În data de 24 noiembrie
2015, două avioane de vânătoare F-16 aparţinând Forţelor Aeriene Turce, au
interceptat şi doborât un bombardier Su-24 rusesc, care executa misiuni de atac
la sol asupra poziţiilor militanţilor Statului Islamic şi bazelor lor de la
frontiera siriano-turcă. În timp ce
oficialii de la Moscova susţin că bombardierul survola zona de frontieră
aflându-se în spaţiul aerian al Siriei, reprezentanţii Ministerului Apărării de
la Ankara au prezentat dovezi că acesta a încălcat frontiera de stat, piloţii
fiind avertizaţi de acest fapt prin cel puţin zece mesaje radio. Deşi piloţii
ruşi au reuşit iniţial să se catapulteze, numai unul se mai află în viaţă,
deoarece forţele anti Assad aflate în zonă, i-au mitraliat încă de la coborârea
lor cu paraşutele.
La începutul
primului război mondial, Rusia şi Turcia erau două imperii întinse,
totalitariste, şi aflate în imposibilitatea, de a depăşi modul de organizare
feudalist, pe care în mod nefiresc, îl perpetuau la începutul secolului 20. Cu
toate că între cele două state existau multe asemănări, divergenţele datorate
intereselor expansioniste ale Rusiei, au făcut ca cele două puteri să se afle
într-un permanent război de uzură care de multe ori a sfârşit prin a se
transforma în conflicte armate de anvergură. Apogeul antagonismului ruso-turc a
fost atins evident, în timpul primului război mondial, când cele două imperii
s-au înregimentat în alianţe militare diferite şi aflate în conflict.
Începând
cu secolul 18, politica expansionistă a Rusiei, fundamentată de ţarul Petru I,
primul conducător rus, care intuind că dezvoltarea economică este strâns legată
de dezvoltarea comerţului şi deci de accesul la căile de transport maritime, a
conceput şi planificat un program concret de expansiune a imperiului către
principalele rute comerciale maritime, pe care ruşii l-au urmat cu hotărârea
specifică naţiunii lor.
Nevoia
de acces a Rusiei la căile de navigaţie maritimă, a fost considerată de către
ruşi o condiţie sine qva non pentru iniţierea unui comerţ de anvergură, comerţ
carte urma să asigure Rusiei o dezvoltare durabilă bazată pe imensele ei
reserve naturale, pe care până atunci era nevoită să le vândă pe nimic
negustorilor olandezi, englezi şi germani. Odată cu colonizarea imenselor
teritorii estice ale Siberiei, Rusia devenea un exportator important de materii
prime, iar expansiunea către principalele căi de transport maritim venea ca o
nevoie firească pentru un imperiu în ascensiune.
Însă
expansiunea pentru asigurarea accesului la căile maritime de transport, s-a
lovit repede în nord, la marea Baltică de puternicele regate ale Suediei şi
Poloniei iar în sud, la Marea Azov şi Marea Neagră, de Imperiul Otoman şi
vasalul său, Hanatul Crimeii care stăpânea în perioada de sfârşit de ev mediu
întreaga zonă a nordului Mării Negre.
Între
Imperiul rus şi imperiul Otoman a existat o stare de conflict neîntrerupt
începând cu primii ani ai secolului 18, iar unul dintre cele mai importante
războaie a avut loc în 1711, pe Prut, finalizat cu pacea din iulie 1711. Războiul
din 1735-1739 la care a participat de partea Rusiei şi Imperiul Habsburgic s-a
finalizat cu pacea de la Belgrad prin care Rusia a recâştigat fortăreaţa Azov
deţinută până atunci de către Turcia. Pacea de la Kuciuk-Kainargi cu care s-a
finalizat războiul ruso-turc din 1768-1774 a cosnfinţit ocuparea de către Rusia
a Crimeii şi a fostelor teritorii ale Hanatului Crimeii şi ceea era mai
important, Rusia a primit libertatea de a face comerţ în Marea Neagră şi Marea
Mediterană. După războiul din 1806-1812, Rusia a preluat Valahia şi Moldova de
sub suzeranitatea otomană, ocupând de facto Basarabia (teritoriul dintre Nistru
şi Prut) pe care a administrat-o până în 1918. războiul din 1828-1829,
finalizat prin pacea de la Adrianopol a consfinţit preluarea de sub stăpânirea
otomană a teritoriilor caucaziene, a gurilor Dunării dar şi dreptul pentru
flota rusă de a trece fără oprelişti prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele.
