AURUL STATULUI ISLAMIC

În 29 august, al Hayat, serviciul de media al grupării jihadiste Statul Islamic, a anunţat într-o înregistrare de o oră, că a fost introdusă o nouă monedă care va circula în teritoriile controlate de trupele sale. Aceasta este dinarul de aur, care are menirea de a înlocui dolarii americani pentru a scăpa astfel de sub sclavia Federal Reserve Bank (Fed).

 http://www.bloomberg.com/news/articles/2015-08-29/islamic-state-finds-gold-coins-are-a-steal-as-throwback-currency

            Dinarul de aur al Statului Islamic va cântări 4,25 grame de aur pur, de 21 de carate, iar moneda de 5 dinari va cântări dublu. Valoarea unui dinar de aur a fost fixată la 139 de dolari americani. În paralel cu monedele de aur, vor fi emise şi dirhami de argint şi de aramă, în calitate de subdiviziuni, dar din înregistrarea difuzată, nu a reieşit clar care va fi valoarea acestor monede. În înregistrarea difuzată de al Hayat în data de 29 august, se mai specifică şi faptul că petrolul va fi vândut de acum înainte numai pe aur.  Nu există încă informaţii despre rata de schimb.

            Deşi fusese anunţată încă din noiembrie 2014, emiterea de monedă părea a fi ultima grijă a califului Abu Bakr al Baghdadi, şeful suprem al organizaţiei, mai ales că în ultima vreme, luptătorii Statului Islamic au suferit înfrângeri în războiul pe care-l duc în Siria şi Iraq. Şi totuşi, emiterea de monedă a început.

            Economistul iraqian Basim Jameel, consideră că emiterea de monedă în acest moment este o încercare de creştere a moralului luptătorilor Statului Islamic, într-o perioadă în care au fost înregistrate înfrângeri în bătălii importante, inclusiv pierderea oraşului Tikrit în luna martie. Jameel susţine că dinarii de aur vor fi respinşi de către populaţia care trăieşte sub autortatea Statului Islamic (aproximativ 8 milioane de locuitori) şi nimeni nu va avea încredere în această monedă.

            Purtătorii de cuvânt ai organizaţiei susţin că emiterea de monede din aur se raportează la vechile valori ale islamului, prima monedă islamistă fiind introdusă în 696 dHr, de califul Imperiului Islamic  Abd al Malik ibn Marwan.

            Întrebarea care se pune este de ce a ales Statul Islamic sa bată o monedă acum, în plin război, şi mai ales de ce o monedă din aur.

            Principala sursă de venituri pentru Statul Islamic este extragerea şi vânzarea petrolului din zonele aflate sub influenţa sa. Se estimează că organizaţia deţine şapte zăcăminte şi două rafinării în nordul Iraqului şi alte şase zăcăminte în Siria. Petrolul este pentru statul Islamic principala sursă de venituri pentru finanţarea războiului dus împotriva regimurilor iraqian şi sirian. O altă sursă de venituri sunt taxele impuse locuitorilor zonelor ocupate. În momentul ocupării zonelor petroliere, acestea erau funcţionale, astfel încât, organizaţia nu a trebuit să investească nimic pentru extracţie. Petrolul este vândut unor intermediari din zonă, cu preţuri între 25 şi 36 de dolari, iar aceştia îl revând pe piaţa neagră.

Operaţiunile militare ale Statului Islamic depind de preţul petrolului. Şi nu sunt singurii care depind de preţul petrolului. Dar sunt singurii care îşi finanţează exclusiv operaţiunile militare din petrol vândut pe piaţa neagră. Iar pe piaţa neagră, preţul este chiar şi mai scăzut decât pe burse. Liderii Statului Islamic sunt prinşi în cleştele războiului mut al preţului petrolului purtat între americani şi ruşi, care ameninţă să fie un război de durată. Nimeni nu poate avansa o dată precisă sau aproximativă când preţul petrolului va creşte din nou pe burse. Producătorii de petrol din Orientul Mijlociu au anunţat că pot rezista la un preţ de aproximativ 40 de dolari pe baril chiar şi trei ani, fără probleme. Venezuela, o ţară producătoare de petrol care se află în dificultate, caută cu disperare soluţii şi speră să le găsească în China, care a promis un credit de 10 miliarde de euro. Rusia, lasă la o parte aerele de mare putere şi priveşte cu speranţă tot spre China. Speră că gazoductul care din 2018 va lega Siberia de nordul Chinei să-i salveze exporturile de hidrocarburi, printr-un contract gigantic. Dar China nu se grăbeşte, deoarece ştie că se poate mai mult. Este posibil ca preţul petrolului să mai scadă. Până unde? Se ştie că preţul de extracţie al barilului în zona Golfului este de aproximativ 16 dolari. Deci speranţele pentru un preţ mai mic sunt întemeiate.

Pentru a continua războiul, Statul Islamic trebuie să vândă petrol. Şi nu puţin. O dată cu scăderea preţului, Statul Islamic trebuie să mărească producţia pentru a contrabalansa pierderile. Dar, cu toate că preţul este scăzut, Statul Islamic mai are cheltuieli şi cu camuflarea vânzărilor care sunt considerate ilegale de către comunitatea internaţională şi deci banate (interzise).

Liderii  Statului Islamic ştiau că se va ajunge aici. Au învăţat din experienţa ruşilor (doar proştii învaţă din propria experienţă), că simplul fapt de a deţine petrol, nu te face bogat decât dacă deţii şi controlul monedei în care se face tranzacţia cu petrol.

Contolul monedei în care se fac tranzacţiile cu petrol (cel mai comun produs din lume, deoarece îl găsim pe toate meridianele şi latitudinile) îl deţin Statele Unite ale Americii. De fapt, SUA deţin controlul tuturor tranzacţiilor comerciale care se fac în întreaga lume, deoarece dolarul american a fost impus ca monedă de referinţă mondială la Conferinţa Monetară de la Brenton Woods din 1948. Iniţial, se propusese ca monedă forte internaţională, o nouă monedă, numită unitas.  Dar ar fi fost greu de stabilit cine o va gestiona şi ce areal va influenţa. S-a renunţat la unitas şi s-a ales dolarul american. Era normal să se întâmple aşa. Era o monedă gestionată de cea mai stabilă şi mai dinamică economie a lumii în acel moment. Şi se pare că aşa a şi rămas. Când două state diferite doresc să încheie o tranzacţie, în ce monedă o încheie? Într-o monedă stabilă, gestionată de o economie stabilă.  Astfel se evită neîncrederea generată de teama că odată încheiată tranzacţia în moneda unuia dintre state, acesta îşi va devaloriza moneda astfel încât valoarea datoriei de returnat să fie diminuată.

