MOSCOVA NU CREDE ÎN LACRIMI

 I

Revenirea Kremlinului în clubul celor mari era previzibilă. Mai puţin previzibil este însă modul în care o face.  Ruşilor le-a lipsit atât de mult războiul, încât acum se avântă în luptă cu entuziasm, ca la rugby, unde, dacă şovăi de frica unei lovituri, atunci o şi încasezi.

            Evenimentele ultimelor luni, ne arată că Rusia este capabilă să înveţe nu doar din propriile greşeli, ci şi din greşelile altora. Şi chiar şi din succesele altora.

            Conflictul siran s-a suprapus cu ceea ce presa a numit „criza migranţilor”, ceea ce  a condus la bănuiala că, în spatele grupurilor imense de refugiaţi provenite din ţările în care cu câţiva ani în urmă avusese loc o triumfalistă primăvară arabă şi care erau deplasate în mod organizat şi cu finanţare deloc neglijabilă, către Uniunea Europeană, se aflau serviciile secrete ruseşti. Analizând beneficiile pe care le-ar putea aduce o invazie în toată regula a Uniunii Europene şi mai ales a celor mai puternice state europene membre NATO (Germania şi Marea Britanie) de către sutele de mii de migranţi aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune, sau poate sosiţi aici cu alte scopuri, descoperim nu fără îngrijorare faptul că cel mai mult ar avea de câştigat Federaţia Rusă. Rusia nu îşi poate măsura încă puterile cu imensa maşină politico-militară a Alianţei Nord Atlantice. Iar liderul de la Kremlin a înţeles de mult asta. Poate că în plan militar totul este posibil, dar economic, Rusia nu este capabilă să susţină o confruntare deschisă. Totuşi, ar face-o fără îndoială, şi de fapt, domnul Putin este disperat să demonstreze aceasta liderilor lumii şi mai ales cetăţenilor ruşi, care îi aprobă acţiunile în proporţie de 75-80 la sută, dovedind, dacă mai era nevoie, cât de mult le-a lipsit ruşilor războiul. Dar domnul Putin ştie că nu este în postura de a se măsura de la egal la egal cu NATO. Iar vestul i-a demonstrat în Ucraina, că are metode de a-i combate entuziasmul războinic.

            Revenirea Rusiei în clubul celor mari s-ar fi produs oricum, cu şi fără domnul Vladimir Putin. Preţul hidrocarburilor a crescut constant începând cu ultimii ani ai sfârşitului mileniului 2. Foamea de energie, indispensabilă unei dezvoltări durabile, dublată de cartelizarea principalilor producători şi exportatori, au făcut ca disputele pe această piaţă să depăşească limitele unei guerrile marketing şi să devină un război în toată regula. În principiu, Rusia nu a fost niciodată învinsă, nu a fost niciodată îngenuncheată. Rusia pur şi simplu a capotat din punct de vedere economic, demonstrându-se odată pentru totdeauna, precaritatea teoriilor economice marxiste, egalitariste şi etatist paternaliste. Din punct de vedere politico-ideologic, Rusia nu a ieşit niciodată din clubul celor mari, doar că a fost marginalizată, doar şi-a diminuat activitatea.

            Too big to fail.

            Rusia este prea mare ca să cadă. Este mare din punct de vedere geografic, are cea mai mare suprafaţă şi o populaţie printre cele mai mari din lume, chiar şi după destrămarea Uniunii Sovietice şi pierderea teritoriilor republicilor sovietice unionale care o alcătuiau. Puterea politico-militară a Rusiei de după cel de-al doilea război mondial, nu s-a bazat pe performanţa economică a economiei socialiste centralizate. Nu s-a bazat pe diplomaţie, pe sisteme inteligente de alianţe. Puterea politico-militară a Rusiei s-a bazat doar pe imensele sale resurse naturale, care au alimentat o maşinărie militară de excepţie, extrem de costisitoare, dar in principiu extrem de necesară unei puteri mondiale care îşi asuma rolul de lider geopolitic. Chiar în anii în care Uniunea Sovietică părea o putere imposibil de coborât de pe podium, analiştii economici occidentali au demonstrat că economia sa era o economie prea puţin diversificată pentru a putea face faţă fluctuaţiei preţurilor pe pieţele mondiale. Exportatoare de resurse naturale, Uniunea Sovietică era tributară calculelor corporatiste şi fluctuaţiilor preţurilor principalelor resurse naturale pe care le exporta, constrângere pe care planificatorii economico-politici ai occidentului au speculat-o începând cu 1985, ajungându-se ca în 1989, economia sovietică să falimenteze.   

            Cu toate că Uniunea Sovietică s-a destrămat, falimentul economic antrenând ulterior şi falimentul politic, resursele naturale nu au putut fi mutate de pe teritoriul fostelor republici care o compuneau. Economia Rusiei, moştenitoarea de facto a Uniunii Sovietice şi a ideologiei economice marxiste, a fost refractară şi aproape nemiscibilă cu economia autentică de piaţă, respingându-se reciproc, de o incompatibilitate la fel de virală, ca în primii ani ai înfiinţării Uniunii Sovietice. După destrămarea Uniunii, economia Rusiei precum şi a celorlalte republici unionale, s-a transformat într-o economie de tip feudal, în care puterea economică deţinută până atunci de stat, s-a transferat fără drept de apel potentaţilor vremii, proveniţi în majoritate din elitele PCUS şi KGB. Oligarhii ruşi au devenit faimoşi în întreaga lume datorită veniturilor obţinute nu prin performanţa companiilor deţinute de ei, ci mai curând prin mijlocirea relaţiei stabilite între statul decăzut din drepturile sale (până atunci, unic oligarh) şi aceşti nou îmbogăţiţi peste noapte. Paternalismul statal instituţionalizat care a guvernat economia Uniunii Sovietice, precum şi a tuturor statelor care au adoptat marxismul ca doctrină de stat, a fost înlocuit cu paternalismul informal de sorginte feudală, al unui număr destul de restrâns de capi ai partidului comunist şi al serviciilor secrete, care şi-au împărţit în mod discreţionar, zona economică fostă sovietică. Oricum, Rusia, nu a cunoscut niciodată cu adevărat economia capitalistă, fiind înaintea primului război mondial, cea mai înapoiată din punct de vedere economic ţară europeană, eforturile de modernizare iniţiate de către clasa conducătoare de atunci, izbindu-se de zidul de piatră al aristrocraţiei ruse. Practic, Rusia a trecut de la feudalism, direct la socialismul creionat de Karl Marx şi Friederich Engels.

            Acesta este motivul principal pentru care capacităţile de producţie şi rezervele naturale ale Rusiei,după destrămarea Uniunii Sovietice, nu au putut fi preluate de către puternicele economii occidentale şi, chiar şi extrem de neperformante, au rămas în proprietatea ruşilor. Venind la putere, domnul Putin a înţeles că numai o centralizare forţată a puterii economice feudale a oligarhilor ruşi, va putea canaliza fluxul economic şi politic dezbinat, către direcţia pe care el o voia literă de lege. Cine nu a fost cu el a fost împotriva lui, disidenţii fiind închişi pe motive economice – lupta împotriva corupţiei dă oricând bine la electorat (Michail Khodorkovsky), sau făcându-i să i se alăture (Roman Abramovitch).

            Centralizarea economică gândită de Putin, nu va aduce nicidecum performanţa economică ce lipseşte economiei ruse. Dar rezolvă o ecuaţie cu mai multe necunoascute: are priză la electorat, (ruşii având tradiţia unui tătuc ce are grijă de ei toţi şi îi conduce în luptă spre victorie) şi îi furnizează resursele economice necesare planului său de reînarmare şi câştigare a supremaţiei militaro-politice pe care Rusia a pierdut-o după destrămarea Uniunii Sovietice.

            Conservându-şi resursele printr-un feudalism de sfârşit de secol 20, Rusia nu numai că nu a fost anihilată, aşa cum în 1991 părea, dar a reuşit, spre deosebire de statele foste socialiste ale Europei de Est care au fost înregimentate în structuri politice şi economice incompatibile cu realităţile din teritoriu diminuându-li-se slaba importanţă pe care o mai aveau, să menţină în zona sa de influenţă (prin şantajul energetic pe care l-a practicat şi exportul direcţionat de corupţie prin capitaluri cu acest tip de potenţial) fostele republici unionale sovietice şi chiar o mare parte din fostele state socialiste ale Europei de Est.

            Rusia a fost pusă cu spatele la zid, dar s-a apărat cu înverşunare.

            Neîndoielnic, imensele rezerve de hidrocarburi ale Siberiei, au menţinut Rusia pe lina de plutire economică, în dificilii ani 90, deceniu în care s-a încercat timid o apropiere de economia de piaţă. Dar cu toate că resursele au constituit baza de plecare pentru revenirea ei pe scena mondială, tot resursele au făcut şi un imens rău economiei post-socialiste a Rusiei. Deoarece veniturile din vânzarea hidrocarburilor creşteau de la an la an, piaţa era stabilă şi în expansiune chiar, nevoia de creştere economică ducând implicit la creşterea cererii de energie deci de hidrocarburi, economia Rusiei s-a transformat încetul cu încetul într-o economie nediversificată, tributară unui singur produs vândut la export. Rusia s-a aflat la începutul anilor 2000 în situaţia Spaniei, care după ce, în Evul Mediu a cucerit Imperiul Incaş  şi Aztec, din America Centrală şi de Sud, şi având acces aproape gratis la cantităţi uriaşe de aur, nu a mai fost interesată în a-şi construi o industrie performantă, aşa cum au procedat Anglia şi Franţa, drept pentru care la începutul anilor 1900, după ce îşi pierduse toate coloniile şi după ce ratase cursa industrializării secolului XIX, rămăsese una dintre cele mai sărace şi înapoiate ţări de pe continentul european.

            Dar Rusia, cel puţin la începutul erei post sovietice, era departe de a învăţa din greşelile altora, şi nu a tras învăţăminte nici măcar din greşelile sale. După ce în anii 80, economia sa, la fel de tributară unui singur produs principal de export (hidrocarburile), se prăbuşise odată cu prăbuşirea preţului pe piaţa mondială (preţ manevrat de către inamicul său de moarte USA, ajutată de Arabia Saudită). Căderea economiei sovietice din anii 80 a fost accelerată şi de povara cheltuielilor pentru înarmare, cheltuieli la liderii sovietici din acea vreme, nu putuseră renunţa din dorinţa de a ţine pasul în cursa înarmărilor cu occidentul şi de a demostra ideologic că socialismul sovietic poate ţine pasul cu liberalismul vestic. Campania din Afganistan, a fost picătura care a umplut paharul şi care a anunţat  dezastrul.

            Pentru a reveni pe scena mondială, Vladimir Putin avea două variante: economică şi militară. Varianta dezvoltării economiei, astfel încât să devină suficient de performantă încât cuvântul Rusiei în lume să devină literă de lege, a fost evitată datorită dificultăţilor de punere în practică, având în vedere economia prea puţin performantă şi feudalizată în mâinile unui număr restrâns de oligarhi care ar fi privit cu neîncredere şi chiar ostilitate, o eventuală reorientare economică a Federaţiei Ruse şi implicit, pierderea parţială sau totală a prerogativelor lor. O economie performantă ar fi schimbat raportul de forţe în societatea rusă prin creşterea nivelului de trai al populaţiei, generând rezistenţă din partea potentaţilor ruşi. Nu e de neglijat nici faptul că soluţia economică ar fi luat mult timp, ar fi generat proteste ale populaţiei care pentru început ar fi trebuit să suporte alte privaţiuni şi nu în ultimul rând, încercarea ar fi putut să eşueze.  

