exportului de bunuri manufacturate de către industriile
avansate ale Europei. Inclusiv Africa a constituit pe parcursul întregului secol
19 o importantă furnizoare de materii prime pentru performantele industrii
engleză şi franceză, devenind de fapt de neînlocuit în întregul circuit
industrial al acelei perioade. Sincopele în aprovizionarea cu materii prime era
de dorit să fie evitate.
Dar
în calea rutelor de aprovizionare terestre ale Europei de vest stătea în
secolul 19 obstacolul numit Imperiul Otoman.
Imperiul
Otoman al secolului 19 nu mai era nici pe departe ceea ce fusese în toată
perioada medievală în care ajunsese să stăpânească pe lângă Anatolia, şi zona
Balcanilor, întreg Orientul Mijlociu Egiptul şi nordul Africii. Fluxul
importurilor europene era tributar în mare măsură toanelor sultanilor de la Istanbul şi supus taxelor în creştere ale funcţionarilor
otomani. Cum corupţia şi necinstea deveniseră lege pe tot cuprinsul imperului,
rutele de tranzit economic erau periclitate ceea ce a dus la o stare de fapt
foarte tensionată între puterile europene şi oficialii Imperiului Otoman.
Imperiul
Otoman împreună cu toate provinciile pe care le administra, se dovedise
incapabil să depăşească modul de organizare feudal propriu evului mediu şi să
treacă la o economie bazată pe circulaţia liberă a capitalurilor. Rămăsese
închistat în dogmele feudale impuse prin teroare de către sfetnicii sultanului,
care nu acceptau pierderea privilegiilor lor în favoarea unei noi clase
considerate antagoniste. Pentru că economia imperiului nu funcţiona în mod
natural, veniturile imperiului fiind furnizate în mod exclusiv din jefuirea
provinciilor ocupate, nu au putut exista
nici măcar premisele trecerii la o nouă organizare economică diferită de cea
medievală. Industria nu a putut fi încurajată, nu au apărut noi relaţii de
producţie, subdezvoltarea devenise literă de lege, coexistând evident cu o
corupţie devenită endemică pe tot cuprinsul imperiului, subminând în mare
măsură autoritatea centrală a sultanului de la Istanbul, autoritate contestată
de micii suverani vasali dar menţinută de un imens aparat poliţienesc şi de
desele abuzuri şi chiar pogromuri asupra populaţiilor care se răzvrăteau
periodic (pogromul asupra armenilor din 1894-1896 condus de sultanul Abdul
Hamid al II-lea şi din 1915 condus de guvernul Junilor Turci).
Încă de la începutul
secolului 19, puterile europene Franţa şi Anglia, încercaseră să saboteze
poziţia geostrategică a Imperiului Otoman, care la drept vorbind stătea exact
în calea principalelor rute de aprovizionare ale tinerei industrii vest
europene. Dar Imperiul Otoman, deşi se clătina, refuza să se prăbuşească şi
rezista asediului politic şi militar al vestului. Printr-o înţelegere mutuală,
Franţa şi Anglia încredinţaseră dinamicului regat al Prusiei, misiunea
diplomatică de a diminua influenţa otomană în Balcani, şi preluarea acestei
zone de sub suzeranitatea Înaltei Porţi, sub influenţa germană. Înţelegerea cu
Prusia , devenită mai apoi Germania, fusese încheiată mai ales sub imperativul
unei importanţe politice şi economice din ce în ce mai mari a Germaniei, ţară
care se dezvolta economic foarte accelerat şi care putea ajunge în ipostaza de
a contesta imperiile coloniale ale celor două mari puteri. Cedarea misiunii de
preluare a Balcanilor era văzută ca un rău necesar pe deoparte pentru a lovi în
Imperiul Otoman, iar pe de altă parte pentru a ţine Germania ocupată politic.
Sarcină de care nemţii s-au achitat cu precizia care îi caracterizează, rând pe
rând ţările balcanice devenind monarhii conduse de dinastii de origine
germanică.