Sistemul monetar actual dă, din păcate mână liberă guvernelor să manevreze masa monetară în propriul interes, folosind inflaţia ca pe un mijloc de finanţare a datoriilor statului. Interpretarea inflaţionistă a evoluţiei economice mondiale, a făcut ca economişti de top să justifice mărirea periodică a masei monetare existente la un moment dat pe un teritoriu ca fiind o necesitate de dezvoltare şi nu o suprataxare a populaţiei respective. O doctrină destul de răspândită afirmă că reducerea progresivă a puterii de cumpărare a unităţii monetare ar fi jucat un rol decisiv în evoluţia societăţii omeneşti. Cu alte cuvinte numai excesul de monedă împinge economia la investiţii şi dezvoltare economică, pe când limitarea cantităţii de monedă frânează investiţiile. (Lord Keynes)  Adevărat şi fals totodată.

Pentru a-şi afirma statalitatea (demonstrând totodată că este şi o structură centralizată), dar şi pentru a da un plus de încredere luptătorilor săi, Statul Islamic a hotărât să emită monedă proprie. Este o măsură radicală pentru o organizaţie care nu controlează o economie în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o moştenire economică extrem de fragmentată preluată de la statele de la care au capturat teritorii. O monedă proprie va da senzaţia de suveranitate şi control al teritoriului, pe care organizaţia va trebui să-l stabilizeze economic. Dacă politic şi social, stabilizarea unui teritoriu cucerit este posibilă prin forţă şi ameninţarea cu forţă, din punct de vedere economic, stabilizarea prin forţă nu poate fi luată în discuţie.

Dar Statul Islamic ar fi putut să emită o monedă pe suport de hârtie, care ar fi fost mult mai ieftin de produs şi mult mai uşor de manevrat din punct de vedere al parităţii cu celelalte monede şi chiar cu dolarul. Totuşi, moneda pe suport de hârtie are nevoie de ceva ce nici ameninţările cu decapitarea, nici perceptele Coranului nu pot da. Moneda pe suport de hârtie are nevoie de încredere. Încrederea celui care o acceptă ca mijloc de plată pentru bunuri şi servicii. Atunci când primeşti un bilet de bancă, ai încredere în emitentul biletului că garantează faptul că valoarea bunului sau serviciului pe care tu îl vinzi (înstrăinezi) se va conserva până când la rândul tău, tu vei schimba biletul de bancă pe un alt bun sau serviciu. Emitentul biletului de bancă garantează că valoarea virtuală pe care tu o împătureşti în portofelul tău are caracter de unicitate, adică aceea că acea valoare nu mai poată fi utilizată de altcineva.

Mai mult decât atât, paritatea cu celelalte monede ar fi fost atât de greu de stabilit, încât, este evident că noua monedă ar fi creat un haos şi mai mare decât dacă nu ar fi emisă niciodată.

Utilizarea etalonului putere de cumpărare în stabilirea unui curs de schimb flotant, cu o principală valută internaţională (de regulă dolarul american), ar presupune stabilirea cantităţii de bunuri şi servicii care ar putea fi cumpărate la un moment dat cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare a monedei depinde de nivelul preţurilor, nivelul produsului intern brut, nivelul productivităţii şi alţi câţiva indicatori economici. Într-o zonă devastată de război, aceşti indicatori sunt atât de volatili, încât este puţin probabil că ar putea fi făcute calcule cât de cât exacte. Iar ulterior, devalorizarea accentuată a monedei ar fi inevitabilă, în condiţiile în care finanţarea cheltuielilor Statului Islamic, bazate preponderent pe vânzările de petrol,  ar fi îngreunată de scăderea preţului petrolului, iar productivitatea macroeconomică, ar tinde abrupt către zero. Devalorizarea monedei ar echivala clar cu un fiasco al unei monede cu baze neclare, susţinută de o productivitate economică zero şi garantată de instituţiile unui stat nou creat, dar nerecunoscut de nimeni, supertotalitarist, care nu s-a remarcat niciodată prin performanţă economică, ci doar printr-un absolutism demn de evul mediu timpuriu. Nimeni nu ar accepta o astfel de monedă, iar dacă va fi impusă prin metode punitive, nu ar face decât să creeze o piaţă neagră prosperă a celorlalte valute în circulaţie. (după modelul pieţelor negre valutare existente în toată zona socialistă a Europei de până în anul 1989).

Folosirea unui curs de schimb fix faţă de o altă valută forte, metodă care şi-a demonstrat ineficienţa şi în general nu se mai foloseşte, (s-a folosit în Europa socialistă până la începutul anilor 90 când a fost abandonată în favoarea cursului flotant) ar duce în scurt timp fie la respingerea monedei Statului Islamic în cazul în care circulaţia altor valute nu ar fi interzisă în mod expres, sau la dispariţia bunurilor şi serviciilor şi apariţia unei pieţe negre cel puţin a bunurilor de larg consum (cu preţuri exagerate), în cazul în care irculaţia altor valute ar fi prohibită.

Cum ar putea Statul Islamic să garanteze noua monedă?

Deocamdată, Statul Islamic nu poate garanta nimic.

Se părea că singura lor soluţie este să utilizeze în continuare, valuta forte care poate garanta justeţea tranzacţiilor de bunuri şi servicii, dolarul american, moneda duşmanului de moarte, pe care Statul Islamic încearcă să-l satanizeze cu orice preţ.

Până în momentul în care, în 1971, Federeal Reserve Bank a anunţat că renunţă la acoperirea în aur a dolarului american şi la abandonarea Acordului Smithsonian în 1974, masa monetară a tuturor statelor din lume era garantată cu o cantitate de aur. Cu alte cuvinte, de facto, aurul era moneda în sine, şi nu biletul de bancă, care a fost emis pentru uşurarea manevrării masei monetare, dar şi pentru garantarea de către o autoritate a faptului că monedele de aur aflat în circulaţie nu sunt falsificate.

Reîntoarcerea la moneda de aur a evului mediu a fost răspunsul la întrebarea “cum poate fi emisă o monedă cu ceva sorţi de supravieţuire în condiţiile economice deloc favorabile pe care le oferă Statul Islamic în teritoriul pe care îl controlează”.