            Dar domnul Vladimir Putin era prea grăbit să revină pe scenă, astfel încât nu a avut timpul necesar să aştepte, şi mai mult decât atât, mandatele sale de preşedinte s-ar putea întrerupe, atribuind poate meritele sale următorului preşedinte care l-ar fi urmat la Kremlin. Dar Vladimir Putin este prea egoist ca să cedeze o astfel de cunună de lauri altcuiva. Nu ar fi de mirare ca, după ce a prelungit mandatul de preşedinte de la 5 la 7 ani, să iniţieze o consultare publică pentru a elimina din constituţia federală menţiunea că o persoană nu are dreptul decât la două mandate consecutive.

            Soluţia economică a fost aleasă de China comunistă.

            Soluţia aleasă de Vladimir Putin este în spiritul poporului rus: înarmarea şi demonstraţiile de forţă.

            Statutul de deţinătoare de imense rezerve de hidrocarburi şi dezvoltarea unei economii puternic dependente de exporturile lor, vine la pachet cu nevoia conservării pieţelor tradiţionale de desfacere, în contextul eşecului cuceririi altor zone de desfacere.        Cea mai profitabilă şi mai stabilă piaţă de desfacere a Rusiei este Europa, mai ales Europa Centrală şi de Est. Dar creşterea fără oprire a preţurilor, pe fondul cererii tot mai mari de hidrocarburi, au făcut ca statele cumpărătoare să caute noi distribuitori pentru aceste produse. 

 II

Dacă revenirea Rusiei ca putere mondială era doar o chestie de timp, este interesant de văzut cum a încercat occidentul şi mai ales duşmanul de ei moarte, Statele Unite, să contracareze această revenire, având în vedere că nici dezmembrarea statală, nici degringolada economică a Uniunii Sovietice nu reuşiseră s-o îngenuncheze.

            Duşmanii Rusiei erau conştienţi că o Rusie îngenuncheată şi umilită este mai periculoasă şi mai revanşardă decât  o Uniune Sovietică menţinută cu perfuzii pe linia de plutire. În anii 90, Rusia s-a aflat în situaţia Germaniei anilor 20, când consecinţele catastrofale ale tratatului de la Versailles, au radicalizat poporul german, ducându-l spre un extremism care nu îl caracteriza, totul sfârşind în baia de sânge a celui de-al doilea război mondial. (John Maynard Keynes a spus: „Nu înfometându-i copiii, vom face pace cu Germania”). De-a lungul ultimului deceniu al secolului XX, poporul Rusiei s-a radicalizat îndeajuns de mult, astfel încât să accepte fără să clipească oferta aproape contractuală a liderului de la Kremlin. Cum astfel s-ar putea justifica popularitatea de aproape 80 de procente pe care, cu toate vicisitudinile economice pe care populaţia le îndură, preşedintele Vladimir Putin încă o are. Putin oferă ceea ce ştie că poporul rus aşteaptă: tăria armelor, sânge, suferinţă, luptă, victorie. Acelaşi contract l-a încheiat Stalin cu poporul rus în momentul în care armatele lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică. Iar ruşii l-au urmat.

            Cum Uniunea Sovietică s-a prăbuşit economic, economia sa socialistă nemaifăcând faţă presiunii performanţei sistemului economic capitalist al vestului, la începutul anilor 2000, a devenit foarte clar că tot războiul economic este cheia menţinerii Rusiei în limitele graniţelor sale. Iar războiul economic dus împotriva Rusiei s-a concentrat pe zona cea mai profitabilă a economiei ruse, piaţa hidrocarburilor.

            Reorientarea statelor europene dependente de gazele naturale ruseşti către alte pieţe de aprovizionare este aproape imposibilă, datorita investiţiilor enorme care ar fi necesare în cazul luării deciziei de construcţie a unei noi infrastructuri de transport. Nu este însă imposibil, dovadă fiind demararea proiectului Nabucco, prin care s-a urmărit diversificarea surselor de aprovizionare a Uniunii Europene, proiect demarat în 2002. Şi nu numai costurile sunt prohibitive (în 2008 se estima un cost de 7,9 miliarde de euro), dar inclusiv  interesele divergente ale statelor europene, fac ca guerilla economică asupra Rusiei să înainteze anevoios. Germania, statul european care importă aproximativ 40% din necesarul său de gaze naturale din Rusia, a demonstrat nu de puţine ori că vorbele, uneori pot ţine loc de fapte. Deşi oficial Germania este aliatul european cel mai de nădejde al Statelor Unite, neoficial, practică un joc dublu, deosebit de periculos pentru ea, dar şi pentru întreaga Europă. Nu numai că o mare parte a gazelor naturale consumate provin din Rusia, dar marea majoritate a contractelor pe furnizare încheiate de statele central şi est europene sunt de fapt încheiate prin companii intermediare germane. Gazpromul condiţionează semnarea acestor contracte strategice de mijlocirea unor intermediari, în principiu companii înregistrate în Germania. Nici nu mai contează provenienţa acţionariatului şi locul unde se repatriază profitul, atâta timp cât taxele percepute de statul german acestor acţionari cântăresc atât de mult în balanţa sa economică (vezi companii ca WIEE AG sau Wintershall Erdgas Handelshaus Gmbh). În aceste condiţii, este uşor de înţeles de ce, cea mai puternică ţară europeană nu se înregimentează cu uşurinţă în guerilla economică iniţiată de americani împotriva Rusiei.

            În momentul în care devine clară iniţiativa Rusiei de a-şi reclădi zona de influenţă fostă sovietică, pe modelul parteneriatului economic şi politic preluat de la Uniunea Europeană, se conturează deja pericolul apariţiei pe scena energetică mondială, a unui nou pol de forţă în plină ascensiune, gata să conteste supremaţia mondială a Statelor Unite, puternic contestată de un alt rival nou apărut: China. Rusia lansează oferta sa de asociere, tuturor fostelor republici unionale sovietice, acum state independente, sub denumirea de Uniunea Vamală Euroasiatică. Rusia copiază punct cu punct modelul de extindere al Uniunii Europene, oferind asistenţă economică statelor foste sovietice, în vederea ridicării nivelului lor economic, şi profitând de noile pieţe de desfacere, dar şi de a sa proprie, să creeze o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele agro-industriale pe care le va absorbi, de fapt un adevărat reseller al puternicei industrii vest-europene. Baza acestei alianţe economice urma să devină Germania, statul european cel mai puternic industrializat, care beneficiind de acordurile secrete pentru contractele de distribuţie ale gazelor rusesti, ar fi profitat din plin de uriaşa piaţă asiatică ce i se deschidea în faţă. Care ar fi fost beneficiile Rusiei? O fidelizare şi mai mare a pieţei europene a gazelor naturale şi garanţia că Uniunea Europeană nu îşi va căuta noi distribuitori pentru gazele necesare. În plan îndepărtat, o unire a supertehnologizatei Europe vestice cu imensul spaţiu bogat în resurse al estului rusesc.

Consilierul preşedintelui rus, Alexey Dugyn, a formulat această ipoteză încă din 2004.    

Dar din această ecuaţie, Statele Unite au fost excluse.

Ce pot face Statele Unite pentru a contracara o asemenea stare de fapt? 

Multe.

III

Prăpastia dintre Germania şi Statele Unite se adânceste pe măsură ce trece timpul. Cu toate că pozează într-o aliată fidelă a Washingtonului, serviciile sale secrete furnizând informaţii NSA-ului, Germania, conducătoarea de facto a Uniunii Europene devine tot mai nesupusă şi se aventurează în acţiuni economice şi politice vădit antiamericane. Oferta financiară a consorţiilor germano-franceze făcută la începutul anilor 2000 lui Sadam Hussein de a cota barilul produs pe teritoriul sau în euro şi nu în dolari, se soldează cu invazia precipitată a Iraqului şi înlăturarea de la putere a dictatorului iraqian. Evident, Germania şi Franţa nu au participat la invazie, aşa cum au făcut în august 1990,  dar asta nu a schimbat cu nimic deznodământul. Nu a mai schimbat nimic nici faptul că mai intîi Anglia şi apoi USA au recunoscut cu jumătate de gură că nu au prea fost găsite arme chimice în palatele lui Sadam. Şi cu toate astea, barilul a rămas să se coteze tot în dolari americani.

Iniţiativa construcţiei gazoductului Nabucco este o altă măsură menită să destabilizeze piaţa de desfacere a gazelor ruseşti din Europa Centrală şi de Est. Faptul că proiectul a început în 2002, iar construcţia sa efectivă a început în 2008, demonstrează cu prisosinţă faptul că problema securităţii energetice europene este văzută în mod diferit de către ţările europene. Germania nu a susţinut iniţiativa şi avea şi de ce. Furnizorii azeri de gaze naturale ai Europei, ar fi preferat alte companii de distribuţie, în locul celor germane. Prin politici abile Statele Unite au reuşit la un moment dat să coalizeze statele Europei de Est, mult mai proamericane decât cele din vestul Europei, într-un efort comun de desprindere de furnizorul rus Gazprom. Dar aşa cum Statele Unite au rezolvat fulgerător problema indisciplinatului Sadam Husein, tot aşa de repede, Rusia a convins prin metode mai puţin ortodoxe Azerbaidjanul să refuze furnizarea gazelor necesare operaţionalizării conductei Nabucco. Pur şi simplu a invadat Georgia, ţară de tranzit şi devenită ostilă Rusie, odată cu venirea la putere a lui Michail Saakashvili. În ciuda promisiunilor de securitate (doar verbale, la un pahar de şampanie), şi de sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană, nimeni nu a mişcat vreun deget (în afară de declaraţii de presă). În cinci zile Rusia a invadat Georgia, trupele sale ajungând până în suburbiile capitalei Tbilisi. De ce nu a făcut Europa mai mult pentru Georgia? Pentru că Germania nu a vrut să facă mai mult. De ce nu a făcut SUA mai mult pentru Georgia? Pentru că era implicată în două războaie de uzură în Iraq şi Afghanistan şi nu îl putea susţine şi pe al treilea.

Ce a învăţat Putin de la rivalii săi americani? Că atunci când îţi sunt puse în pericol interesele, trebuie să ataci fulgerător şi să nu dai timpul necesar coalizării forţelor ostile împotriva ta. 

            Manevra i-a ieşit lui Putin şi în cazul Crimeii.

            De o bună bucată de vreme ne-am obişnuit să privim Rusia ca pe o nouă ameninţare mondială. Rusia este văzută la fel de rău precum era văzută Uniunea Sovietică în perioada postbelică. Dar Rusia este ea însăşi înfricoşată de exacerbarea evenimentelor la care, fără doar şi poate, este nevoită să ia parte. Este puţin probabil că Vladimir Putin nu îşi dă seama că economic, Rusia, chiar în calitate de deţinătoare de imense resurse de hidrocarburi, este în imposibil să poată susţine economic acţiuni militare de amploare.

            Euromaidanul de la Kiev, mişcare de protest începută în decembrie 2013, care a fost părut la început a fi o mişcare prodemocratică şi antitotalitaristă, a sfârşit prin a deveni fructul otrăvit pe care uriaşul nu îl poate înghiţi. Transferul puterii de la regimul prorus al al lui Yanukovitch către forţele proeuropene şi proamericane, au făcut o breşă imensă în sistemul de livrare al gazelor către Uniunea Europeană. Exponenţii democraţiei ucrainiene şi de altfel cei mai îndârjiţi luptători împotriva fostului regim Yanukovitch, s-au dovedit a fi  organizaţiile extremiste gen Sectorul de Dreapta, care s-au declarat inclusiv antisemiţi, stârnind protestele Israelului, ale cărui sevicii secrete (Mossad) s-au dovedit foarte active în înarmarea şi consilierea revoluţionarilor de pe Euromaidan.

            Ieşirea Ucrainei de pe orbita Rusiei, mai ales într-un moment în care liderii de la Kremlin finalizau planul operaţional de integrare a fostelor republici sovietice într-o nouă uniune euroasiatică, a reprezentat o catastrofă pentru Rusia, din perspectiva geopolitică dar şi economică.