Ultimul război ruso-turc din secolul 19 desfăşurat în peroada 1877-1878 s-a
terminat cu victoria Rusiei care sprijinită de România a impus retragerea
aproape totală a Turciei din Balcani şi renunţarea la statutul de mare putere
europeană.
Pentru
Rusia, a devenit clar încă de la începutul secolului 19 că politica de
expansiune teritorială motivată de accesul la principalele căi de transport
maritim, trebuie dublată cu o politică de consolidare a teritoriilor cucerite
prin colonizarea populaţiei ruse şi sprijinirea populaţiilor rusofone care vor
constitui pe viitor zone tampon între imperiu şi ameninţările vecinilor săi.
După
terminarea primului război mondial şi destrămarea Imperiului Otoman conform
acordului Sykes-Picot, Turcia, pornită pe calea reformelor sociale şi politice
sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, nu a mai constituit pentru Rusia o
ameninţare serioasă. Asta până la începutul anilor 2000.
Venirea
la putere la Ankara a liderului partidului AKP Recep Tayyip Erdogan, mai întâi
în calitate de prim ministru în 2003, iar din 2014 ocupând fotoliul de
preşedinte, a dus la o înclinare a balanţei puterii politice turce de la
forţele politice care sprijină statul laic către adepţii unui stat cu influenţe
islamice. Personalitate profound controversată a politicii turce, Erdogan, un
lider cu puternice vederi islamiste şi revanşarde s-a aflat la început într-o
dispută aprigă cu adepţii unui stat laic şi mai apoi cu liderii militari ai
Turciei, fiind condamnat la 10 luni de închisoare în 1998, în perioada în care
era primar al Istanbulului, pentru propagandă islamistă. Puseurile sale autoritariste,
precum şi iniţierea unui vast program de renaştere a otomanismului cu accente
expansioniste şi revanşarde a dus la etichetarea sa de către mediile politice
internaţionale ca un lider politic ce nu poate beneficia de încredere şi mai
ales cu tendinţe autoritare şi islamist radicale.
Dar tendinţele sale
revanşarde concretizate în ideea de a reînvia un spaţiu neo-otoman pe întregul
teritoriu al fostului Imperiu Otoman au la bază o dinamică economică extrem de
bine planificată, urmată de succese economice care îi asigură sprijinul
populaţiei. Viziunea 2023, este numele proiecţiei centenarului Republicii
Turcia, şi se doreşte a fi rampa de lansare a Turciei în elita internaţională a
statelor dezvoltate.
Dar, această expansiune
politică şi militară pe care Turcia o doreşte, se va lovi inevitabil de
interesele în regiune ale marelui său rival, Rusia.
La începutul anului 2014,
devenise clar pentru Rusia că ruta de tranzit a gazelor sale naturale către
Europa Centrală şi de Est care tranzita Ucraina era periclitată de lovitura de
stat de la Kiev de la 1 decembrie 2013 cunoscută şi sub numele de Euromaidan,
când forţele naţionaliste proeuropene şi proamericane ucrainiene au reuşit să
îndepărteze regimul prorus al preşedintelui Yanukovitch. Mai mult, poziţia geostrategică
a Crimeii era periclitată prin această reorientare a politicii externe
ucrainiene iniţiate de premierul Arseny Yatsenyuk şi preşedintele Petro
Poroshenko. Pericolul instalării unor baze NATO în Crimeea, la o aruncătură de
piatră de graniţele ruseşti, echivala cu pierderea supremaţiei navale în Marea
Neagră şi implicit pierderea exclusivităţii în livrarea de gaze naturale în
Europa de către companiile ruseşti. Rusia se confrunta cu pericolul pierderii
exclusivităţii în livrarea de gaze naturale în contextul dificil al impunerii
unui embargou economic distrugător împotriva economiei Rusiei ca efect al
invaziei militare a Crimeii, laolaltă cu scăderea accentuată a preţului la
hidrocarburi. Cu toate eforturile Rusiei prin care a încercat subminarea
regimului proocidental de la Kiev, inclusiv prin provocarea unui sângeros
război civil în sud-estul prorus al Ucrainei, totuşi situaţia nu a putut fi
înclinată în favoarea sa, guvernul ucrainian rămânând pe poziţie, puternic
susţinut de administraţia Obama.