Cum informaţiile parvenite de pe teritoriul controlat de către organizaţia teroristă nu pot fi suficient verificate, nu se ştie cu exactitate ce cantitate de aur au reuşit să captureze teroriştii, astfel încât să poată acoperi în totalitate numărul de tranzacţii existente în teritoriul ocupat. Se pare că totuşi în băncile iraqiene existau cantităţi suficient de mari de aur care capturate fiind, pot fi transformate în monedă. Economistul iraqian Basim Jameel consideră că noua monedă va fi respinsă de către populaţie. Probabil că Jameel se înşală, aurul este totuşi aur şi valorează ceva pe piaţa liberă, şi nu tocmai puţin. Populaţia va accepta noul dinar din aur, iar acesta sigur va circula alături de dolarul american, dacă acesta nu va fi interzis. Pentru început, mai mult ca sigur dolarul nu va fi interzis, mai ales că nu este sigur dacă noua monedă din aur a Statului Islamic va putea acoperi cantitativ toată economia teritoriului ocupat. Oricum, anunţul că petrolul pe care organizaţia îl va vinde, se va tranzacţiona numai pe lingouri de aur, va face cu siguranţă să crească volumul de aur intart în posesia lor. Vânzarea petrolului contra lingouri de aur, va avea avantajul că preţul petrolului, nemairaportându-se la dolarul american, va avea o stabilitate mai mare, având în vedere că preţul aurului este mai greu de influenţat de simpla mărire sau micşorare a cantităţii de marfă tranzacţionată.

Rămâne de văzut dacă emiterea de dinari din aur de către Statul Islamic, va aduce beneficii sau deservicii organizaţiei. Cum singurul produs de export al teroriştilor este petrolul, iar petrolul, în ultima vreme şi-a pierdut mult din valoare datorită măririi cantităţilor oferite spre vânzare (preţul petrolului nu se stabileşte într-un birou), chiar dacă acesta va fi tranzacţionat pentru lingouri, preţul va fi raportat oricum tot la dolar, iar acesta va fi tot mic. Beneficiile pentru terorişti ar veni doar dacă aurul îşi va creşte valoarea, iar cum aurul la nivel mondial este un metal de refugiu, preţul său va creşte doar în momente de instabilitate economică sau socio-politică. Invazia de migranţi (posibil sosiţi la pachet cu agenţi terorişti) în Europa, poate constitui într-adevăr un moment de mare instabilitate.

Şi este posibil ca preţul aurului să crească.

INVADERS

1.

            Omul este un animal migrator. În preistorie, fiind vânător-culegător, urma turmele de animale care migrau în căutarea hranei. Cu toate că în timp, el a devenit agricultor, deci sedentar, gena migraţiei i-a rămas adânc întipărită în ADN, drept pentru care omul a continuat să migreze din zonele cu demografie explozivă şi prin urmare subdezvoltate economic, spre zonele care beneficiau de resurse suficiente. Se ştie că Imperiul Roman, cel mai longeviv imperiu pe care l-a cunoscut umanitatea, a căzut sub loviturile din ce în ce mai puternice ale popoarelor migratoare. Iar romanii nu erau nci pe departe un popor tolerant. Din contră, erau un neam inteligent şi sălbatic. Dar spre sfârşitul existenţei imperiului, Roma a devenit, pe fondul corupţiei generalizate, tot mai tributară mercenarilor pe care era nevoită să-i angajeze în armată pentru apărarea graniţelor. Iar provinciile au devenit tot mai independente de capitală, exercitându-şi autoritatea în funcţie de interesele personale ale diferiţilor potentaţi locali,  şi nu în interesul comun al politicilor de securitate ale imperiului. Imperiul Roman nu s-ar fi prăbuşit niciodată, dacă nu ar fi fost săpat în interior de corupţia generalizată şi de interesele de grup ale diferitelor categorii privilegiate.

            “Primăvara arabă” a adus Europei un fenomen care în 2015 s-a transformat într-o criză. Migraţia de proporţii biblice a sute de mii de persoane, alungate din ţările din nordul Africii şi Orientul Mijlociu de instabilitatea politică, atacurile furibunde ale celulelor ISIL (DAESH) şi mai ales de  sărăcie, au creat o stare de panică de mari proporţii în statele sudice Uniunii Europene, mai ales în Italia şi Grecia. Comisia Europeană caută soluţii şi găseşte de cuviinţă să împartă povara gestionării migranţilor de către toate statele europene, cu toate că vizate de valul de migranţi sunt numai câteva (în general statele nordice, dezvoltate economic). Mai mult, Comisia vrea să impună cu forţa cote de migranţi pe care fiecare stat să fie obligat să îi adăpostească. Dar guvernele locale nici nu vor să audă de aşa ceva. Statele estice, mai sărace, invocă dificultăţile de natură financiară pe care le implică această măsură, cu toate că Bruxelles-ul a promis câte 6000 de euro pentru fiecare azilant adăpostit. Premierul Slovaciei, Fico, chiar a justificat că nu din rea voinţă ţara sa nu este de acord să primească migranţi, ci din cauză că pe teritoriul Slovaciei nu există nicio moschee, iar musulmanii nu s-ar simţi bine acolo. Ungaria a început chiar construcţia unui gard de sârmă ghimpată care să oprească fluxul de persoane care tranzitează ţara dinspre Serbia, în drum spre vest. Măsura a fost aspru criticată de Bruxelles, care o consideră absurdă, dar construcţia a continuat, Budapesta întărind paza gardului şi ameninţând cu amenzi usturătoare organizaţiile umanitare care protestează împotriva măsurii. Sub asaltul sutelor de mii de refugiaţi, Italia ameninţă Comisia Europeană că va acorda vize Schengen tuturor debarcaţilor pe plajele sale, în încercarea de a-i face să părăsească teritoriul italian. Grecia se declară incapabilă să gestioneze fluxul de refugiaţi şi solicită de urgenţă ajutor financiar de la Bruxelles, ajutor care se pare că a şi fost acordat sub forma unei sume nerambursabile de aproximativ un miliard de euro. Singura ţară est-europeană care a luat măsuri reale împotriva mgranţilor s-a dovedit a fi FYROM (Macedonia). Au declarat stare de necesitate şi au trimis armata să apere graniţa cu Grecia, astfel că mii de persoane au rămas blocate între Grecia şi Macedonia, pe fâşia de delimitare a frontierei. Dar la urma urmei, ce pot face soldaţii, fie ei şi de elită, împotriva femeilor cu copii mici în braţe?