            Economic, tăierea gazoductului care alimenta Europa pe direcţia ucrainiană,  şi care însemna aproximativ 80% din gazul tranzitat spre vest de Gazprom, însemna un dezastru economic total, motiv pentru care Rusia a fost nevoită să-şi caute cu înfrigurare noi pieţe de desfacere spre Asia (China şi India), cu rezultate se pare care încă se lasă aşteptate. Incapacitatea economică a Rusiei însemna punerea pe butuci a proiectului Uniunii Vamale Euroasiatice, fiind cunoscut faptul că proiectul ar fi înghiţit multe zeci de miliarde de dolari. 

            Geopolitic, pierderea portavionului Crimeea, reprezenta un alt dezastru pe care Rusia nu şi-l putea permite într-un moment de răscruce în relaţiile sale cu Statele Unite. Repunerea în discuţie de către americani a tratatului de la Montreaux, care reglementează navigaţia în Marea Neagră şi care declară această mare drept  “mare închisă“ şi dă Turciei (stat membru NATO) puteri discreţionare pentru strâmtoarea Bosforului, este un plus care s-ar fi adunat în ecuaţia geopolitică a Mării Negre, diminuând şi mai mult influenţa Rusiei în această zonă. Iar influenţa Rusiei în Marea Neagră asigură succesul unui gazoduct echivalent pentru direcţia de tranzit ucrainiană: gazoductul Southstream. Proiectul însă s-a dovevedit prea scump (35-40 miliarde de dolari), în condiţiile împingerii preţurilor hidrocarburilor către limita de jos, drept pentru care a fost trecut în conservare, ulterior luîndu-se în considerare varianta terestră a Turkish Streamului.

            Invadarea Crimeii, printr-un blitzkrieg executat ca la carte (mizându-se pe incapacitatea de decizie a factorilor responsabili NATO şi UE), s-a dovedit soluţia de moment pentru păstrarea influenţei în zona Mării Negre. Dar totodată a constituit şi motivul perfect pentru Statele Unite să impună un embargou economic puternic Rusiei, mai eficient chiar decât tăierea accesului gazelor ruseşti către Europa (deziderat care nu a fost posibil chiar şi în condiţiile unor acţiuni militare de amploare chiar în zona conductelor de tranzit). 

Blitzkriegul rus în Crimeea a coincis se pare, cu apariţia în Orientul Mijlociu a unei organizaţii radicale formată din unirea Frontului Islamic Al-Nousra (aripa siriană a Al-Quaeda) cu celulele Al-Quaeda din Iraq, formând organizaţia teroristă Statul Islamic în Iraq şi Levant (ISIL), cunoscută şi ca Statul Islamic în Iraq şi Siria (ISIS), condusă de cvasinecunoscutul Abu Bakr al Baghdadi, care după declanşarea unui jihad crâncen în Siria şi Iraq, a proclamat un califat islamic în zonele cucerite. Fostul deţinut în închisoarea coaliţiei din Camp Bucca, Iraq, de altfel cunoscut ca un deţinut liniştit, drept pentru care nu a mai fost considerat o ameninţare şi a fost eliberat, a reuşit în scurt timp să organizeze o uriaşă armată de mercenari adunaţi din lumea largă (inclusiv din Europa) şi să proclame un califat pe un teritoriu  unde trăiesc aproximativ 8 milioane de oameni. Este de la sine înţeles că fondurile necesare punerii în operă a acestor acţiuni au fost furnizate de cineva, într-un anumit scop. Bănuiala cade acum pe serviciile secrete ruseşti, care se pare că au avut scopul de a-i ţine ocupaţi pe americani în timp ce  “omuleţii verzi” ocupau Crimeea. Nu mai miră pe nimeni că numărul doi în ierarhia Statului Islamic a fost la un moment dat un fost membru al serviciilor secrete georgiene, unul dintre fraţii Shishani, Omar, fost comandant al unor formaţiuni speciale care au pus mari probleme trupelor ruse care invadau în 2008 Georgia. Ulterior se pare că a fost arestat pentru insubordonare şi deferit juastiţiei georgiene, iar şase ani mai târziu devine mâna dreaptă a liderului Statului Islamic.

Se pare că a trecut între timp de partea foştilor săi inamici, ruşii.

Sancţiunile economice nu au fost privite cu ochi buni de către statele europene ale căror exporturi în Rusia erau periclitate, iar fragila creştere economică a zonei europene intra în stagnare. Germania, care pe faţă a fost de acord cu sancţiunile impuse ruşilor de americani şi susţinute de aliaţii lor de nădejde britanicii şi canadienii,  a căutat în toată această perioadă să acrediteze ideea neeficienţei lor şi mai ales a dat de înţeles că renunţarea la ele şi încercarea de aplanare a conflictului pe cale diplomatică (care s-a dovedit doar o cedare de teren în favoarea cererilor ruseşti - Minsk I şi II) ar rezolva mult mai repede problema ucrainiană. Vestul Europei este dependent de ruşi nu atât prin importurile de gaze naturale (40% din consum în cazul Germaniei şi mult mai puţin în cazul Franţei) ci mai ales prin exportul de tehnologie şi produse de înaltă tehnologie către Rusia (a se vedea cazul navelor Mistral, care au lovit serios economia Franţei).

Susţinerea cu jumătate de gură a sancţiunilor împotriva Rusiei de către majoritatea statelor europene a condos la un alt fenomen, menit să destabilizeze şi să pedepsească totodată această atitudine: migraţia în masă a refugiaţilor din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Este prima dată în istoria modernă când asistăm la un fenomen de o asemenea magnitudine.  

            Să fii prieten cu Rusia în condiţiile în care Rusia este şi a fost dintotdeauna duşmanul de moarte al Statelor Unite echivalează cu a te transforma automat în duşmanul Statelor Unite, pe principiul, cine nu e cu noi este împotriva noastră. Cu toate eforturile Germaniei de a-şi arăta susţinerea pentru acţiunile americane, Statele Unite nu cred în zâmbete şi nici în lacrimi. Nu contează că eforturile de supravieţuire economică pe care le face Germania (prin încercarea de conservare a nivelurilor exporturilor pe piaţa rusească) şi odată cu ea, întreaga Uniune Europeană, Washingtonul îi arată cine este şeful. Şi astfel explodează scandalul Volkswagen.

Numai cine nu vrea să vadă adevărul, poate crede că un soft care măreşte numai de ochii testerului performanţele ecologice ale motoarelor diesel instalate pe mşinile germane, şi care nu s-a defectat la sute de mii de teste (poate milioane), se poate defecta din senin într-o emisiune cu profil auto realizată în direct. Washingtonul ştie să lovească sub centură!

Germania şi întreaga Europă este într-o situaţie foarte riscantă, de-a dreptul dificilă. Relaţia cu Rusia este vitală din punct de vedere economic, iar o bună parte din statele europene deja cer încetarea embargoului împotriva Rusiei. Sutele de mii de migranţi care au invadat pur şi simplu Europa conduse către Germania de zvonurile şi sumele de bani uriaşe cu care servicii atât de secrete încât nimeni nu ştie de ce entitate aparţin, alimentează fenomenul. Ocuparea Germaniei şi a întregii zone dezvoltate a Uniunii Europene este pe cale să se materializeze, ducând la disensiuni şi dezbinare între est şi vest, făcând şi mai dificilă canalizarea acţiunilor pe o direcţie unică.

            Beneficiile de pe urma acestei invazii le culege de bună seamă Rusia, care, aşa cum în primăvara lui 2014, în timpul invadării Crimeii a profitat de acţiunile violente ale Statului Islamic (acţiuni dezlănţuite poate chiar de ea, la fel cum în 1956, Uniunea Sovietică a ordonat lui Nasser să provoace criza Canalului Suez pentru a avea mână liberă în Ungaria), tot la fel în vara lui 2015 a profitat de invazie pentru a se asigura de imobilitatea Europei în timpul acţiunilor militare pe care le-a început la sfârşitul lui septembrie în Siria împotriva Statului Islamic.

            Evident, împotriva terorismului Rusia luptă acasă la terorişti, nu aşteaptă ca terorismul să ajungă la ea acasă. Asta a învăţat-o tot de la SUA, care luptă împotriva terorismului în Afghanistan de vreo 14 ani. Până la lupta împotriva terorismului, Rusia este decisă să îl păstreze la putere pe Assad  deoarece Siria lui Assad deţine împreună cu Israel, Cipru, şi Iordania, cele mai mari rezerve de gaze descoperite de curând în Mediterana, rezerve care ar putea deveni o alternativă la alimentarea cu gaze a Europei. Israelul s-a declarat gata să investească în tehnologia necesară exploatării acestor rezerve şi să devină furnizorul Europei, fapt care le dă fiori reci ruşilor de la Gazprom. Dar dacă ne uităm pe hartă, vedem că oricum ar face, viitoarele conducte ale Israelului vor trece prin Siria, sau prin apele sale teritoriale. Şi de parcă nu ar fi suficient, Statele Unite au reuşit să-i convingă pe qatarioţi că nu ar fi rău să devină şi ei furnizori ai Europei. O singură problemă au. Siria. Este aşezată rău, stă în calea tuturor. Nu numai în calea Statului Islamic.

Primirea la Moscova a lui Bashar Al Assad spune lumii: “vom fi acolo!”

Odată cu implicarea Rusiei în războiul din Siria, toată lumea trece cu vederea începutul normalizării situaţiei în sudul Ucrainei. Rusia nu mai vrea să rupă o parte din Ucraina, aşa cum se presupunea cu un an în urmă. Rănile sociale şi economice de acolo sunt atât de adânci încât nu mai e nevoie decât de un scrutin democratic, pentru a confirma ceea ce deja se bănuieşte. Chiar supravegheat de OSCE. Pentru că şi ucrainienii de naţionalitate rusă au drept de vot.

Cartea democraţiei începe să se joace şi în Moldova. Rusia nu se mai opune unirii Transnistriei cu Republica Moldova, cu condiţia reprezentării demografice în parlamentul de la Chişinău a transnistrenilor. Care vor avea parlamentari trimişi acolo. Şi care se ştie cum vor vota, mai ales că acum, balanţa puterii este foarte fragilă, forţele proruse sunt destul de aproape ca procentaj de cele proeuropene. Şi în plus, în Chişinău este în plină desfăşurare un rusomaidan în toată regula.

Se pare că domnul Putin a învăţat că puterea democraţiei este imensă şi foarte ieftină. Cozi de topor găseşti oriunde gata de revoluţie.

Şi în fond, chiar şi Hitler a ajuns la putere tot prin alegeri democratice.

                                                                              By Cătălin BARBU
                       https://www.facebook.com/CatalinsPhotography?fref=ts

BANII ALTOR OAMENI

“Eu nu am extraordinar de mulţi bani. Eu am acces la extraordinar de mulţi bani”.  (Ion Ţiriac, om de afaceri)

            Keynes, John Maynard, economist britanic de top, a rămas în istorie nu numai prin doctrina care îi poartă numele, ci şi prin cuvintele: “Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. Cel puţin privinţa asta, Keynes avea dreptate.

            Banii noştri sunt gestionaţi de guverne. Prin băncile centrale, guvernele administrează procesul de emitere al monedei. Având în vedere importanţa acestor prerogative, este interesant de stiut că guvernele lumii nu dau nimănui socoteală pentru modul cum administrează banii noştri. Băncile centrale ale statelor aplică în domeniul monetar, politici atât de secrete şi de învăluite în mister, încât devine tabu chiar şi simpla aluzie la un control public sau o dezbatere publică a acestora.

            Criza financiară începută odată cu căderea băncii de investiţii Lehman Brothers Holdings Inc. în 2008, a permanentizat depresiunea economică în care întreaga lume s-a afundat, creându-se conceptul de “nouă ordine economică mondială”, care se pare că înlocuieşte treptat efervescenţa financiară care a urmat războiului rece încheiat în 1991, odată cu căderea Uniunii Sovietice.