La începutul
secolului 20, Imperiul Otoman devenise pe bună dreptate “omul bolnav al
Europei”. Dar totuşi, chiar şi în această calitate, bolnavul Europei stătea în calea
rutelor economice de tranzit al materiilor prime dinspre Orientul îndepărtat
către puternic industrializata Europă de vest. Odată cu declanşarea primului
război mondial, ale cărui premise fuseseră împărţirea şi reîmpărţirea sferelor
de influenţă economică la nivel mondial, venise timpul de a se tranşa şi
chestiunea dezmembrării Imperiului Otoman, imperiu prea vast pentru a mai putea
exista în vechea organizare feudală pe care nu o putea părăsi.
Planul de împărţire al
Imperiului Otoman a fost elaborat de către Acordul Sykes-Picot încheiat
în 16 mai 1916 între Marea Britanie şi Franţa cu permisiunea Rusiei. Prin
reprezentanţii săi, Sir Mark Sykes şi
Francois Georges Picot, împreună cu ministrul rus de externe Sergey
Dmitrievitch Sazonov, Franţa şi Marea Britanie au decis divizarea Orientului
Mijlociu într-o serie de zone de influenţă de tip colonial, printr-un plan care
urma să creeze o serie de noi state arabe, plan care însă nu ţinea cont de
caracteristicile etnice sau religioase ale populaţiilor din zonă. Pur şi
simplu, francezii şi englezii şi-au asigurat prin acest rapt teritorial, accesul
terestru către coloniile lor din Asia de Sud- Pacific.
Dar ce prevedea acest acord? Marea Britanie urma să preia
teritoriile de astăzi ale Iordaniei, sudul Iraqului şi o zonă în jurul portului
Haiffa prin care urma să-şi asigure accesul la Marea Mediterană, iar Franţa la
rândul ei ar fi preluat teritoriile din sud estul Turciei, nordul Iraqului,
Siria şi Libanul. Rusia ar fi primit Istanbulul şi controlul Mării Marmara
(inclusiv strâmtorile turceşti) şi Armenia turcească.
Nimeni
nu a ţinut însă cont, în momentul trasării noilor graniţe de specificul etnic
al populaţiilor care locuiau aceste teritorii, organizate în cea mai mare parte
pe principii tribal-medievale şi care nu aveau decât conştiinţa vasalităţii
seniorale aplicată pe principii de obedienţă şi ajutor militar în schimbul
dreptului senioral de a administra după voia bunului plac feuda încredinţată.
Noile graniţe trasaţe pe genunchi au rupt de iure aceste legături, dar de facto
vasalitatea pe principii de obedienţă şi
ajutor militar a funcţionat în continuare, creând tulburările intertribale şi
interconfesionale nerezolvate nici până în ziua de azi. Aflate pe o treaptă
socio-economică inferioară şi lipsite de relaţii de producţie economice
adecvate (economia zonei era în acea perioadă total tributară unei agriculturi
primitive), populaţiile tribale ale
Orientului Mijlociu nu au putut avea avantajul populaţiilor europene dependente
doar de principiul angajat-angajator, ci au rămas prinse în capcana dependenţei
de un senior local care le asigura cele necesare traiului numai în schimbul
vasalităţii lor (acceptarea tributului în bani şi produse şi participarea la
campanii militare). Acest tip de organizare socio-economică coroborat cu lipsa
aproape totală de resurse necesare traiului a condus la imposibilitatea progresului tehnologic al
zonei Orientului Mijlociu (lipsa celor mai simple elemente de agricultură nu a
putut duce la nevoia modernizării mijloacelor de producţie în domeniu şi deci
nici la performanţă economică).
Colonialiştii
francezi şi englezi nici nu au fost interesaţi în ridicarea nivelului economic
al zonei Orientului Mijlociu, şi nici nu au încercat măcar implementarea unei
noi organizări sociale, pretextând că localnicilor le lipseşte atitudinea
morală pentru a asimila noţiunile de liberalism democratic caracteristic
societăţii occidentale.
După
sfârşitul primului război mondial împărţirea teritoriului fostului Imperiu
Otoman s-a realizat aproximativ în conformitate cu prevederile planului
Sykes-Picot, cu precizarea că statul turc nu a putut fi şters definitiv de pe
hartă, el păstrându-şi Anatolia, Antalia, Rumelia (sudul Balcanilor),
strâmtorile Bosfor şi Dardanele, jumătate din insula Cipru, un sfert din
Kurdistan (asta în pofida asigurărilor date de francezi liderilor kurzi, cu
privire la crearea unui stat kurd) şi intrând într-un amplu proces de
modernizare sub regimul Junilor Turci conduşi de Ataturk.