Pe de altă parte, statele vest europene acuză estul de lipsă de solidaritate, şi ameninţă cu reintroducerea vizelor şi controalelor la graniţă, în cazul în care vor fi lăsate să se confrunte singure cu valul uman ce le bate la uşă. Germania, statul european care este ţinta celui mai mare număr de migranţi se aşteaptă să înregistreze cel puţin 800000 de nou veniţi. Un număr extrem de mare chiar şi pentru Germania.

Indecizia şi nehotărârea liderilor europeni, dublată de incapacitatea de luare a hotărârilor datorată lipsei unei conduceri centralizate, fac ca această criză să răstoarne echilibrul Uniunii Europene, să răstoarne un echilibru care oricum era extrem de fragil.

Să fie chiar aşa de neputincioşi liderii Europei?

Chiar atât de nehotărâţi?

Nu este chiar aşa.

Totul a început cu primăvara arabă, care a fost aparent o revoltă a popoarelor din nordul Africii, şi Orientul Mijlociu împotriva regimurilor despotice care conduceau în mod discreţionar şi totalitar. Părea o revoltă împotriva sărăciei, dar să ne amintim că statele în nord africane respective, nivelul de trai se îmbunătăţise simţitor pe fondul investiţiilor în turism (Tunisia, Egipt), al exploatărilor hidrocarburilor (Libia, Algeria, Maroc, Orientul Mijlociu). În Egipt, Yemen şi Tunisia protestele au devenit revoluţii care au dus la înlăturarea preşedinţilor Hosni Mubarak şi Ben Ali, iar în Iordania şi Cisiordania guvernele au fost dizolvate.

Dar motivul principal al Primăverii Arabe a fost colonelul Gaddafi, conducătorul Jamahiriei Arabe Libiene Socialiste, la putere încă din 1969, când a organizat o lovitură de stat pentru înlăturarea de la putere a regelui Idris I, impus de britanici. Colonelul Gaddafi a condus şi organizat statul libian cu o mână de fier, impunând un regim totalitar dar orientat spre performanţă economică. Libia, sub autoritatea sa şi beneficiind de imense rezerve de hidrocarburi, devenise una dintre primele ţări africane ca progres economic, cetăţenii săi beneficiind de un standar de viaţă superior majorităţii ţărilor africane.  Câteva date statistice sunt elocvente:

• PIB-ul pe cap de locuitor al Libiei este de 14.192 dolari.
• Fiecare membru al unei familii care este subvenţionat de către stat primeşte 1.000 de dolari pe an.
• Şomerii primesc 730 de dolari lunar.
• Salariul unei asistente de spital este de 1.000 dolari.
• Ajutorul de naştere este de 7.000 de dolari.
• Cuplurile proaspăt căsătorite primesc un ajutor de 64.000 de dolari pentru a cumpăra un apartament.
• Pentru a deschide o afacere un libian primeşte un ajutor financiar de 20.000 de dolari.
• Impozitele şi taxele majore sunt interzise.
• Educaţia şi asistenţa medicală sunt gratuite.
• Educaţia şi specializările în străinătate se fac pe cheltuiala guvernului.
• Există lanţuri de magazine pentru familii mari, ce au preţuri simbolice pentru produsele alimentare de bază.
• Vânzarea de produse expirate este pedepsită prin amenzi mari, iar în unele cazuri se pedepseşte cu detenţia.
• Un număr de farmacii distribuie medicamente gratuit.
• Contrafacerea medicamentelor este considerată o infracţiune gravă.
• Nu există plăţi pentru chirie, iar populaţia nu plăteşte pentru energia electrică.
• Vânzarea şi consumul de alcool sunt interzise prin lege.
• Împrumuturile pentru cumpărarea unei maşini sau a unui apartament sunt acordate fără dobândă.
• Sunt interzise speculaţiile imobiliare.
• În cazul în care o persoană decide să cumpere o maşină, statul libian achită 50% din preţul ei, iar în cazul poliţiştilor 65% din preţ.
• Benzina este mai ieftină decât apa. Un litru de benzină costă 0,14 dolari.

http://www.futurefastforward.com/feature-articles/5259-by-helen-shelestiuk

De ce ar vrea cetăţnii unei ţări care plătesc în 2010 doar 14 cenţi pe litrul de benzină să se revolte?

Cu toate că Libia este un stat artificial creat de către italieni în 1934 prin uniunea triburilor berbere care populau cele trei provincii istorice ale Libiei: Tripolitania, Fezzan şi Cyrenaica, Moammar Gaddafi a reuşit să-l ţină unit, printr-o poliţie politică deosebit de eficientă. Membrii tribului său erau preferaţi în funcţiile de conducere ale statului, în detrimentul membrilor celorlalte triburi, accentuând tensiunile existente între ele. De ce a trebuit să fie îndepărtat de la putere, chiar dacă în ultima vreme regimul Gaddafi devenise mult mai conciliabil şi mai aplecat spre negocieri decât în vremea în care organiza atentate cum a fost cel de la Lockerby? S-a afrmat că petrolul pe care-l deţinea, a fost motivul pentru care a fost invadată Libia. Cu toate că este a zecea ţară de pe glob din punct de vedere al cantităţilor de petrol pe care le deţine, Libia nu extrage decât 1,4 milioane de barili pe zi, mult mai puţin decât Iranul, de exemplu, care extrage 4 milioane de barili. Problema nu era petrolul în sine (pentru că se ştie că simpla deţinere a unor câmpuri petroliere nu te face imbatabil, au simţit-o şi ruşii pe pielea lor, de două ori de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), ci moneda în care se tranzacţionează acest petrol şi mai ales sistemul monetar dn care face parte această monedă. Pe scurt, Moammar Gaddafi a făcut ceea ce încercase şi Sadam Hussein cu aproape un deceniu în urmă: a anunţat că petrolul libian se va tranzacţiona nu în USD ci în aur. Cum Libia nu exporta cantităţi atât de mari de petrol asfel încât să destabilizeze piaţa internaţională a petrolului, iniţial iniţiativa sa nu a părut să genereze mari probleme. Dar nu era singura iniţiativă a colonelului. Gaddafi încerca să cristalizeze o idee mai veche prin care să organizeze o uniune monetară islamică, care să folosească o nouă monedă cu acoperire în aur: dinarul de aur. Gaddafi a sugerat şi realizarea unui stat african unit, idee ce a fost bine primită de majoritatea ţărilor africane şi câteva ţări arabe. Dar iniţiativa dictatorului libian a fost aspru criticată de către Statele Unite şi Uniunea Europeană, la acea dată, preşedintele francez, Nicholas Sarkozy afirmând că “libienii ameninţă securitatea financiară a omenirii” .