            În principiu, efervescenţa financiară începuse încă din 1971, odată cu declaraţia oficialilor Federal Reserve Bank, că pe viitor se va renunţa la acoperirea în aur a monedei americane, care era considerată vinovată pentru stagnarea economică a Statelor Unite. Odată cu eliminarea etalonului aur în 1971 şi a anulării Acordului Smithsonian în 1974, Statele Unite ale Americii şi odată cu ele, toate economiile care se raportau la dolar, au adoptat doctrina Keynes, considerată la acea vreme cea mai liberală şi progresistă din lume. În principiu,  doctrina Keynes stabileşte că moneda nu este necesar să fie considerată o marfă, ci ea poate fi considerată o simplă unitate de măsură a valorii bunurilor materiale şi serviciilor. În consecinţă, emiterea de monedă este un factor de progres, şi nu ar trebui frânată de cutumele unei echivalări într-un metal preţios, deoarece punerea la dispoziţia societăţii a sumelor de bani necesare investiţiilor în noi capacităţi de producţie sau reluarea ciclului economic de către vechile capacităţi de producţie, nu ar trebui frânată de existenţa sau inexistenţa unei cantităţi oarecare a unei valori intrinseci (aurul).  Teoria elaborată de Keynes se rezumă la faptul că statul trebuie să întrebuințeze măsuri politico-fiscale și monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, pentru ca șomajul sa fie redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuațiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.

            Doctrina keynesiană sună bine şi a fost îmbrăţişată de toate guvernele care se consideră liberale şi progresiste. S-a calculat chiar că, pentru Statele Unite, o inflaţie de 5 sau 6 procente pe an este un factorul de progress de care economia americană are nevoie pentru a se dezvolta stabil.

            Să fie oare chiar aşa de simplu?

            Oricum, în ziua de azi, toate guvernele au îmbrăţişat doctrina keynesiană şi au preluat în totalitate controlul producţiei de monedă şi controlul dirijării acesteia în funcţie de interesele lor, fără a da socoteală societăţii civile de acţiunile lor. De ce este atât de important controlul emiterii de monedă?

            Să începem cu începutul şi să luăm exemplul unui administrator de societate comercială (capacitate de producţie). Pentru a-şi relua ciclul de producţie în cadrul societăţii pe care o administrează, el trebuie să achiziţioneze bunurile materiale destinate producţiei viitoare (materii prime şi eventual tehnologie). Doar în cazul cel mai fericit, antreprenorul nostru ar putea să achiziţioneze aceste bunuri necesare reluării ciclului de producţie din profitul pe care l-a obţinut în urma activităţii pe care o desfăşoară. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, antreprenorii achiziţionează bunurile materiale destinate reluării ciclului de producţie, prin intermediul creditului. În orice economie sănătoasă, rolul băncilor este de a colecta banii populaţiei în depozite bancare şi repunerea lor în circulaţie sub formă de credite, în vederea achiziţionării de către antreprenori a bunurilor materiale destinate reluării ciclului de producţie, sau pentru noi investiţii în dezvoltarea capacităţilor de producţie existente sau de dezvoltare a unor noi capacităţi (creditul investiţional). Evident şi creditul de consum are rolul său în acest circuit al banilor în societate, dar întotdeauna el are o pondere mai mică. Deci, în concluzie, în economiile construite pe baze sănătoase, populaţia, prin economisire, transferă către debitorii băncilor puterea sa de cumpărare, permiţându-le acestora să achiziţioneze bunuri şi servicii destinate producţiei viitoare. Cantitatea creditului care e posibil să fie oferit pieţei de către populaţie prin intermediul instituţiilor bancare, este strict limitat de cantitatea economiilor realizate de populaţie. În acest fel, nivelul producţiei realizate de către capacităţile de producţie este exprimat în funcţie de nivelul economisirii realizate de populaţie. Cu alte cuvinte, populaţia stabileşte cantitatea viitoare de bunuri şi servicii pe care o va absorbi. Care este indicatorul care stabileşte nivelul economisirii realizate de populaţie? Rata dobânzii. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât semnalul pentru populaţie este de a economisi  mai mult, deci de a pune la dispoziţia antreprenorilor sume mai mari care vor fi folosite pentru niveluri ale producţiei mai ridicate. În acest caz este clar că populaţia va reuşi să absoarbă acest nivel crescut de bunuri şi servicii, deci capacităţile de producţie care le produc vor funcţiona fără a-şi pune problema resurselor necesare reluării ciclului de producţie. În cazul în care rata dobânzii scade, semnalul dat pieţei este că piaţa este suprasaturată de produse şi servicii, deci este cazul ca antreprenorii să ia în considerare o ajustare a planurilor de producţie viitoare. Rata dobânzii acţionează ca un indicator cheie după care se poate ajusta întreaga activitate economică a societăţii. Pentru ca rata dobânzii să poată îndeplini acest rol, este necesar ca ea să fie stabilită nu prin măsuri administrative discreţionare cum se întâmplă acum, ci printr-o negociere liberă cerere-ofertă între actorii pieţei financiare (populaţie, bănci, antreprenori).

            Guvernele au însă o altă versiune asupra dinamicii pieţei financiare.

            Ludwig von Mises, în a sa Interpretare inflaţionistă a istoriei, ne dă răspunsul la intrebarea „ce se întâmplă cu banii noştri”.

            Pentru că o circulaţie naturală a capitalurilor în societate în felul în care am arătat mai sus duce la restricţionarea cantităţii de monedă pusă la dispoziţia finanţatorilor economici (instituţiile bancare), aceştia au creat un concept nou de credit, numit creditul de circulaţie, văzut la început ca un adjuvant al creditului real, menit să impulsioneze, în perioade economice dificile investiţiile şi odată cu ele, ieşirea economiei din recesiune. Creditul de circulaţie este prezentat ca un medicament cu care economiştii pot trata recesiunile economice. Şi chiar aşa ar fi, dacă oficialii guvernamentali nu ar fi sesizat potenţialul financiar al acestui tip de credit.

Ce este creditul de circulaţie?

            Creditul de circulaţie este acel tip de credit acordat din fonduri bancare special create în acest scop care sunt de fapt bani creaţi din nimic, monedă tipărită la comandă, fără o valoare intrinsecă, dar care conferă valoare tranzacţiilor economice efectuate cu ea. Una din caracteristicile de bază ale unui împrumut, este acela că valoarea cedată de creditor debitorului nu ma poate fi folosită de creditor până la returnarea sumei împrumutate. Dar acest tip de credit, de circulaţie, face ca această caracteristică crucială a creditului să fie anulată, sub lozincile promovate de către adepţii doctrinei keynesiene care o declară ca fiind mult mai liberală şi generatoare de progres, chiar dacă ea crează cele mai bune auspicii pentru apariţia banilor discreţionari (fiat money), bani pe care noi îi folosim având încredere în autoritatea emitentă, încredere care este din ce în ce mai discutabilă.

            Să luăm acelaşi exemplu, al antreprenorului care conduce o capacitate de producţie. Pentru reluarea ciclului de producţie el este nevoit să achiziţioneze bunuri materiale şi servicii, drept pentru care apelează la un credit. Dar banca cu care lucrează, nu se mai bazează de mult pe depozitele atrase de la populaţie pentru a fi acordate drept împrumuturi antreprenorilor care trebuie să-şi reia ciclul de producţie, sau să facă noi investiţii, în noi capacităţi de producţie. Banca se bazează acum pe fiat money, bani tipăriţi în mod discreţionar de către autoritatea centrală emitentă. Aceşti bani, fără nicio acoperire, sunt acordaţi sub formă de împrumut antreprenorului nostru pentru reluarea ciclului de producţie. Cum nevoia de dezvoltare a societăţii generează uşor foame de monedă, aceasta este pur şi simpplu tipărită şi eliberată în piaţă sub formă de împrumuturi. Dar  din acest lanţ este eliminată veriga principală şi anume consumatorul de bunuri şi servicii care are şi calitatea de economisitor. Este actorul cel mai important, dar cu toate astea el este eliminat şi meciul economic se joacă numai intre instituţia bancară şi consumatorul de credit (antreprenorul). Nemaifiind importantă cantitatea de monedă economisită de populaţie, banca centrală este în măsură să scadă dobânzile cheie la împrumuturi şi în consecinţă banii devin foarte ieftini şi uşor de procurat (creditul este acordat mult mai uşor, având în vedere dobânzile în scădere). Antreprenorul nostru este tentat să ia credit din ce în ce mai mult, pentru reluarea ciclului de producţie dar şi pentru dezvoltarea afacerii sale. Rata în scădere a dobânzii pare soluţia succesului pentru el, dar de fapt, el nu vede realitatea. Nu vede realitatea deoarece este indus în eroare de singurul indicator capabil să îi spună cât anume să investească pentru a rămâne profitabil.

            Să vedem ce se întâmplă cu adevărat în economia reală.

            Rata scăzută a dobânzii facilitează creditarea, iar creditarea în exces creează pe moment o falsă senzaţie de prosperitate. Antreprenorul având acces la credit ieftin investeşte în afacerea sa, creând bunuri materiale în exces. Dar aceste bunuri materiale sunt create cu fiat money, bani care nu au nicio legătură cu performanţa economică şi care generează doar inflaţie. Inflaţia însă este declarată un rău necesar de către planificatorii economici ai băncilor centrale emitente de monedă şi privită ca pe un factor de progres economic.

Nici pe departe nu este aşa. Murray Rothbard a analizat inflaţia în articolul “Ce le-a făcut statul banilor noştri?” el spune că mărimea cantităţii de monedă aflată în circulaţie este factorul care influenţează nivelul producţiei de bunuri de consum şi în acelaşi timp, nivelul investiţiilor în noi capacităţi de producţie ale acelor bunuri materiale. Cu alte cuvinte, cantitatea de monedă în exces face ca accesul la ea să fie foarte facil (evident, moneda aici se comportă ca orice bun material care în exces fiind, devine accesibil unui număr tot mai mare de oameni), la acest fapt contribuind şi nivelul ratei dobânzii menţinut în mod administrativ foarte jos, drept pentru care, antreprenorul nostru, indus în eroare de indicatorul care ar fi trebuit să-l atenţioneze asupra profitabilităţii investiţiilor sale, face greşeala să producă bunuri pe care piaţa nu i le mai poate absorbi. Cantitatea de monedă în exces creează inflaţie, şi se cunoaşte faptul că inflaţia este fenomenul economic care ruinează capacitatea de cumpărare a populaţiei. Adepţii keynesianismului îşi motivează acceptarea puseurilor inflaţioniste mai mici sau mai mari prin faptul că inflaţia, pe deoparte stimulează exporturile (deci stimulează intrarea de valută forte din afara pieţei naţionale), iar pe de altă parte nici măcar nu e un fenomen dăunător puterii de cumpărare a populaţiei, deoarece sub presiunea sindicală sau prin negociere, salariile cresc şi ele şi deci apare un efect de contrabalansare. Cele două interpretări ale inflaţiei sunt total false, deoarece inflaţia stimulează într-adevăr exporturile, dar în dauna performanţei economice, companiile nemaifiind interesate să devină performante dacă reuşesc să suplinească masta prin fenomenul inflaţionist, iar în privinţa creşterilor salariale şi a celorlalte venituri ale populaţiei, acestea cresc întotdeauna mult mai încet decît preţurile, drept pentru care putem privi inflaţia de fapt ca pe o redistribuire a capitalurilor, de la segmentul defavorizat al populaţiei (cel cu venituri fixe – salariaţi, pensionari) către către segmentul privilegiat al populaţiei (cei care câştigă din inflaţie, sau cel puţin nu pierd).