În aceste condiţii, Rusia a
căutat cu înfrigurare noi căi pentru a livra gaze naturale Europei, dar şi căi
de a bloca potenţialii furnizori de gaze naturale care şi-au arătat
disponibilitatea de a furniza hidrocarburi Europei.
Şi aceştia nu sunt puţini.
Descoperirea în partea de
est a Mării Mediterane de către concernul american Noble Energy a uneia dintre
cele mai mari rezerve de gaze naturale din lume în adâncul Bazinului Levantin,
rezervă disputată de
Siria, Israel, Liban, Cipru şi Hamas, în calitate de autoritate
naţională a Fâşiei Gaza. Zăcământul a primit numele de Leviathan şi are un
potenţial uriaş: circa 3,5 miliarde de metri cubi de gaze naturale, iar
perspectiva exploatării sale a exacerbate potenţialul
conflictual al zonei. Toţi participanţii la această competiţie se gandesc la un
singur potenţial cumpărător, Europa, dând astfel dureri de cap oficialilor de
la Gazprom, compania de stat furnizoare de gaze naturale a Rusiei.
Mai mult, concomitent cu
descoperirea zăcământului Leviathan, Qatarul şi Turcia i-au prezentat
preşedintelui sirian Bashar al Assad proiectul de gazoduct Qatar-Arabia
Saudită-Iraq-Siria-Turcia de unde gazul ar putea fi exportat spre Europa, în
detrimentul Federaţiei Ruse. Sub presiunea Rusiei, Bashar al Assad a respins oferta
qatariotă, susţinută în cel mai înalt grad de către Statele Unite. Odată cu
respingerea ofertei qatariote, Bashar şi-a semnat şi condamnarea, războiul
civil care a izbucnit confirmând ipotezele lansate în acea perioadă.
Ascensiunea rapidă a
Statului Islamic, apărut iniţial ca o alianţă între celulele Al Qaeda din Iraq
şi Frontul Al Nousra, aripa siriană a Al Qaeda, pune mari semen de întrebare cu
privire la finanţarea acestei organizaţii teroriste, protejarea exploatărilor
de petrol pe care aceasta le deţine în Iraq şi Siria şi facilitarea şi
transportul produselor petroliere către destinaţii speciale unde el este
rafinat şi comercializat, generând sume imense, estimate la aproximativ 2,3
milioane de dolari pe zi, puse la dispoziţia insurgenţilor islamici. Faptul că
Statul Islamic nu mai este sprijinit în mod oficial de către Al Qaeda, iar
Frontul Islamic Al Nousra s-a delimitat şi el de acţiunile acestei organizaţii
teroriste, iniţiind chiar acţiuni militare împotriva ei, nu schimbă cu nimic
raportul de forţe din zonă, şi mai ales nu schimbă cu nimic modul de finanţare
al operaţiunilor teroriste iniţiate de mişcarea teroristă sunnită.
După patru ani de război
civil sângeros în care şi-au pierdut viaţa sute de mii de civili sirieni şi
alte câteva milioane au fost forţaţi să-şi părăsească căminele, regimul lui
Bahar al Assad dădea semne de prăbuşire, moment în care Rusia, simţind că îi
este pus în pericol avantajul economic de a fi unic furnizor de gaze naturale
al Europei, a luat hotărârea de a ajuta militar Siria, trimiţându-şi trupele să
lupte împotriva oponenţilor preşedintelui sirian.
Incidentul militar din data de 24 noiembrie, a dezvăluit adevărata stare de
tensiune care mocnea latent între cele două puteri locale. Doborârea avionului
Su-24, acuzat că a încălcat spaţiul aerian al Republicii Turcia, este de fapt
apogeul tensiunilor existente între Rusia şi Turcia, ca rezultat al războiului
energetic în care întreaga zonă este angrenată.