Problema acoperirii monedei americane, în calitate de valută forte universală (impusă de americani prin tratatul de la Brenton Woods în 1948) a fost pusă în discuţie de nenumărate ori, după ce în 1971, în timpul administraţiei Nixon, Federal Reserve Bank a renunţat la acoperirea ei în aur. Renunţarea la etalonul aur-devize a fost precedată de ceea ce americanii au numit atacul asupra monedei americane, prin care rezervele de aur ale USA stabilite la conferinţa de la Brenton Woods la o valoare de 25 de miliarde de dolari, au scăzut la numai 10 miliarde. Vina a fost aruncată asupra francezilor şi spaniolilor, mai ales datorită discursului preşedintelui De Gaulle din 1965 prin care a cerut Fed-ului să-şi dovedească buna credinţă şi să demonstreze că nu emite dolari fără acoperire.

(http://www.ina.fr/fresques/de-gaulle/fiche-media/Gaulle00105/conference-de-presse-du-4-fevrier-1965)

Americanii erau de mult bănuiţi că nu aveau acoperire pentru bancnotele pe care le emiteau.

2.

Ca să înţelegem ce se întâmplă cu banii noştri, este necesar să înţelegem ce reprezintă aceşti bani. În principiu, masa monetară existentă pe teritoriul unui stat reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe teritoriul acestui stat. Moneda are ca funcţie principală aceea de instrument de schimb, realizându-se prin existenţa ei, posibilitatea schimbului de mărfuri şi servicii în societate, deci face posibilă existenţa comerţului. Până la apariţia monedei, oamenii foloseau trocul, schimbul de mărfuri cu alte mărfuri, în măsura în care mărfurile respective aveau caracteristica de necesitate, adică erau utile celor doi participanţi la troc. Pe măsură ce volumul schimburilor comerciale s-a mărit, a apărut necesitatea cuantificării valorii mărfurilor, cuantificare necesară preciziei tranzacţiilor comerciale.  Astfel au apărut primele mărfuri care jucau rol de monedă de schimb şi aveau rolul să uşureze şi să mărească acurateţea stabilirii nivelului valorii mărfurilor. Marfa cu rol de monedă trebuia să aibă caracteristici deosebite, cum ar fi importanţa, valoarea de piaţă, uşurinţa de tezaurizare şi uşurinţa transportului. Una dintre cele mai comune monede ale preistoriei a fost sarea, care a apărut în momentul când omul preistoric a devenit din vânător-culegător, agricultor-păstor. Sarea avea avantajul, faţă de alte mărfuri, a necesităţii sale în comunităţile de păstori, fiind o marfă greu de procurat în  condiţiile unei tehnologii precare. În unele zone ale Africii, sarea a dăinuit, în calitate de monedă de schimb, chiar până în secolul XX d.Ch. Amerindienii precolumbieni foloseau ca monedă boabele de cacao. Deci moneda, este de fapt orice marfă care are proprietatea de a măsura şi de a reprezenta valoarea. Dar moneda, cu toate că este o marfă, ea este totodată şi o convenţie socială, artificială, o înţelegere între membrii societăţii. Nu orice marfă poate deveni monedă. Dar mai important este că moneda este în acelaşi timp o marfă şi o creanţă asupra emitentului.

            Odată cu evoluţia societăţii omeneşti, rolul de monedă de schimb a fost atribuit metalelor, întâi metalelor comune cum ar fi fierul, cuprul, iar mai apoi, metalelor nobile, aurul şi argintul. Pentru a se împiedica falsificarea lor, dar şi pentru a etalona şi ordona folosirea metalelor în calitate de monedă de schimb, bucăţile de metal preţios au fost ştanţate şi inscripţionate, devenind monedele pe care le cunoaştem şi le folosim şi în ziua de azi. Deci moneda de aur sau argint, pe lângă faptul că permite măsurarea valorii în tranzacţiile comerciale, are şi funcţia de standard al plăţilor amânate. Deci permite cuantificarea datoriilor şi creanţelor, ceea ce implică plăţi şi încasări viitoare. Ceea ce este cu adevărat înteresant la sistemul monetar bazat pe monede-marfă cu valoare intrinsecă (proprie), este faptul că în cazul unei creanţe, masa monetară respectivă nu mai poare fi utilizată de cel care împrumută, ci doar de cel care primeşte împrumutul. Cel care beneficiază de împrumut, se obligă să-l returneze la o dată ulterioară, iar cel care împrumută, este privat de valoarea reprezentată de masa monetară pe care a cedat-o împrumutatului. Evident că moneda fiind o marfă, îşi putea modifica valoarea, făcând ca asupra debitorului să se abată riscul de a înapoia o sumă mai mare (sau mai mică) decât cea primită.

            Pentru că, transportul şi manevrarea sumelor de bani în masă monetară metalică este greoaie, a apărut biletul de bancă (bancnota) din hârtie. Se pare că primii care au emis bancnote de hârtie în lume au fost chinezii. În Europa, bancnota de hârtie a apărut cam prin secolul XVII, probabil în Olanda.

            În principiu, bancnota de hârtie reprezenta la apariţia sa, o înţelegere între emitentul bancnotei şi cel care folosea bancnota. Cu alte cuvinte, moneda de aur sau chiar lingoul de aur pe care un cetăţean le folosea înainte în calitate de monedă de schimb pentru cumpărarea de mărfuri, le ceda băncii sau autorităţii emitente spre depozitare, aceasta obligându-se să emită bancnote de hârtie în valoare egală cu cantitatea de aur depozitată de cetăţean în seiful băncii. Folosirea bancnotei de hârtie se baza pe încrederea populaţiei în depozitarul cantităţii de metal preţios. Era deci o înţelegere. Mai mult, deţinătorul biletului de bancă putea merge la banca emitentă şi să ceară să i se restituie cantitatea de aur sau argint echivalentă biletului respectiv. Astfel, moneda avea acoperire în aur sau argint. Până după primul război mondial s-a folosit sistemul greoi al acoperirii bimetaliste a monedei emise. După 1919, s-a trecut la sistemul monometalist şi s-a adoptat acoperirea în aur a monedei. Evident, pe lângă moneda materială (bancnota) au apărut şi alte instrumente de plată (cum ar fi cecul), care pot fi considerate tot monede, dar care aveau o valoare legată de moneda materială, deci aveau acoperire tot în metal preţios (moneda scripturală sau de cont, constituită pe baza depozitelor bancare ale clenţilor băncii).