Dar dacă ne întoarcem la antreprenorul nostru, el deja a accesat o mare cantitate de monedă, iar euforia economică îl îndeamnă la investiţii mult mai mari decât ar trebui să le facă. El este lipsit aşa cum am spus de indicatorul numit rata dobânzii stabilită prin liberă negociere între instituţiile bancare şi populaţia care este aşteptată săeconomisească. Indicatorul rata dobânzii este acum stabilit de câtre banca centrală la birou şi singurul criteriu în stabilirea sa este atragerea de debitori care vor genera în viitor plusvaloare prin plata dobânzii la creditele acordate. Deci rata dobânzii este stabilită de banca centrală care chiar o doreşte din ce în ce mai mică (chiar dacă pe termen scurt pare că banca pierde, pe termen lung, prin mărirea volumului de credite, ea va câştiga). Populaţia pare că nu mai are niciun cuvânt de spus în toată această ecuaţie. Dar cuvântul populaţiei este de fapt cel de pe urmă, deoarece lipsită de sumele de bani necesare achiziţionării bunurilor produse în exces de către antreprenorul nostru, acestea vor deveni greu vandabile şi mai apoi, nevandabile. În acest moment apare bula economică ce duce direct la criza financiară ( a se vedea bula imobiliară care a dat startul crizei economice începută în anul 2008).

Vlad Topan explică foarte sintetic fenomenul inflaţiei şi felul în care ea afectează veniturile populaţiei:

“Primii recipienţi ai cantităţii suplimentare de bani beneficiază de preţuri nemodificate încă (relativ mai mici); pe măsură ce aceşti bani suplimentari se diseminează în economie (împingând preţurile în sus), situaţia se răstoarnă astfel încât ultimii recipienţi se confruntă cu preţurile deja mărite, în condiţiile în care veniturile lor nu au crescut pe măsură (sau chiar deloc). Este, deci, clar că acest lucru are drept consecinţă imediată şi fundamentală redistribuţia veniturilor dinspre cei care intră ultimii în posesia cantităţii suplimentare de bani înspre cei care intră primii. Și este totodată de la sine  înţeles că, deşi efectul de redistribuire al inflaţiei se produce oricum (independent de voinţa şi/sau ştiinţa iniţiatorilor), totuşi el invită – şi istoria ilustrează cu prisosinţă acest lucru – la utilizarea lui controlată şi direcţionată. Cu alte cuvinte, ”...statul nu creează prosperitate şi cumsecădenie, ci doar redistribuie – interesat – avuţia produsă în sfera privată şi creează condiţii propice de manifestare pentru caracterele precare”

Guvernul este responsabil pentru starea de sănătate a economiei naţionale şi în loc să stopeze emiterea de monedă în exces şi fără acoperire, el de fapt o încurajează. De ce? Este modul cel mai simplu de a-şi achita obligaţiile de plată. Guvernul se împrumută şi el, deoarece are obligaţii de plată pe care nu le poate ocoli, iar faptul că filozofia bugetară a tuturor guvernelor din lume este bazată pe conceptul de deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar, nu face decât să împingă spirala inflaţiei spre infinit.

După ce antreprenorul nostru şi-a dat seama că efervescenţa creditării nu îi aduce nici pe departe prosperitatea la care a visat, ci mai rău, capacitatea sa de producţie lucrează pe stoc, produsele sale nemaifiind cumpărate de către populaţia ale căror salarii nu pot ţine cu niciun chip pasul cu preţurile, el reacţionează, concediind o parte din personalul companiei sale. Rezulatatul este că, cu toate că populaţia nu îşi mai permite să cumpere produsele de pe piaţă, şomajul accentuează şi mai mult acest efect, împingând economia de la inflaţie către sora sa mult mai perversă – deflaţia, care din păcate este alimentată chiar de către indicatorul care ar trebui să menţină pe linia de plutire o economie sănătoasă – rata dobânzii (din ce în ce mai scăzută).

Finalul este previzibil, antreprenorul îşi închide capacitatea de producţie, personalul este concediat în întregime, astfel încât, capacitatea de absorbţie a bunurilor şi serviciilor de pe piaţă tinde către zero.

 “Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. (Keynes, John Maynard)

Nici nu ştia, câtă dreptate avea...

AURUL STATULUI ISLAMIC

În 29 august, al Hayat, serviciul de media al grupării jihadiste Statul Islamic, a anunţat într-o înregistrare de o oră, că a fost introdusă o nouă monedă care va circula în teritoriile controlate de trupele sale. Aceasta este dinarul de aur, care are menirea de a înlocui dolarii americani pentru a scăpa astfel de sub sclavia Federal Reserve Bank (Fed).

 http://www.bloomberg.com/news/articles/2015-08-29/islamic-state-finds-gold-coins-are-a-steal-as-throwback-currency

            Dinarul de aur al Statului Islamic va cântări 4,25 grame de aur pur, de 21 de carate, iar moneda de 5 dinari va cântări dublu. Valoarea unui dinar de aur a fost fixată la 139 de dolari americani. În paralel cu monedele de aur, vor fi emise şi dirhami de argint şi de aramă, în calitate de subdiviziuni, dar din înregistrarea difuzată, nu a reieşit clar care va fi valoarea acestor monede. În înregistrarea difuzată de al Hayat în data de 29 august, se mai specifică şi faptul că petrolul va fi vândut de acum înainte numai pe aur.  Nu există încă informaţii despre rata de schimb.

            Deşi fusese anunţată încă din noiembrie 2014, emiterea de monedă părea a fi ultima grijă a califului Abu Bakr al Baghdadi, şeful suprem al organizaţiei, mai ales că în ultima vreme, luptătorii Statului Islamic au suferit înfrângeri în războiul pe care-l duc în Siria şi Iraq. Şi totuşi, emiterea de monedă a început.

            Economistul iraqian Basim Jameel, consideră că emiterea de monedă în acest moment este o încercare de creştere a moralului luptătorilor Statului Islamic, într-o perioadă în care au fost înregistrate înfrângeri în bătălii importante, inclusiv pierderea oraşului Tikrit în luna martie. Jameel susţine că dinarii de aur vor fi respinşi de către populaţia care trăieşte sub autortatea Statului Islamic (aproximativ 8 milioane de locuitori) şi nimeni nu va avea încredere în această monedă.

            Purtătorii de cuvânt ai organizaţiei susţin că emiterea de monede din aur se raportează la vechile valori ale islamului, prima monedă islamistă fiind introdusă în 696 dHr, de califul Imperiului Islamic  Abd al Malik ibn Marwan.

            Întrebarea care se pune este de ce a ales Statul Islamic sa bată o monedă acum, în plin război, şi mai ales de ce o monedă din aur.

            Principala sursă de venituri pentru Statul Islamic este extragerea şi vânzarea petrolului din zonele aflate sub influenţa sa. Se estimează că organizaţia deţine şapte zăcăminte şi două rafinării în nordul Iraqului şi alte şase zăcăminte în Siria. Petrolul este pentru statul Islamic principala sursă de venituri pentru finanţarea războiului dus împotriva regimurilor iraqian şi sirian. O altă sursă de venituri sunt taxele impuse locuitorilor zonelor ocupate. În momentul ocupării zonelor petroliere, acestea erau funcţionale, astfel încât, organizaţia nu a trebuit să investească nimic pentru extracţie. Petrolul este vândut unor intermediari din zonă, cu preţuri între 25 şi 36 de dolari, iar aceştia îl revând pe piaţa neagră.

Operaţiunile militare ale Statului Islamic depind de preţul petrolului. Şi nu sunt singurii care depind de preţul petrolului. Dar sunt singurii care îşi finanţează exclusiv operaţiunile militare din petrol vândut pe piaţa neagră. Iar pe piaţa neagră, preţul este chiar şi mai scăzut decât pe burse. Liderii Statului Islamic sunt prinşi în cleştele războiului mut al preţului petrolului purtat între americani şi ruşi, care ameninţă să fie un război de durată. Nimeni nu poate avansa o dată precisă sau aproximativă când preţul petrolului va creşte din nou pe burse. Producătorii de petrol din Orientul Mijlociu au anunţat că pot rezista la un preţ de aproximativ 40 de dolari pe baril chiar şi trei ani, fără probleme. Venezuela, o ţară producătoare de petrol care se află în dificultate, caută cu disperare soluţii şi speră să le găsească în China, care a promis un credit de 10 miliarde de euro. Rusia, lasă la o parte aerele de mare putere şi priveşte cu speranţă tot spre China. Speră că gazoductul care din 2018 va lega Siberia de nordul Chinei să-i salveze exporturile de hidrocarburi, printr-un contract gigantic. Dar China nu se grăbeşte, deoarece ştie că se poate mai mult. Este posibil ca preţul petrolului să mai scadă. Până unde? Se ştie că preţul de extracţie al barilului în zona Golfului este de aproximativ 16 dolari. Deci speranţele pentru un preţ mai mic sunt întemeiate.

Pentru a continua războiul, Statul Islamic trebuie să vândă petrol. Şi nu puţin. O dată cu scăderea preţului, Statul Islamic trebuie să mărească producţia pentru a contrabalansa pierderile. Dar, cu toate că preţul este scăzut, Statul Islamic mai are cheltuieli şi cu camuflarea vânzărilor care sunt considerate ilegale de către comunitatea internaţională şi deci banate (interzise).

Liderii  Statului Islamic ştiau că se va ajunge aici. Au învăţat din experienţa ruşilor (doar proştii învaţă din propria experienţă), că simplul fapt de a deţine petrol, nu te face bogat decât dacă deţii şi controlul monedei în care se face tranzacţia cu petrol.

Contolul monedei în care se fac tranzacţiile cu petrol (cel mai comun produs din lume, deoarece îl găsim pe toate meridianele şi latitudinile) îl deţin Statele Unite ale Americii. De fapt, SUA deţin controlul tuturor tranzacţiilor comerciale care se fac în întreaga lume, deoarece dolarul american a fost impus ca monedă de referinţă mondială la Conferinţa Monetară de la Brenton Woods din 1948. Iniţial, se propusese ca monedă forte internaţională, o nouă monedă, numită unitas.  Dar ar fi fost greu de stabilit cine o va gestiona şi ce areal va influenţa. S-a renunţat la unitas şi s-a ales dolarul american. Era normal să se întâmple aşa. Era o monedă gestionată de cea mai stabilă şi mai dinamică economie a lumii în acel moment. Şi se pare că aşa a şi rămas. Când două state diferite doresc să încheie o tranzacţie, în ce monedă o încheie? Într-o monedă stabilă, gestionată de o economie stabilă.  Astfel se evită neîncrederea generată de teama că odată încheiată tranzacţia în moneda unuia dintre state, acesta îşi va devaloriza moneda astfel încât valoarea datoriei de returnat să fie diminuată.

Sistemul monetar actual dă, din păcate mână liberă guvernelor să manevreze masa monetară în propriul interes, folosind inflaţia ca pe un mijloc de finanţare a datoriilor statului. Interpretarea inflaţionistă a evoluţiei economice mondiale, a făcut ca economişti de top să justifice mărirea periodică a masei monetare existente la un moment dat pe un teritoriu ca fiind o necesitate de dezvoltare şi nu o suprataxare a populaţiei respective. O doctrină destul de răspândită afirmă că reducerea progresivă a puterii de cumpărare a unităţii monetare ar fi jucat un rol decisiv în evoluţia societăţii omeneşti. Cu alte cuvinte numai excesul de monedă împinge economia la investiţii şi dezvoltare economică, pe când limitarea cantităţii de monedă frânează investiţiile. (Lord Keynes)  Adevărat şi fals totodată.

Pentru a-şi afirma statalitatea (demonstrând totodată că este şi o structură centralizată), dar şi pentru a da un plus de încredere luptătorilor săi, Statul Islamic a hotărât să emită monedă proprie. Este o măsură radicală pentru o organizaţie care nu controlează o economie în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o moştenire economică extrem de fragmentată preluată de la statele de la care au capturat teritorii. O monedă proprie va da senzaţia de suveranitate şi control al teritoriului, pe care organizaţia va trebui să-l stabilizeze economic. Dacă politic şi social, stabilizarea unui teritoriu cucerit este posibilă prin forţă şi ameninţarea cu forţă, din punct de vedere economic, stabilizarea prin forţă nu poate fi luată în discuţie.

