Orice se poate spune despre acordul Minsk II, numai că ar fi un gentlemen’s
agreement nu. Un gentlemen’s agreement este o înţelegere bazată pe onoarea
fiecărei părţi. Este o înţelegere mai viabilă decât un contract scris.
În 11 februarie 2015, la Minsk, s-au pus bazele procesului de dezmembrare
al Ucrainei. În cele 13 puncte, membrii formatului Normandia au stabilit sub
semnătură, că Ucraina încetează să mai existe în forma de până la lovitura de
stat a Euromaidanului. Formă stabilită tot sub semnătură, pe un tratat din
1994, când Ucraina a fost convinsă să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de
la defuncta Uniune Sovietică.
Parteneriatul
Estic este un acord de asociere pe
care Uniunea Europeană l-a încheiat cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus. Acest proiect a fost inițiat de Polonia și Suedia în 2008. Primul summit a avut
loc la data de 7 mai 2009
la Praga. Acum aceste state formează zona gri.
Statele occidentale ale
Uniunii Europene, au fost reticente în 2008, atunci când iniţiativa
polono-suedeză s-a materializat, fiind înfiinţat Parteneriatul Estic, care are
ca scop declarat o cooperare economică mai strânsă cu statele semnatare, foste
republici unionale sovietice. Se temeau de reacţia Rusiei, care a şi acuzat
Uniunea Europeană de tentativă de extindere în spaţiul fostei Uniuni Sovietice.
Adică în spaţiul pe care Rusia a considerat întotdeauna că îi aparţine de
drept. Dar protestele Rusiei s-au lovit de hotărârea de neclintit a polonezilor
şi suedezilor, care au reuşit să clădească un adevărat parteneriat între EU şi
fostele republici sovietice.
Dintre cele şase membre ale
parteneriatului, doar două s-au dovedit cu adevărat valoroase pentru Uniunea
Europeană: Azerbaidjan şi Georgia. Prima este oţară
producătoare de hidrocarburi, cu rezerve suficiente pentru alimentarea Europei
de Est pentru o perioadă îndelungată de timp. A doua este valoroasă ca ţară de
tranzit spre Europa. Apăruse deja ideea diversificării surselor de alimentare
cu hidrocarburi, pentru a contracara influenţa Rusiei în estul Europei. Zonă
care trebuia stabilizată din punct de vedere economic şi care depindea de
resursele de hidrocarburi siberiene suficient de mult pentru ca Rusia să poată
dicta politic şi economic. Intruziunea rusă în zona estică a Uniunii, zonă care
tocmai beneficiase de ultimul val al extinderii europene, începuse să devină
stânjenitoare şi periculoasă. Investiţiile ruseşti în economiile fostelor state
socialiste ale Uniunii Europene, investiţii aflate la marginea legalităţii
(marile privatizări cu parfum KGB), precum şi exportul de corupţie, făceau
vulnerabile aceste state. S-a considerat în acel moment că rezolvarea acestor
probleme prin diversificarea surselor de import al hidrocarburilor era unica
soluţie viabilă, în lupta disperată cu colosul rus.
Azerbaidjanul şi Georgia erau din acest punct de vedere, ţările ideale
pentru materializarea acestei strategii, iniţiindu-se Proiectul
Nabucco. Proiectul Nabucco ar fiocolit Rusia, conectând
Europa de Est cu zonele bogate în gaze naturale din nordul mării Caspice.
Proiectul iniţial ar fi fost un gazoduct lung de 3300 km, iar lucrările de
construcţie ar fi început în 2011, urmând să se termine în 2014. Costul iniţial
estimat era de 4,5 miliarde de euro, dar pe parcurs se pare că ar fi ajuns de
fapt la apropae 8 miliarde. Gazoductul urma să unească Azerbaidjanul cu
Bulgaria, tranzitând Georgia şi Turcia. Pregătirile pentru acest proiect au
început încă din 2002, iar acordul a fost semnat între Turcia, Bulgaria,
România, Ungaria şi Austria la 13 iulie 2009. În funcţie de situaţie, gazele
puteau fi preluate din Iraq, Turkmenistan sau Kazahstan.
Dar proiectul Nabucco, era deja un muribund menţinut în viaţa de aparate.
În data de 8 august
2008, Federaţia Rusă trimite trupe în sprijinul regimului separatist al Osetiei
de Sud. Începutul ostilităţilor fusese deschis de către trupele
neexperimentatului preşedinte georgian Mihail Saakashvilly, care au întreprins
o operaţiune militară împotriva separatiştilor oseţi. Evident, tulburările
socio-politice din cele două enclave, Osetia de Sud şi Abhazia, mocneau de ceva
vreme, şi anume cam de când începuseră să se cristalizeze tratativele Uniunii
Europene cu Republica Azerbaidjan, în vederea începerii livrărilor de gaze
naturale azere spre estul Europei. În cadrul acestor tratative, Georgiei îi
revenea rolul de ţară de tranzit, cu imense beneficii şi mai ales cu o
alternativă europeană la statutul de satelit caucazian al Rusiei. Alternativa
integrării europeane, venea la pachet cu promisiunea de aderare la NATO, ceea
ce ar fi rezolvat şi problema securităţii micului stat caucazian, care avea
destule recidive istorice de nesupunere la ordinele Kremlinului. În momentul în
care tratativele pentru proiectul Nabucco se apropiau de final, tensiunile în Georgia creşteau, finalizându-se
într-un sângeros război de 6 zile, în care trupele ruse au invadat republica,
apropiindu-se de capitala Tbilisi, ameninţând cu ocuparea totală a ţării.