           Legătura dintre cantitatea de aur încredinţată depozitarului (băncii) şi cantitatea de bancnote de hârtie, făcea ca şi acest sistem monetar să împiedice ca , în momentul în care cineva împrumuta cu o sumă exprimată în bancnote o altă persoană, pierdea privilegiul de a folosi acea cantitate de bancnote pe toată durata creditării.

            Masa monetară reprezenta în continuare totalitatea bunurilor şi serviciilor existente pe teritoriul unui stat, deci valoarea aurului depozitat în bănci, echivala cu valoarea cantităţii de bancnote existente în uz, care la rândul său echivala cu valoarea bunurilor şi serviciilor existente pe teritoriul acelui stat.

            În momentul în care, datorită dezvoltării relaţiilor de producţie şi deci a măririi volumului tranzacţiilor comerciale, masa monetară bazată pe bancnotele acoperite în metal preţios a devenit insuficientă pentru acoperirea nevoilor de schimb (pur şi simplu producţia de aur şi argint devenise insuficientă), s-a căutat o nouă soluţie.

            De aici lucrurile se complică.

            Cum producţia de aur este condiţionată de productivitatea exploatărilor miniere, ea nu ţine cont de nevoia de monedă a lumii. Când în 1948, la Bretton Woods, Statele Unite, au fost stabilite principiile sistemului internaţional monetar, nu a fost luată în serios foamea de aur a omenirii, stabilindu-se ca uncia de aur să fie echivalată cu 35 de dolari americani. Dar cum aurul este o marfă, valoarea sa este variabilă şi este dată de binomul cerere-ofertă. Mai mult decât atât, zăcămintele de aur sunt concentrate în câteva locuri pe mapamond, nefiind distribuite uniform. Astfel încât, producătorii mondiali de top (Rusia şi Africa de Sud) aveau oportunitatea de a manevra în propriul interes acest preţ. Ceea ce au şi făcut, astfel încât, deşi toretic dolarul american valora a 35-a parte dintr-o uncie de aur, pe piaţa liberă, el valora mai mult. Cum deţinătorii de monedă puteau solicita Fed-ului cantitatea stabilită de aur pentru masa monetară pe care o deţineau (pentru a o revinde ulterior la un preţ mai mare, ceea ce au făcut Franţa şi mai apoi Spania), rezerva de aur a Statelor Unite a scăzut de la 25 de miliarde de dolari la 10 miliarde. Pentru a se stopa acest fenomen, Federal Reserve suspendă convertibilitatea dolarului în aur, ceea ce aulează rolul de etalon al acestui metal.

           Cursul fix al monedei a fost înlocuit cu un curs flotant, în care etalonul a devenit puterea de cumpărare, iar cursul variază pe piaţă în funcţie de evoluţia economiei care îl susţine. Puterea de cumpărare este un etalon mult mai flexibil şi mai obiectiv, deoarece reflectă în totalitate valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care se tranzacţionează cu ajutorul masei monetare pe care o reprezintă. Are însă un mare neajuns: nu are o valoare intrinsecă. Puterea de cumpărare nu este o valoare palpabilă, nu este o marfă. Determinarea cursului de schimb al monedei este mai dificilă decât în cazul etalonului aur. Trebuie să se urmărească statistic evoluţia preţurilor din ţările care se compară. Din evoluţia indicilor de preţ pentru grupe de mărfuri se poate stabili un curs oficial.

            Puterea de cumpărare este un etalon mai corect decât metalul preţios şi devizele, dar are un mare dezavantaj. Este un etalon care neavând valoare intrinsecă, nu este o marfă şi deci poate avea o valoare influenţabilă nu de cererea şi oferta directă, aşa cum ar fi normal, ci de cererea şi oferta indirectă (este reflectat de variaţia indicilor de preţ), deci de o statistică.

Se ştie că statisticile pot fi influenţate pentru a servi unor scopuri.

Este momentul să remarcăm faptul că şi în sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare, în momentul în care cineva împrumută cu o sumă exprimată în bancnote o altă persoană, pierde privilegiul de a folosi acea cantitate de bancnote pe toată durata creditării.

3.

Tocmai aceste statistici stabilite în birourile elegante ale Fed-ului american a încercat Gaddafi să le ocolească, propunând crearea unei monede acoperite în aur (dinarul de aur), cu o valoare palpabilă. Moneda respectivă urma să fie nu o reprezentare (o hârtie) a unei cantităţi de aur, ci ar fi trebuit să fie făcută chiar din aur (valoarea se afla la purtător, eliminându-se riscul răscumpărării ei pentru a specula creşterea preţului aurului pe piaţă). În acest caz, moneda ar fi avut o valoare calculată în funcţie de valoarea aurului pe piaţa liberă la un moment dat. Evident soluţia lui Gaddafi are aceleaşi neajunsuri, deoarece valoarea aurului poate şi ea să fie influenţată. Dar soluţia duce la anularea monopolului internaţional al dolarului american în tranzacţiile cu petrol şi înlocuirea lui cu o monedă de aur a cărei valoare cel puţin teoretic se bazează pe o negociere transparentă gen cerere ofertă.

Ideea a primit şi sprijinul Rusiei şi Chinei (care chiar a anunţat că va emite o monedă experimentală – yuanul de aur http://www.prisonplanet.com/china-prepares-to-launch-gold-etfs-as-utah-becomes-first-state-to-make-gold-and-silver-legal-tender.html ), al Indoneziei (ţară producătoare de petrol şi gaze naturale) şi a altor ţări cu producţie de hidrocarburi (cum ar fi Venezuela).

Ce a urmat, se ştie. Invazia Libiei, utilizându-se un mandat ONU semnat cam pe genunchi şi folosirea opozanţilor politici ai lui Gaddafi în calitate de răsculaţi oprimaţi şi dornici de democraţie.  