Dar Statul Islamic ar fi putut să emită o monedă pe suport de hârtie, care ar fi fost mult mai ieftin de produs şi mult mai uşor de manevrat din punct de vedere al parităţii cu celelalte monede şi chiar cu dolarul. Totuşi, moneda pe suport de hârtie are nevoie de ceva ce nici ameninţările cu decapitarea, nici perceptele Coranului nu pot da. Moneda pe suport de hârtie are nevoie de încredere. Încrederea celui care o acceptă ca mijloc de plată pentru bunuri şi servicii. Atunci când primeşti un bilet de bancă, ai încredere în emitentul biletului că garantează faptul că valoarea bunului sau serviciului pe care tu îl vinzi (înstrăinezi) se va conserva până când la rândul tău, tu vei schimba biletul de bancă pe un alt bun sau serviciu. Emitentul biletului de bancă garantează că valoarea virtuală pe care tu o împătureşti în portofelul tău are caracter de unicitate, adică aceea că acea valoare nu mai poată fi utilizată de altcineva.

Mai mult decât atât, paritatea cu celelalte monede ar fi fost atât de greu de stabilit, încât, este evident că noua monedă ar fi creat un haos şi mai mare decât dacă nu ar fi emisă niciodată.

Utilizarea etalonului putere de cumpărare în stabilirea unui curs de schimb flotant, cu o principală valută internaţională (de regulă dolarul american), ar presupune stabilirea cantităţii de bunuri şi servicii care ar putea fi cumpărate la un moment dat cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare a monedei depinde de nivelul preţurilor, nivelul produsului intern brut, nivelul productivităţii şi alţi câţiva indicatori economici. Într-o zonă devastată de război, aceşti indicatori sunt atât de volatili, încât este puţin probabil că ar putea fi făcute calcule cât de cât exacte. Iar ulterior, devalorizarea accentuată a monedei ar fi inevitabilă, în condiţiile în care finanţarea cheltuielilor Statului Islamic, bazate preponderent pe vânzările de petrol,  ar fi îngreunată de scăderea preţului petrolului, iar productivitatea macroeconomică, ar tinde abrupt către zero. Devalorizarea monedei ar echivala clar cu un fiasco al unei monede cu baze neclare, susţinută de o productivitate economică zero şi garantată de instituţiile unui stat nou creat, dar nerecunoscut de nimeni, supertotalitarist, care nu s-a remarcat niciodată prin performanţă economică, ci doar printr-un absolutism demn de evul mediu timpuriu. Nimeni nu ar accepta o astfel de monedă, iar dacă va fi impusă prin metode punitive, nu ar face decât să creeze o piaţă neagră prosperă a celorlalte valute în circulaţie. (după modelul pieţelor negre valutare existente în toată zona socialistă a Europei de până în anul 1989).

Folosirea unui curs de schimb fix faţă de o altă valută forte, metodă care şi-a demonstrat ineficienţa şi în general nu se mai foloseşte, (s-a folosit în Europa socialistă până la începutul anilor 90 când a fost abandonată în favoarea cursului flotant) ar duce în scurt timp fie la respingerea monedei Statului Islamic în cazul în care circulaţia altor valute nu ar fi interzisă în mod expres, sau la dispariţia bunurilor şi serviciilor şi apariţia unei pieţe negre cel puţin a bunurilor de larg consum (cu preţuri exagerate), în cazul în care irculaţia altor valute ar fi prohibită.

Cum ar putea Statul Islamic să garanteze noua monedă?

Deocamdată, Statul Islamic nu poate garanta nimic.

Se părea că singura lor soluţie este să utilizeze în continuare, valuta forte care poate garanta justeţea tranzacţiilor de bunuri şi servicii, dolarul american, moneda duşmanului de moarte, pe care Statul Islamic încearcă să-l satanizeze cu orice preţ.

Până în momentul în care, în 1971, Federeal Reserve Bank a anunţat că renunţă la acoperirea în aur a dolarului american şi la abandonarea Acordului Smithsonian în 1974, masa monetară a tuturor statelor din lume era garantată cu o cantitate de aur. Cu alte cuvinte, de facto, aurul era moneda în sine, şi nu biletul de bancă, care a fost emis pentru uşurarea manevrării masei monetare, dar şi pentru garantarea de către o autoritate a faptului că monedele de aur aflat în circulaţie nu sunt falsificate.

Reîntoarcerea la moneda de aur a evului mediu a fost răspunsul la întrebarea “cum poate fi emisă o monedă cu ceva sorţi de supravieţuire în condiţiile economice deloc favorabile pe care le oferă Statul Islamic în teritoriul pe care îl controlează”.

Cum informaţiile parvenite de pe teritoriul controlat de către organizaţia teroristă nu pot fi suficient verificate, nu se ştie cu exactitate ce cantitate de aur au reuşit să captureze teroriştii, astfel încât să poată acoperi în totalitate numărul de tranzacţii existente în teritoriul ocupat. Se pare că totuşi în băncile iraqiene existau cantităţi suficient de mari de aur care capturate fiind, pot fi transformate în monedă. Economistul iraqian Basim Jameel consideră că noua monedă va fi respinsă de către populaţie. Probabil că Jameel se înşală, aurul este totuşi aur şi valorează ceva pe piaţa liberă, şi nu tocmai puţin. Populaţia va accepta noul dinar din aur, iar acesta sigur va circula alături de dolarul american, dacă acesta nu va fi interzis. Pentru început, mai mult ca sigur dolarul nu va fi interzis, mai ales că nu este sigur dacă noua monedă din aur a Statului Islamic va putea acoperi cantitativ toată economia teritoriului ocupat. Oricum, anunţul că petrolul pe care organizaţia îl va vinde, se va tranzacţiona numai pe lingouri de aur, va face cu siguranţă să crească volumul de aur intart în posesia lor. Vânzarea petrolului contra lingouri de aur, va avea avantajul că preţul petrolului, nemairaportându-se la dolarul american, va avea o stabilitate mai mare, având în vedere că preţul aurului este mai greu de influenţat de simpla mărire sau micşorare a cantităţii de marfă tranzacţionată.

Rămâne de văzut dacă emiterea de dinari din aur de către Statul Islamic, va aduce beneficii sau deservicii organizaţiei. Cum singurul produs de export al teroriştilor este petrolul, iar petrolul, în ultima vreme şi-a pierdut mult din valoare datorită măririi cantităţilor oferite spre vânzare (preţul petrolului nu se stabileşte într-un birou), chiar dacă acesta va fi tranzacţionat pentru lingouri, preţul va fi raportat oricum tot la dolar, iar acesta va fi tot mic. Beneficiile pentru terorişti ar veni doar dacă aurul îşi va creşte valoarea, iar cum aurul la nivel mondial este un metal de refugiu, preţul său va creşte doar în momente de instabilitate economică sau socio-politică. Invazia de migranţi (posibil sosiţi la pachet cu agenţi terorişti) în Europa, poate constitui într-adevăr un moment de mare instabilitate.

Şi este posibil ca preţul aurului să crească.

INVADERS

1.

            Omul este un animal migrator. În preistorie, fiind vânător-culegător, urma turmele de animale care migrau în căutarea hranei. Cu toate că în timp, el a devenit agricultor, deci sedentar, gena migraţiei i-a rămas adânc întipărită în ADN, drept pentru care omul a continuat să migreze din zonele cu demografie explozivă şi prin urmare subdezvoltate economic, spre zonele care beneficiau de resurse suficiente. Se ştie că Imperiul Roman, cel mai longeviv imperiu pe care l-a cunoscut umanitatea, a căzut sub loviturile din ce în ce mai puternice ale popoarelor migratoare. Iar romanii nu erau nci pe departe un popor tolerant. Din contră, erau un neam inteligent şi sălbatic. Dar spre sfârşitul existenţei imperiului, Roma a devenit, pe fondul corupţiei generalizate, tot mai tributară mercenarilor pe care era nevoită să-i angajeze în armată pentru apărarea graniţelor. Iar provinciile au devenit tot mai independente de capitală, exercitându-şi autoritatea în funcţie de interesele personale ale diferiţilor potentaţi locali,  şi nu în interesul comun al politicilor de securitate ale imperiului. Imperiul Roman nu s-ar fi prăbuşit niciodată, dacă nu ar fi fost săpat în interior de corupţia generalizată şi de interesele de grup ale diferitelor categorii privilegiate.

            “Primăvara arabă” a adus Europei un fenomen care în 2015 s-a transformat într-o criză. Migraţia de proporţii biblice a sute de mii de persoane, alungate din ţările din nordul Africii şi Orientul Mijlociu de instabilitatea politică, atacurile furibunde ale celulelor ISIL (DAESH) şi mai ales de  sărăcie, au creat o stare de panică de mari proporţii în statele sudice Uniunii Europene, mai ales în Italia şi Grecia. Comisia Europeană caută soluţii şi găseşte de cuviinţă să împartă povara gestionării migranţilor de către toate statele europene, cu toate că vizate de valul de migranţi sunt numai câteva (în general statele nordice, dezvoltate economic). Mai mult, Comisia vrea să impună cu forţa cote de migranţi pe care fiecare stat să fie obligat să îi adăpostească. Dar guvernele locale nici nu vor să audă de aşa ceva. Statele estice, mai sărace, invocă dificultăţile de natură financiară pe care le implică această măsură, cu toate că Bruxelles-ul a promis câte 6000 de euro pentru fiecare azilant adăpostit. Premierul Slovaciei, Fico, chiar a justificat că nu din rea voinţă ţara sa nu este de acord să primească migranţi, ci din cauză că pe teritoriul Slovaciei nu există nicio moschee, iar musulmanii nu s-ar simţi bine acolo. Ungaria a început chiar construcţia unui gard de sârmă ghimpată care să oprească fluxul de persoane care tranzitează ţara dinspre Serbia, în drum spre vest. Măsura a fost aspru criticată de Bruxelles, care o consideră absurdă, dar construcţia a continuat, Budapesta întărind paza gardului şi ameninţând cu amenzi usturătoare organizaţiile umanitare care protestează împotriva măsurii. Sub asaltul sutelor de mii de refugiaţi, Italia ameninţă Comisia Europeană că va acorda vize Schengen tuturor debarcaţilor pe plajele sale, în încercarea de a-i face să părăsească teritoriul italian. Grecia se declară incapabilă să gestioneze fluxul de refugiaţi şi solicită de urgenţă ajutor financiar de la Bruxelles, ajutor care se pare că a şi fost acordat sub forma unei sume nerambursabile de aproximativ un miliard de euro. Singura ţară est-europeană care a luat măsuri reale împotriva mgranţilor s-a dovedit a fi FYROM (Macedonia). Au declarat stare de necesitate şi au trimis armata să apere graniţa cu Grecia, astfel că mii de persoane au rămas blocate între Grecia şi Macedonia, pe fâşia de delimitare a frontierei. Dar la urma urmei, ce pot face soldaţii, fie ei şi de elită, împotriva femeilor cu copii mici în braţe?

Pe de altă parte, statele vest europene acuză estul de lipsă de solidaritate, şi ameninţă cu reintroducerea vizelor şi controalelor la graniţă, în cazul în care vor fi lăsate să se confrunte singure cu valul uman ce le bate la uşă. Germania, statul european care este ţinta celui mai mare număr de migranţi se aşteaptă să înregistreze cel puţin 800000 de nou veniţi. Un număr extrem de mare chiar şi pentru Germania.

Indecizia şi nehotărârea liderilor europeni, dublată de incapacitatea de luare a hotărârilor datorată lipsei unei conduceri centralizate, fac ca această criză să răstoarne echilibrul Uniunii Europene, să răstoarne un echilibru care oricum era extrem de fragil.