Interesul strategic al Rusiei în Turcia este binecunoscut, această ţară
fiind văzută ca o rută de tranzit alternativă pentru exportul gazelor naturale
ale Gazprom către estul Europei. După îngheţarea lucrărilor la gazoductul
submarin Southstream, care urma să străbată Marea Neagră de la staţia de
pompare de la Beregovaya (Rusia), până la terminalul de la Varna (Bulgaria) şi
care s-a dovedit extrem de costisitor (estimat la 35 miliarde de dolari), Rusia
a luat în considerare ca rută alternativă la vechile direcţii de transport,
varianta turcă (direcţia anatoliană), avându-se în vedere şi faptul că Rusia
livra deja gaze naturale Turciei prin conducta submarină Bluestream între
staţia de pompare Beregovaya şi terminalul Dursu (Turcia), iar prin sistemul de
transport al gazelor naturale al Turciei, Rusia se putea interconecta cu Europa
prin Grecia şi Bulgaria. Dar această variantă s-a dovedit în timp neviabilă, cu
toate eforturile diplomatice ale Rusiei de a convinge autorităţile de la Ankara
şi mai ales pe preşedintele Erdogan, că viitoarea alianţă energetică cu Rusia
nu va ştirbi cu nimic independenţa ţării sale şi nici interesele majore turce
în zonă. Dar diplomaţii ruşi nu s-au dovedit prea convingători, deoarece nu au
reuşit să risipească temerile turce că în timp, Turcia nu va deveni o a doua
Ucraină, în cazul în care acţiunile sale vor stânjeni în vreun fel interesele
Rusiei în livrarea gazelor spre Europa. Conflictul mocnit , vechi de zeci de
ani între autorităţile turce şi minoritatea kurdă din sud estul republicii,
temerea că ruşii vor încerca să facă Turcia dependentă de gazele sale şi
implicit de politica rusă în zonă, existenţa şi a altor competitori înscrişi în
cursa de livrare a gazelor naturale către Europa (posibil cu mai multe
beneficii pentru Turcia, decât ar fi putut oferi Rusia), au făcut ca
promisiunile de cooperare a Turciei cu Rusia să rămână doar simple promisiuni,
oficialii turci evitând semnarea vreunui acord sau înţelegere.
Evenimentele s-au precipitat însă începând cu primăvara anului 2015, odată
cu intensificarea luptei împotriva Statului Islamic.
Statul Islamic este actorul care interpretează rolul personajului rău dar
bun la toate. Orice intervenţie în zona Orientului Mijlociu, zonă cu puternice
implicaţii economice, este motivată prin lupta împotriva terorismului. În
Siria, cu toţii luptă împotriva terorismului, dar fiecare în felul său.
Normalizarea relaţiilor dintre Iran şi Statele Unite ale Americii şi
ridicarea embargoului asupra exporturilor de petrol ale Iranului, de fapt un
măr otrăvit aruncat în jocul politic de Washington, au făcut ca numărul
competitorilor în întrecerea privind livrările de gaze către Europa să crească.
Iranul este foarte interesat de a exporta hidrocarburi, dar, pe când
exporturile de petrol pot fi făcute prin intermediul petrolierelor pe calea
mării, exportul de gaze naturale se poate face la costuri relativ reduse doar
pe calea gazoductelor. Varianta gazelor lichefiate transportate cu vase
speciale este mult mai scumpă. Mişcarea politică de ridicare a embargoului
privind exporturile aplicat Iranului este şi o bună măsură de a rupe alianţa
politică dintre Rusia şi Republica Islamică, lipsind Rusia de unul dintre cei
mai loiali aliaţi, devenind chiar duşmani economici, în momentul în care
reprezentanţii iranieni au şi propus Turciei un plan de tranzit al gazoductelor
iraniene către Europa.
Turcia a fost acuzată deseori de finanţarea Statului Islamic, iar lucrurile
nu sunt departe de adevăr. Turcia a furnizat deseori asistenţă tehnică şi
militară insurgenţilor islamici, şi şi-a oferit capacităţile medicale din sudul
ţării pentru refacerea răniţilor insurgenţi. Se pare că Turcia este cel mai
mare cumpărător al petrolului oferit de Statul Islamic la preţ de dumping,
furnizând importante venituri organizaţiei teroriste, dându-le posibilitatea
acestora să utilizeze capacităţile de rafinare ale Turciei pentru prelucrarea
petrolului. Faptul că Statul Islamic este angrenat într-un război pe viaţă şi
pe moarte cu trupele kurde (de fapt cei mai eficienţi luptători împotriva
jihadiştilor) au făcut ca Turcia să fie şi mai interesată în sprijinirea
organizaţiei teroriste. Chiar şi când a anunţat că intră în lupta împotriva
Statului Islamic, aviaţia turcă a atacat de fapt poziţiile trupelor kurde, fără
să se atingă de poziţiile jihadiştilor. La întâlnirea din primăvară cu liderii
europeni de la Bruxelles, Recep Tayyip Erdogan a anunţat că sprijină crearea în
nordul Siriei a unei zone de interdicţie aeriană, sub controlul aviaţiei turce,
unde să existe posibilitatea protejării sutelor de mii de refugiaţi care se
retrag din calea atrocităţilor jihadiştilor. De fapt, ideea era de a oferi o
bază de operaţiuni sigură pentru aşa zisa opoziţie moderată anti-Assad,
opoziţie susţinută de statele Unite, al cărei scop este de a-l alunga de la
putere pe preşedintele sirian, şi de a transforma Siria într-un traseu de
tranzit pentru gazele din bazinul levantin (Leviathan) al Mării Mediterane şi
totodată şi pentru gazele qatariote şi saudite către Europa, slăbind dependenţa
Europei de Rusia, şi limitând totodată influenţa rusă aici, dar şi întărirea poziţiei
geostrategice a Ucrainei care ar deveni din nou un pion principal demn de luat
în seamă de Rusia.