Problemele
au apărut în Orientul Mijlociu imediat după implementarea acordului, văzându-se
clar greşelile făcute de părţile europene implicate şi anume faptul că nu au
ţinut cont de specificul etnic şi religios al populaţiilor zonei. Astfel fostul
Califat Abbasid de pe teritoriul anticei Mesopotamii, polulat de sunniţi şi
shiiţi prinşi într-un multisecular război religios a fost transformat în Iraq care cuprindea şi părţi ale Kurdistanului istoric.
Fostul Califat al Omeiazilor a fost numit Siria pe fostul teritoriu Sham şi al
Libanului de azi, cuprinzând de asemenea shiiţi şi sunniţi aflaţi tot într-un interminabil conflict
religios. Palestina a fost deposedată de Cisiordania şi cedată dinastiei
Hashemite, iar pe teritoriul său, Liga Naţiunilor a mandatat Marea Britanie să
constituie în baza Declaraţiei Balfour din noiembrie 1917, un cămin naţional
evreiesc, de fapt o zonă în care să poată fi adunaţi toţi evreii din
Europa, consideraţi de mulţi politicieni, cauza principală a problemelor
sociale şi economice. Dar acest proiect nu a putut fi implementat din cauza
amalgamului de interese antagonice al potentaţilor locali suprapuse peste
regimurile hegemonice instalate de puterile europene după prăbuşirea regimului
despotic al sultanului otoman la sfârşitul primului război mondial. În
principiu, nimic nu a funcţionat în Orientul Mijlociu de la implementarea cu
ajutorul micilor lideri tribali, a acordului Sykes-Picot, cărăra li s-a promis de fapt obţinerea
independenţei de sub Imperiul Otoman în schimbul loviturilor cauzatoare de
moarte aplicate omului bolnav. Păcăleala a fost dezvăluită de către guvenul
bolşevic instalat la Petrograd în urma Revoluţiei Socialiste a lui Lenin, care
în schimbul unor avantaje politice din
partea Turciei, a transmis aceste prevederi liderilor tribali ai Orientului
Mijlociu, slăbind încrederea acestora în puterile occidentale şi în dorinţa
acestora de a creea un cadru adecvat de dezvoltare acestei zone.
De
fapt, documentele au dezvăluit ceea ce o lume întreagă a aflat mai târziu: Franţa şi Anglia şi-au împărţit în mod
colonial Orientul Mijlociu, urmărindu-şi doar propriile lor interese.
Nu
trebuie să mai uimească pe nimeni faptul că radicalizarea popoarelor arabe din
Orientul Mijlociu a atins un nivel atât de ridicat în secolul 21. Radicalismul nu este un fenomen propriu unei
anumite religii sau naţiuni. Radicalismul apare acolo unde
populaţia, din motive în principal educaţionale, grefate peste o situaţie
economică dezastruoasă, este înregimentată în mişcări şi acţiuni teroriste de
către forţe şi facţiuni politice, care se folosesc de frustrările acumulate,
pentru atingerea prin forţă a unor obiective imposibil de atins prin negocieri
politice obişnuite. Problema este că teritoriile atinse de flagelul
radicalizării politice şi religioase sunt condamnate pentru o lungă perioadă de
timp la subdezvoltare şi incapacitate economică, aceasta conducând inevitabil
către o adâncire şi mai accentuată în sărăcie. Radicalismul politic şi religios
cu timpul, devinde o trăsătură de caracter a populaţiilor atinse de acest
flagel, trăsătură care se moşteneşte din
generaţie în generaţie, iar pe fondul unei educaţii precare, locuitorii zonelor
respective devin tot mai dependenţi de liderii lor spirituali şi militari care
ajung să impună înlocuirea adevăratelor percepte religioase sau civice cu
propriile lor percepte violente şi revanşarde, mistificând adevărul şi ridicând
actele de violenţă şi barbarie la
nivelul de datorie civică.
De
vineri 13 noiembrie 2015 Franţa se consideră în război cu Statul Islamic.
De
fapt, acest război a început în data de 16 mai 1916.
Şi
continuă….