Să fie chiar aşa de neputincioşi liderii Europei?

Chiar atât de nehotărâţi?

Nu este chiar aşa.

Totul a început cu primăvara arabă, care a fost aparent o revoltă a popoarelor din nordul Africii, şi Orientul Mijlociu împotriva regimurilor despotice care conduceau în mod discreţionar şi totalitar. Părea o revoltă împotriva sărăciei, dar să ne amintim că statele în nord africane respective, nivelul de trai se îmbunătăţise simţitor pe fondul investiţiilor în turism (Tunisia, Egipt), al exploatărilor hidrocarburilor (Libia, Algeria, Maroc, Orientul Mijlociu). În Egipt, Yemen şi Tunisia protestele au devenit revoluţii care au dus la înlăturarea preşedinţilor Hosni Mubarak şi Ben Ali, iar în Iordania şi Cisiordania guvernele au fost dizolvate.

Dar motivul principal al Primăverii Arabe a fost colonelul Gaddafi, conducătorul Jamahiriei Arabe Libiene Socialiste, la putere încă din 1969, când a organizat o lovitură de stat pentru înlăturarea de la putere a regelui Idris I, impus de britanici. Colonelul Gaddafi a condus şi organizat statul libian cu o mână de fier, impunând un regim totalitar dar orientat spre performanţă economică. Libia, sub autoritatea sa şi beneficiind de imense rezerve de hidrocarburi, devenise una dintre primele ţări africane ca progres economic, cetăţenii săi beneficiind de un standar de viaţă superior majorităţii ţărilor africane.  Câteva date statistice sunt elocvente:

• PIB-ul pe cap de locuitor al Libiei este de 14.192 dolari.
• Fiecare membru al unei familii care este subvenţionat de către stat primeşte 1.000 de dolari pe an.
• Şomerii primesc 730 de dolari lunar.
• Salariul unei asistente de spital este de 1.000 dolari.
• Ajutorul de naştere este de 7.000 de dolari.
• Cuplurile proaspăt căsătorite primesc un ajutor de 64.000 de dolari pentru a cumpăra un apartament.
• Pentru a deschide o afacere un libian primeşte un ajutor financiar de 20.000 de dolari.
• Impozitele şi taxele majore sunt interzise.
• Educaţia şi asistenţa medicală sunt gratuite.
• Educaţia şi specializările în străinătate se fac pe cheltuiala guvernului.
• Există lanţuri de magazine pentru familii mari, ce au preţuri simbolice pentru produsele alimentare de bază.
• Vânzarea de produse expirate este pedepsită prin amenzi mari, iar în unele cazuri se pedepseşte cu detenţia.
• Un număr de farmacii distribuie medicamente gratuit.
• Contrafacerea medicamentelor este considerată o infracţiune gravă.
• Nu există plăţi pentru chirie, iar populaţia nu plăteşte pentru energia electrică.
• Vânzarea şi consumul de alcool sunt interzise prin lege.
• Împrumuturile pentru cumpărarea unei maşini sau a unui apartament sunt acordate fără dobândă.
• Sunt interzise speculaţiile imobiliare.
• În cazul în care o persoană decide să cumpere o maşină, statul libian achită 50% din preţul ei, iar în cazul poliţiştilor 65% din preţ.
• Benzina este mai ieftină decât apa. Un litru de benzină costă 0,14 dolari.

http://www.futurefastforward.com/feature-articles/5259-by-helen-shelestiuk

De ce ar vrea cetăţnii unei ţări care plătesc în 2010 doar 14 cenţi pe litrul de benzină să se revolte?

Cu toate că Libia este un stat artificial creat de către italieni în 1934 prin uniunea triburilor berbere care populau cele trei provincii istorice ale Libiei: Tripolitania, Fezzan şi Cyrenaica, Moammar Gaddafi a reuşit să-l ţină unit, printr-o poliţie politică deosebit de eficientă. Membrii tribului său erau preferaţi în funcţiile de conducere ale statului, în detrimentul membrilor celorlalte triburi, accentuând tensiunile existente între ele. De ce a trebuit să fie îndepărtat de la putere, chiar dacă în ultima vreme regimul Gaddafi devenise mult mai conciliabil şi mai aplecat spre negocieri decât în vremea în care organiza atentate cum a fost cel de la Lockerby? S-a afrmat că petrolul pe care-l deţinea, a fost motivul pentru care a fost invadată Libia. Cu toate că este a zecea ţară de pe glob din punct de vedere al cantităţilor de petrol pe care le deţine, Libia nu extrage decât 1,4 milioane de barili pe zi, mult mai puţin decât Iranul, de exemplu, care extrage 4 milioane de barili. Problema nu era petrolul în sine (pentru că se ştie că simpla deţinere a unor câmpuri petroliere nu te face imbatabil, au simţit-o şi ruşii pe pielea lor, de două ori de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), ci moneda în care se tranzacţionează acest petrol şi mai ales sistemul monetar dn care face parte această monedă. Pe scurt, Moammar Gaddafi a făcut ceea ce încercase şi Sadam Hussein cu aproape un deceniu în urmă: a anunţat că petrolul libian se va tranzacţiona nu în USD ci în aur. Cum Libia nu exporta cantităţi atât de mari de petrol asfel încât să destabilizeze piaţa internaţională a petrolului, iniţial iniţiativa sa nu a părut să genereze mari probleme. Dar nu era singura iniţiativă a colonelului. Gaddafi încerca să cristalizeze o idee mai veche prin care să organizeze o uniune monetară islamică, care să folosească o nouă monedă cu acoperire în aur: dinarul de aur. Gaddafi a sugerat şi realizarea unui stat african unit, idee ce a fost bine primită de majoritatea ţărilor africane şi câteva ţări arabe. Dar iniţiativa dictatorului libian a fost aspru criticată de către Statele Unite şi Uniunea Europeană, la acea dată, preşedintele francez, Nicholas Sarkozy afirmând că “libienii ameninţă securitatea financiară a omenirii” .

Problema acoperirii monedei americane, în calitate de valută forte universală (impusă de americani prin tratatul de la Brenton Woods în 1948) a fost pusă în discuţie de nenumărate ori, după ce în 1971, în timpul administraţiei Nixon, Federal Reserve Bank a renunţat la acoperirea ei în aur. Renunţarea la etalonul aur-devize a fost precedată de ceea ce americanii au numit atacul asupra monedei americane, prin care rezervele de aur ale USA stabilite la conferinţa de la Brenton Woods la o valoare de 25 de miliarde de dolari, au scăzut la numai 10 miliarde. Vina a fost aruncată asupra francezilor şi spaniolilor, mai ales datorită discursului preşedintelui De Gaulle din 1965 prin care a cerut Fed-ului să-şi dovedească buna credinţă şi să demonstreze că nu emite dolari fără acoperire.

(http://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00105/conference-de-presse-du-4-fevrier-1965)

Americanii erau de mult bănuiţi că nu aveau acoperire pentru bancnotele pe care le emiteau.

2.

Ca să înţelegem ce se întâmplă cu banii noştri, este necesar să înţelegem ce reprezintă aceşti bani. În principiu, masa monetară existentă pe teritoriul unui stat reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe teritoriul acestui stat. Moneda are ca funcţie principală aceea de instrument de schimb, realizându-se prin existenţa ei, posibilitatea schimbului de mărfuri şi servicii în societate, deci face posibilă existenţa comerţului. Până la apariţia monedei, oamenii foloseau trocul, schimbul de mărfuri cu alte mărfuri, în măsura în care mărfurile respective aveau caracteristica de necesitate, adică erau utile celor doi participanţi la troc. Pe măsură ce volumul schimburilor comerciale s-a mărit, a apărut necesitatea cuantificării valorii mărfurilor, cuantificare necesară preciziei tranzacţiilor comerciale.  Astfel au apărut primele mărfuri care jucau rol de monedă de schimb şi aveau rolul să uşureze şi să mărească acurateţea stabilirii nivelului valorii mărfurilor. Marfa cu rol de monedă trebuia să aibă caracteristici deosebite, cum ar fi importanţa, valoarea de piaţă, uşurinţa de tezaurizare şi uşurinţa transportului. Una dintre cele mai comune monede ale preistoriei a fost sarea, care a apărut în momentul când omul preistoric a devenit din vânător-culegător, agricultor-păstor. Sarea avea avantajul, faţă de alte mărfuri, a necesităţii sale în comunităţile de păstori, fiind o marfă greu de procurat în  condiţiile unei tehnologii precare. În unele zone ale Africii, sarea a dăinuit, în calitate de monedă de schimb, chiar până în secolul XX d.Ch. Amerindienii precolumbieni foloseau ca monedă boabele de cacao. Deci moneda, este de fapt orice marfă care are proprietatea de a măsura şi de a reprezenta valoarea. Dar moneda, cu toate că este o marfă, ea este totodată şi o convenţie socială, artificială, o înţelegere între membrii societăţii. Nu orice marfă poate deveni monedă. Dar mai important este că moneda este în acelaşi timp o marfă şi o creanţă asupra emitentului.

            Odată cu evoluţia societăţii omeneşti, rolul de monedă de schimb a fost atribuit metalelor, întâi metalelor comune cum ar fi fierul, cuprul, iar mai apoi, metalelor nobile, aurul şi argintul. Pentru a se împiedica falsificarea lor, dar şi pentru a etalona şi ordona folosirea metalelor în calitate de monedă de schimb, bucăţile de metal preţios au fost ştanţate şi inscripţionate, devenind monedele pe care le cunoaştem şi le folosim şi în ziua de azi. Deci moneda de aur sau argint, pe lângă faptul că permite măsurarea valorii în tranzacţiile comerciale, are şi funcţia de standard al plăţilor amânate. Deci permite cuantificarea datoriilor şi creanţelor, ceea ce implică plăţi şi încasări viitoare. Ceea ce este cu adevărat înteresant la sistemul monetar bazat pe monede-marfă cu valoare intrinsecă (proprie), este faptul că în cazul unei creanţe, masa monetară respectivă nu mai poare fi utilizată de cel care împrumută, ci doar de cel care primeşte împrumutul. Cel care beneficiază de împrumut, se obligă să-l returneze la o dată ulterioară, iar cel care împrumută, este privat de valoarea reprezentată de masa monetară pe care a cedat-o împrumutatului. Evident că moneda fiind o marfă, îşi putea modifica valoarea, făcând ca asupra debitorului să se abată riscul de a înapoia o sumă mai mare (sau mai mică) decât cea primită.

            Pentru că, transportul şi manevrarea sumelor de bani în masă monetară metalică este greoaie, a apărut biletul de bancă (bancnota) din hârtie. Se pare că primii care au emis bancnote de hârtie în lume au fost chinezii. În Europa, bancnota de hârtie a apărut cam prin secolul XVII, probabil în Olanda.

            În principiu, bancnota de hârtie reprezenta la apariţia sa, o înţelegere între emitentul bancnotei şi cel care folosea bancnota. Cu alte cuvinte, moneda de aur sau chiar lingoul de aur pe care un cetăţean le folosea înainte în calitate de monedă de schimb pentru cumpărarea de mărfuri, le ceda băncii sau autorităţii emitente spre depozitare, aceasta obligându-se să emită bancnote de hârtie în valoare egală cu cantitatea de aur depozitată de cetăţean în seiful băncii. Folosirea bancnotei de hârtie se baza pe încrederea populaţiei în depozitarul cantităţii de metal preţios. Era deci o înţelegere. Mai mult, deţinătorul biletului de bancă putea merge la banca emitentă şi să ceară să i se restituie cantitatea de aur sau argint echivalentă biletului respectiv. Astfel, moneda avea acoperire în aur sau argint. Până după primul război mondial s-a folosit sistemul greoi al acoperirii bimetaliste a monedei emise. După 1919, s-a trecut la sistemul monometalist şi s-a adoptat acoperirea în aur a monedei. Evident, pe lângă moneda materială (bancnota) au apărut şi alte instrumente de plată (cum ar fi cecul), care pot fi considerate tot monede, dar care aveau o valoare legată de moneda materială, deci aveau acoperire tot în metal preţios (moneda scripturală sau de cont, constituită pe baza depozitelor bancare ale clenţilor băncii).