Disensiunile dintre Turcia
şi Rusia s-au ascuţit şi datorită declaraţiilor preşedintelui Putin, prin care
în luna iunie 2015, la aniversarea de către Armenia a centenarului masacrului armatei
turce împotriva armenilor care pe vremea aceea făceau parte din Imperiul
Otoman, prin care a fost recunoscut termenul de genocid, termen contestat de
Turcia care a devenit ameninţătoare cu toţi cei care îl foloseau. Rusia, prin
această mişcare diplomatică, a dorit să atenţioneze Turcia cu privire la
derapajele sale spre interesele americane în zonă.
Alegerile din vara lui
2015, prin care partidul lui Erdogan AKP, a pierdut legislativele, au încurcat
şi mai mult situaţia politică a Turciei, preşedintele Erdogan recurgând la
tertipuri politice pentru blocarea formării unei majorităţi împotriva sa, iar
lucrurile nu s-au lămurit pe deplin nici după repetarea alegerilor din luna
noiembrie. Erdogan are nevoie în acest
moment, mai mult ca oricînd de tulburări politice externe, pentru a demonstra
necesitatea rămânerii sale pe poziţia deţinută. Iar un conflict internaţional e
tocmai o situaţie de aşa natură, ce poate fi folosită pe plan intern.
Acţiunea Turciei de a doborî avionul rusesc, a fost cu
siguranţă încurajată de Washington, pentru a demonstra ruşilor şi întregii lumi
că alianţa nord-atlantică nu este aşa cum se sugerează o alianţă moartă,
ci este de fapt ceea ce se aşteaptă de la ea: o alianţă capabilă de reacţie
militară. Imediat după incident, Turcia a cerut convocarea de urgenţă a Consiliului
Militar NATO, care a stabilit prmele măsuri în cazul unei riposte din partea
Rusiei, stabilindu-se în mod special
modul de activare al multinvocatului articol 5 din tratat.
În acest moment Turcia este cel mai important jucător al
zonei Orientului Mijlociu, Rusia fiind pusă încă odată cu spatele la zid. Rusia
nu poate acţiona militar împotriva Turciei, ea neputând iniţia decât sancţiuni
economice cu rezultate incerte (doar embargoul turistic ar putea afecta într-o
oarecare măsură Turcia, veniturile primirea anuală a turiştilor ruşi
situându-se la circa 4 miliarde de dolari, pe de altă parte Rusia
nepermiţându-şi financiar anularea contractelor de livrare a gazelor).
Ne putem aştepta în acest caz la o revenire în atenţie a
zonei geopolitice ucrainiene, şi primele măsuri se văd deja, separatiştii din
Donbass anunţând deja retragerea completă a armamentului greu în spatele zonei
de demarcaţie şi încetând complet ostilităţile. Direcţia ucrainiană de
transport a gazelor ruseşti spre Europa va trebui din nou luată în considerare
de către oficialii ruşi, şi cum vor urma alegeri, la care şi separatiştii au
anunţat că vor participa, aşteptăm cu interes rezultatele electorale.
Cum democraţia este pentru toţi, este posibilă o schimbare democratică a
puterii politice de la Kiev, pentru că, nu-i aşa, important nu este cine cu
cine votează, important este cine va ieşi câştigător (Iosif Vissarionovitch
Stalin, 1924).