Ce au făcut Uniunea Europeană , Statele Unite şi NATO
pentru a ajuta mica şi democratica republică Georgia strivită de uriaşa şi
nedemocratica sa vecină, Federaţia Rusă?
Nimic.
Doar declaraţii de presă, încurajări, păreri de rău,
ridicări din umeri....
Cu toate că trupele de elită georgiene ajutau SUA în
cadrul operaţiunii Iraqi Freedom, Georgia nu a primit niciun ajutor în războiul
pe care l-a purtat împotriva Rusiei. Nici Uniunea Europeană nu a făcut nimic
pentru a ajuta Georgia, în pofida tuturor promisiunilor anterioare, în baza
cărora, Georgia a avut curajul să-şi înfrunte puternicul său vecin. Garanţiile
de securitate europene şi americane, neconcretizate niciodată printr-un tratat
oficial ci doar printr-un elegant gentlemen’s agreement, s-au dovedit doar
vorbe în vânt.
Liderii occidentali sperau poate că prin politica
nonintervenţionismului, vor putea salva nesigurul proiect Nabucco, proiect
considerat vital pentru securitatea energetică a Uniunii.
Nu a fost aşa.
Chiar la semnarea, un an mai târziu, a acordului pentru
proiectul Nabucco, devenise clar că proiectul devenea nefezabil din cauza
refuzului Azerbaidjanului de a mai participa în calitate de furnizor de gaze
naturale. Ruşii au reuşit să-i convingă pe oficialii azeri că ceea ce s-a
întâmplat în Georgia în 2008, se putea întâmpla şi în Azerbaidjan, în enclava
armeană Nagorno Karabah, aflată pe teritoriul lor. Şi mai ales, azerii s-au
convins că, în cazul unui conflict, nu se vor putea aştepta la vreun ajutor din
partea occidentului.
Azerii trăseseră deja învăţăminte din lecţia amară a georgienilor.
Ucraina a repetat la indigo scenariul Georgiei, încă de la venirea la
putere a coaliţiei proocidentale, prin lovitura de stat a Euromaidanului de la
Kiev. Ca şi cum nimeni nu ar fi învăţat nimic din evenimentele din vara lui
2008, liderii ucrainieni amăgiţi de promisiunile europene şi americane au
orientat Ucraina din punct de vedere politic către vest, cu toate că nu trebuie
să fii expert pentru a-ţi imagina reacţia Rusiei. Care nu s-a lăsat aşteptată,
având în vedere că îi erau periclitate rutele de tranzit ale gazului siberian
către clienţii europeni. Primul ministru ucrainian, Arseny Yatsenyuk, nu a fost
capabil să gestioneze criza declanşată în provinciile secesioniste, Crimeea şi
Donbass, armata ucrainiană având o reacţie disproporţionată faţă de nou
înfiinţatele Forţe de Autoapărare ale celor două republici autoproclamate în
estul Ucrainei. Exact ca în cazul trupelor georgiene care în 2008 au atacat
populaţia celor două enclave separatiste Osetia de Sud şi Abhazia. Şi la fel ca
în 2008, Rusia a intervenit în apărarea etnicilor ruşi.
Problema Parteneriatului Estic este că lasă loc de interpretări. Nu a
devenit o platformă de susţinere a unei eventuale noi extinderi a Uniunii
Europene. De altfel, la preluarea mandatului în fruntea Comisiei Europene,
luxemburghezul Jean-Claude Junker, a declarat răspicat că în perioada preşedenţiei
sale, Uniunea nu va mai îngloba noi membri.
Parteneriatul Estic nu este şi nici nu va putea fi o platformă de cooperare
pur economică, din moment ce Belarus şi Kazahstan au devenit membri fondatori
ai Uniunii Vamale.
Parteneriatul estic a fost gândit la vremea când a fost propus, ca un fel
de zonă de manevră a intereselor energetice ale Uniunii Europene. Un spaţiu
unde să se poată experimenta diverse variante prin care Europa să poată să se
rupă de dependenţa de Rusia. Dar în timp el s-a transformat într-un veritabil
paratrăsnet care să abată atacurile hibride ale Rusiei, de la Europa de Est,
nou intrată în Uniunea Europeană, la fostele republici sovietice, mult mai
apropiate de interesele Moscovei decât statele est europene, foste socialiste.
Dar inevitabil, cele şase partenere ale Europei şi membre ale
Parteneriatului Estic, au devenit statele gri ale Europei. State debusolate de indecizia factorilor
responsabili europeni şi timorate de hotărârea acţiunilor liderilor de la Kremlin.
În Geneza, 22/8, se spune că Dumnezeu a pus la grea
încercare credința lui Abraham: i-a poruncit să meargă pe un munte în „pământul
Moria” şi să-l jertfească pe Isac, fiul său.
În Minsk, la 11 februarie 2015, Europa a jertfit Ucraina.
În 2008, jertfise Georgia.