           Legătura dintre cantitatea de aur încredinţată depozitarului (băncii) şi cantitatea de bancnote de hârtie, făcea ca şi acest sistem monetar să împiedice ca , în momentul în care cineva împrumuta cu o sumă exprimată în bancnote o altă persoană, pierdea privilegiul de a folosi acea cantitate de bancnote pe toată durata creditării.

            Masa monetară reprezenta în continuare totalitatea bunurilor şi serviciilor existente pe teritoriul unui stat, deci valoarea aurului depozitat în bănci, echivala cu valoarea cantităţii de bancnote existente în uz, care la rândul său echivala cu valoarea bunurilor şi serviciilor existente pe teritoriul acelui stat.

            În momentul în care, datorită dezvoltării relaţiilor de producţie şi deci a măririi volumului tranzacţiilor comerciale, masa monetară bazată pe bancnotele acoperite în metal preţios a devenit insuficientă pentru acoperirea nevoilor de schimb (pur şi simplu producţia de aur şi argint devenise insuficientă), s-a căutat o nouă soluţie.

            De aici lucrurile se complică.

            Cum producţia de aur este condiţionată de productivitatea exploatărilor miniere, ea nu ţine cont de nevoia de monedă a lumii. Când în 1948, la Bretton Woods, Statele Unite, au fost stabilite principiile sistemului internaţional monetar, nu a fost luată în serios foamea de aur a omenirii, stabilindu-se ca uncia de aur să fie echivalată cu 35 de dolari americani. Dar cum aurul este o marfă, valoarea sa este variabilă şi este dată de binomul cerere-ofertă. Mai mult decât atât, zăcămintele de aur sunt concentrate în câteva locuri pe mapamond, nefiind distribuite uniform. Astfel încât, producătorii mondiali de top (Rusia şi Africa de Sud) aveau oportunitatea de a manevra în propriul interes acest preţ. Ceea ce au şi făcut, astfel încât, deşi toretic dolarul american valora a 35-a parte dintr-o uncie de aur, pe piaţa liberă, el valora mai mult. Cum deţinătorii de monedă puteau solicita Fed-ului cantitatea stabilită de aur pentru masa monetară pe care o deţineau (pentru a o revinde ulterior la un preţ mai mare, ceea ce au făcut Franţa şi mai apoi Spania), rezerva de aur a Statelor Unite a scăzut de la 25 de miliarde de dolari la 10 miliarde. Pentru a se stopa acest fenomen, Federal Reserve suspendă convertibilitatea dolarului în aur, ceea ce aulează rolul de etalon al acestui metal.

           Cursul fix al monedei a fost înlocuit cu un curs flotant, în care etalonul a devenit puterea de cumpărare, iar cursul variază pe piaţă în funcţie de evoluţia economiei care îl susţine. Puterea de cumpărare este un etalon mult mai flexibil şi mai obiectiv, deoarece reflectă în totalitate valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care se tranzacţionează cu ajutorul masei monetare pe care o reprezintă. Are însă un mare neajuns: nu are o valoare intrinsecă. Puterea de cumpărare nu este o valoare palpabilă, nu este o marfă. Determinarea cursului de schimb al monedei este mai dificilă decât în cazul etalonului aur. Trebuie să se urmărească statistic evoluţia preţurilor din ţările care se compară. Din evoluţia indicilor de preţ pentru grupe de mărfuri se poate stabili un curs oficial.

            Puterea de cumpărare este un etalon mai corect decât metalul preţios şi devizele, dar are un mare dezavantaj. Este un etalon care neavând valoare intrinsecă, nu este o marfă şi deci poate avea o valoare influenţabilă nu de cererea şi oferta directă, aşa cum ar fi normal, ci de cererea şi oferta indirectă (este reflectat de variaţia indicilor de preţ), deci de o statistică.

Se ştie că statisticile pot fi influenţate pentru a servi unor scopuri.

Este momentul să remarcăm faptul că şi în sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare, în momentul în care cineva împrumută cu o sumă exprimată în bancnote o altă persoană, pierde privilegiul de a folosi acea cantitate de bancnote pe toată durata creditării.

3.

Tocmai aceste statistici stabilite în birourile elegante ale Fed-ului american a încercat Gaddafi să le ocolească, propunând crearea unei monede acoperite în aur (dinarul de aur), cu o valoare palpabilă. Moneda respectivă urma să fie nu o reprezentare (o hârtie) a unei cantităţi de aur, ci ar fi trebuit să fie făcută chiar din aur (valoarea se afla la purtător, eliminându-se riscul răscumpărării ei pentru a specula creşterea preţului aurului pe piaţă). În acest caz, moneda ar fi avut o valoare calculată în funcţie de valoarea aurului pe piaţa liberă la un moment dat. Evident soluţia lui Gaddafi are aceleaşi neajunsuri, deoarece valoarea aurului poate şi ea să fie influenţată. Dar soluţia duce la anularea monopolului internaţional al dolarului american în tranzacţiile cu petrol şi înlocuirea lui cu o monedă de aur a cărei valoare cel puţin teoretic se bazează pe o negociere transparentă gen cerere ofertă.

Ideea a primit şi sprijinul Rusiei şi Chinei (care chiar a anunţat că va emite o monedă experimentală – yuanul de aur http://www.prisonplanet.com/china-prepares-to-launch-gold-etfs-as-utah-becomes-first-state-to-make-gold-and-silver-legal-tender.html ), al Indoneziei (ţară producătoare de petrol şi gaze naturale) şi a altor ţări cu producţie de hidrocarburi (cum ar fi Venezuela).

Ce a urmat, se ştie. Invazia Libiei, utilizându-se un mandat ONU semnat cam pe genunchi şi folosirea opozanţilor politici ai lui Gaddafi în calitate de răsculaţi oprimaţi şi dornici de democraţie.  

Gaddafi a fost prins, şi ucis în condiţii neelucidate pe deplin. Din iniţiativa lui de ceare a unui stat federal nord african şi mai ales de creare a unei uniuni monetare arabo-africane s-a ales praful. Triburile Harabi şi Obeidat, cu interese politice contrare lui Gaddafi, precum şi celulele Al-Quaeda din Libia, Frontul Naţional de salvare Libian (condus de agentul CIA Khalifa Hifter), Mişcarea Rebelilor conduşi de Nuri Mesmari (consilierul care l-a trădat pe Gaddafi) au fost folosite de către CIA pentru a lupta împotriva tiranului de la Tripoli. Bilanţul? 60000 de victime, mai ales din rândul civililor. Libia în proporţie de 90% distrusă. Ce a făcut noul guvern (penetrat în mare măsură de agenţi Al-Quaeda), care l-a înlocuit pe Gaddafi? Prima măsură a fost să declare legal consumul de alcool. A doua, a înfiinţat o bancă. Iar în al treilea rând a continuat să exploateze petrol şi să-l vândă. Pe dolari.

Siria este un nou exemplu de primăvară arabă. Ţara este condusă de Bashar Al-Assad, fiul fostului preşedinte Havez Al-Assad. În largul coatei siriene, prospectorii au descoperit un zăcământ uriaş de hidrocarburi, din care Siria are cam 90%. (Restul se împarte între Iordania, Israel şi Cipru)

Când în Siria a izbucnit războiul civil, preşedintele Al-Assad a afirmat sus şi tare că rebelii nu sunt nici pe departe nişte oropsiţi doritori de democraţie şi libertate, aşa cum presa occidentală încerca să îi prezinte. Erau de fapt Frontul Al-Nousra, aripa siriană a Al-Quaeda, antrenaţi şi dotaţi pentru război chiar de CIA. Bashar Al-Assad fusese şi el un adept al ideilor dinarului din aur, al lui Gaddafi. Al-Nousra, împreună cu celulele Al-Quaeda din Iraq formează organizaţia teroristă Statul Islamic în Iraq şi Levant (ISIL), care nici stat şi nici islamic nu este. Dar beneficiază de fonduri de aproximativ 2 miliarde de dolari, nimeni neputând să le explice provenienţa.

Cert este că primăvara arabă a creat premisele unui exod de proporţii biblice.  Toată partea de nord a Africii şi Orientul Mijlociu, este dominată în acest moment de luptătorii Statului Islamic. În Egipt au fost şi la putere prin primele alegeri libere post Mubarak, prin partidul „Fraţilor Musulmani” care l-a impus la preşedenţie pe Morsi, arestat în timpul loviturii de stat dată de armată în iulie 2013. Strategia Statului Islamic este de a folosi populaţia civilă în calitate de scut uman pentru infiltrarea luptătorilor jihadişti în interiorul Europei, în scopul de a destabiliza guvernele locale ale Uniunii Europene şi de a purta un război terorist de uzură, până la erodarea completă a autorităţii statale în zonele pe care le revendică. În momentul în care celulele jihadiste vor fi în număr suficient, ele vor începe acţiunile teroriste camuflându-se în zonele locuite de populaţia civilă, disimulându-se de fapt în civili nevinovaţi, în căutare de un trai mai bun. Toată această strategie pe care ei o aplică acum în războiul din Siria şi Iraq (unde au cucerit zone întinse şi şi-au proclamat un califat islamic), combinată cu o propagandă dusă prin metode profesioniste utilizând în special reţeţele de socializare ale internetului, are mari şanse de reuşită chiar şi în Europa, unde nu duc lipsă de adepţi.

Dar de ce autorităţile se declară depăşite de situaţie şi chiar aşa şi par?

La începutul anilor 90, un exod aproape asemănător ameninţa să ocupe marile oraşe ale occidentului european. Est europenii, în căutarea unui trai mai bun, foloseau orice metode de a pătrunde în zona Schengen. Dar atunci autorităţile au făcut faţă şi au reuşit să ţină în frâu acest fenomen, returnând în ţările de origine sute de mii de solicitanţi de azil.

În 2015, se pare că asta nu se mai poate. Ba mai mult, noul preşedinte al Italiei, Sergio Mattarella, a cerut miercuri ca imiganţii să fie trataţi cu amabilitate, iar terorismul sa fie combătut mai puternic pentru a evita un posibil "al treilea Razboi Mondial". "Omenia pe care o arătăm primind refugiaţi disperaţi, inteligenţa cu care abordăm fenomenul migraţiei şi fermitatea cu care combatem traficanţii de personae, vor fi modalităţile în care arătăm lumii calitatea vieţii democratice".

Motivele se pare că nu sunt departe de Primăvara Arabă. După ce corifeii finanţelor mondiale şi mai ales ai Federal Reserve Bank (reprezentanţii familiei Rothschild) s-au asigurat că proiectul reintroducerii acoperirii în aur a monedei care va fi folosită în tranzacţiile petroliere s-a spulberat, se va trece la al doilea nivel: preluarea economică a zonelor vizate (foarte bogate în petrol şi nu numai – unul dintre exemple fiind şi proiectul german DESERTEC, un parc fotovoltaic gigantic amplasat în Sahara, care ar urma să alimenteze cu energie electrică prin cabluri submarine întreaga Europă http://www.money.ro/top-cele-mai-mari-proiecte-fotovoltaice-din-lume/ ) folosindu-se motivul luptei împotriva terorismului promovat de Statul Islamic. Şi unde este cel mai eficient să lupţi cu teroriştii, dacă nu la ei acasă, în Libia, Tunisia, Egipt, Siria, Iraq… Nu mai contează că pentru asta, se sacrifică securitatea Europei, şi aşa fragilizată de numărul imens de imigranţi existent deja aici, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, pentru că mamele cu copii mici în braţe fugind din calea armelor impresionează pe oricine.