Gaddafi a fost prins, şi ucis în condiţii neelucidate pe deplin. Din iniţiativa lui de ceare a unui stat federal nord african şi mai ales de creare a unei uniuni monetare arabo-africane s-a ales praful. Triburile Harabi şi Obeidat, cu interese politice contrare lui Gaddafi, precum şi celulele Al-Quaeda din Libia, Frontul Naţional de salvare Libian (condus de agentul CIA Khalifa Hifter), Mişcarea Rebelilor conduşi de Nuri Mesmari (consilierul care l-a trădat pe Gaddafi) au fost folosite de către CIA pentru a lupta împotriva tiranului de la Tripoli. Bilanţul? 60000 de victime, mai ales din rândul civililor. Libia în proporţie de 90% distrusă. Ce a făcut noul guvern (penetrat în mare măsură de agenţi Al-Quaeda), care l-a înlocuit pe Gaddafi? Prima măsură a fost să declare legal consumul de alcool. A doua, a înfiinţat o bancă. Iar în al treilea rând a continuat să exploateze petrol şi să-l vândă. Pe dolari.

Siria este un nou exemplu de primăvară arabă. Ţara este condusă de Bashar Al-Assad, fiul fostului preşedinte Havez Al-Assad. În largul coatei siriene, prospectorii au descoperit un zăcământ uriaş de hidrocarburi, din care Siria are cam 90%. (Restul se împarte între Iordania, Israel şi Cipru)

Când în Siria a izbucnit războiul civil, preşedintele Al-Assad a afirmat sus şi tare că rebelii nu sunt nici pe departe nişte oropsiţi doritori de democraţie şi libertate, aşa cum presa occidentală încerca să îi prezinte. Erau de fapt Frontul Al-Nousra, aripa siriană a Al-Quaeda, antrenaţi şi dotaţi pentru război chiar de CIA. Bashar Al-Assad fusese şi el un adept al ideilor dinarului din aur, al lui Gaddafi. Al-Nousra, împreună cu celulele Al-Quaeda din Iraq formează organizaţia teroristă Statul Islamic în Iraq şi Levant (ISIL), care nici stat şi nici islamic nu este. Dar beneficiază de fonduri de aproximativ 2 miliarde de dolari, nimeni neputând să le explice provenienţa.

Cert este că primăvara arabă a creat premisele unui exod de proporţii biblice.  Toată partea de nord a Africii şi Orientul Mijlociu, este dominată în acest moment de luptătorii Statului Islamic. În Egipt au fost şi la putere prin primele alegeri libere post Mubarak, prin partidul „Fraţilor Musulmani” care l-a impus la preşedenţie pe Morsi, arestat în timpul loviturii de stat dată de armată în iulie 2013. Strategia Statului Islamic este de a folosi populaţia civilă în calitate de scut uman pentru infiltrarea luptătorilor jihadişti în interiorul Europei, în scopul de a destabiliza guvernele locale ale Uniunii Europene şi de a purta un război terorist de uzură, până la erodarea completă a autorităţii statale în zonele pe care le revendică. În momentul în care celulele jihadiste vor fi în număr suficient, ele vor începe acţiunile teroriste camuflându-se în zonele locuite de populaţia civilă, disimulându-se de fapt în civili nevinovaţi, în căutare de un trai mai bun. Toată această strategie pe care ei o aplică acum în războiul din Siria şi Iraq (unde au cucerit zone întinse şi şi-au proclamat un califat islamic), combinată cu o propagandă dusă prin metode profesioniste utilizând în special reţeţele de socializare ale internetului, are mari şanse de reuşită chiar şi în Europa, unde nu duc lipsă de adepţi.

Dar de ce autorităţile se declară depăşite de situaţie şi chiar aşa şi par?

La începutul anilor 90, un exod aproape asemănător ameninţa să ocupe marile oraşe ale occidentului european. Est europenii, în căutarea unui trai mai bun, foloseau orice metode de a pătrunde în zona Schengen. Dar atunci autorităţile au făcut faţă şi au reuşit să ţină în frâu acest fenomen, returnând în ţările de origine sute de mii de solicitanţi de azil.

În 2015, se pare că asta nu se mai poate. Ba mai mult, noul preşedinte al Italiei, Sergio Mattarella, a cerut miercuri ca imiganţii să fie trataţi cu amabilitate, iar terorismul sa fie combătut mai puternic pentru a evita un posibil "al treilea Razboi Mondial". "Omenia pe care o arătăm primind refugiaţi disperaţi, inteligenţa cu care abordăm fenomenul migraţiei şi fermitatea cu care combatem traficanţii de personae, vor fi modalităţile în care arătăm lumii calitatea vieţii democratice".

Motivele se pare că nu sunt departe de Primăvara Arabă. După ce corifeii finanţelor mondiale şi mai ales ai Federal Reserve Bank (reprezentanţii familiei Rothschild) s-au asigurat că proiectul reintroducerii acoperirii în aur a monedei care va fi folosită în tranzacţiile petroliere s-a spulberat, se va trece la al doilea nivel: preluarea economică a zonelor vizate (foarte bogate în petrol şi nu numai – unul dintre exemple fiind şi proiectul german DESERTEC, un parc fotovoltaic gigantic amplasat în Sahara, care ar urma să alimenteze cu energie electrică prin cabluri submarine întreaga Europă http://www.money.ro/top-cele-mai-mari-proiecte-fotovoltaice-din-lume/ ) folosindu-se motivul luptei împotriva terorismului promovat de Statul Islamic. Şi unde este cel mai eficient să lupţi cu teroriştii, dacă nu la ei acasă, în Libia, Tunisia, Egipt, Siria, Iraq… Nu mai contează că pentru asta, se sacrifică securitatea Europei, şi aşa fragilizată de numărul imens de imigranţi existent deja aici, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, pentru că mamele cu copii mici în braţe fugind din calea armelor impresionează pe oricine.

SPERANŢA-I PENTRU FRAIERI (dr. House)

Ministrul Muncii, Rovana Plumb, a declarat joi ca ordonanta privind marirea salariilor demnitarilor este in vigoare si "aplicarea ei incepe de la 1 august".

 Totodata, aceasta a reamintit ca saptamana viitoare se va face o rectificare bugetara. "Vom decide atunci daca incepe aplicarea de la 1 august. Impactul bugetar e foarte mic, sub 600.000 de lei", a mai declarat ministrul Muncii, exprimandu-si opinia ca "este posibil" ca ordonanta sa fie aplicata asa cum este prevazut in acest moment.

 Ordonanta privind marirea salariilor demnitarilor a fost adoptata in ultima sedinta de guvern condusa in calitate de premier interimar de vicepremierul Gabriel Oprea si in prezenta lui Victor Ponta la Palatul Victoria.

 http://www.ziare.com/rovana-plumb/ministrul-muncii/salarii-triple-pentru-inaltii-demnitari-ordonanta-intra-in-vigoare-la-1-august-desi-ponta-a-zis-ca-o-anuleaza-1374527

                                      
                                                                                    By Otilia TARLAPAN
                                                                                    Sweden

EXPERIMENTUL GRECIA

Tehnic este imposibil ca o ţară să fie obligată să nu mai folosească moneda pe care o are în uz. Nu este foarte clar cum va fi convinsă Grecia să părăsească eurozona, cu toate că tot mai multe voci o cer. E ca şi cum ai cere Statelor Unite să nu mai folosească dolarul american. Sau Chinei să nu mai folosească yuanul. Fără să li se ofere o alternativă viabilă.

În principiu, o monedă reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe un anumit teritoriu, de regulă un stat, sau o uniune de state, care au hotărât în comun sau li s-a impus să o folosească. Moneda nu reprezintă ea în sine o valoare, ci ea cuantifică o valoare căreia îi este atribuită. În trecut etalonul era metalul preţios, de exemplu aurul şi argintul, care la rândul lor reprezentau ele însele o marfă, dar cu valoare de etalon. Pentru că manevrarea unei mase monetare formată din monede de aur şi argint era dificilă, chinezii au inventat cu mii de ani în urmă, bancnota de hârtie, care era un instrument de plată cu valoare atribuită şi nu o valoare intrinsecă.

Moneda este de fapt un însemn a cărei valoare este dată chiar de către încrederea pieţei în autoritatea care o emite. Autoritatea care emite moneda se obligă prin punerea acesteia în circulaţie, să coreleze în mod corect masa monetară emisă, cu totalitatea bunurilor şi serviciilor existente.

A pretinde unui stat să renunţe la moneda pe care o foloseşte, este aproape ca atunci când pretinzi unui cetăţean să renunţe la cetăţenia sa. Evident, respectivul cetăţean, îşi poate lua altă cetăţenie, fără nicio problemă. Dar luându-i cetăţenia, nu îi poţi lua şi bunurile. Şi nici conştiinţa. Şi nici viaţa.

Wolfgang Schauble insistă ca Grecia să părăsească eurozona.  Dar Wolfgang Schauble, care este de formaţie jurist cu diplomă obţinută la prestigioasa Universitate din Hamburg, ezită să avanseze vreo soluţie la prezumtiva ieşire a Greciei din eurozonă. Mai mult, această ieşire el o vede mai mult ca o alungare din eurozonă, deoarece, dacă guvernul Greciei nu hotărăşte altfel, nimeni nu poate hotărâ ca ouzo-ul servit la terasele staţiunilor greceşti, să nu mai fie plătit în euro. În principiu, domnul Schauble, cu toate că ocupă cel mai important fotoliu al cancelariei federale a Germaniei, (ministru de finanţe), nu este nici pe de parte un tehnocrat, un specialist în politici macroeconomice. El este un simplu politician, cu o experienţă politică de invidiat, şi unul dintre principalii consilieri ai cancelarului Angela Merkel. În calitate de politician, domnul Wolfgang Schauble nu este interesat de elaborarea strategiilor de relansare economică a Greciei, pentru ca în viitor aceasta să îşi poată onora cu demnitate datoriile către Troică, ci, ca orice politician din orice ţară de pe glob, simte valul de antipatie clădit împotriva grecilor cei leneşi şi necinstiţi şi acţionează în consecinţă. Dă bine pe sticlă să pari că înfierezi nemunca şi necinstea, pe care poporul german şi în general popoarele nordice le detestă. Dar numai detestând aceste “calităţi”, popoarele nordice care se consideră, şi chiar sunt, cei mai mari contributori la bugetul comun european, nu vor vedea banii împrumutaţi Greciei, înapoi.

De fapt, Schauble ştie că mare parte din banii germanilor pe care el îi reprezintă în confruntarea cu grecii, nu se vor mai întoarce în visteria Băncii central Europene, sau a Comisiei Europene şi  poate că nici nu este foarte interesat de cele 350 de miliarde de euro pe care Grecia le datorează instituţiilor europene şi FMI-ului. Poate şi deoarece, companiile germane, foarte active pe piaţa grecească, au recuperat de mult presupusul prejudiciu pe care poporul grec, leneş şi necinstit, aşa cum este prezentat de toată mass media, l-a comis.

Şi cu toate că domnul Schauble tună şi fulgeră împotriva Greciei, cerând sus şi tare ieşirea acestui stat din eurozonă, totuşi a fost de acord cu împrumutul de urgenţă pe care sistemul financiar grecesc l-a primit pentru a nu intra în colaps. Ar fi putut să nu aprobe, ca să nu ma prelungească agonia, şi să îşi vadă visul cu ochii, adică nici mai mult nici mai puţin ieşirea Greciei din zona euro. Şi poate din Uniunea Europeană.

Să fie domnul Schauble chiar atât de sincer?

Nici pe departe.

Germania nu dă dovadă de bunăvoinţă sau clemenţă când aprobă un astfel de împrumut de supravieţuire, care să ajute Grecia să supravieţuiască până la încheierea acordului pe trei ani în valoare de 86 de miliarde de euro. Care va fi aprobat doar după ce Grecia va face dovada bunei sale credinţe şi îşi va reforma sistemul fiscal şi îl va pregăti pentru plata datoriilor.

De fapt, lucrul de care se teme cel mai tare domnul Schauble este ca Grecia să părăsească eurozona. Tocmai acum, când eforturle de a o aduce pe marginea prăpastiei financiare au fost finalizate. Iar preluarea sa ostilă este o chestie de câteva luni, maxim un an. Tocmai acum când experimentul Grecia este pe cale să devină un succes.

Yanis Varoufakis, fostul ministru de finanţe al Greciei şi prieten apropiat al premierului Alexis Tsipras, este pe cale să fie incriminat pentru plănuirea emiterii unei monede alternative în eventualitatea în care ţara sa ar fi părăsit eurozona. Adică ar fi renunţat la moneda euro. De ce ar renunţa Grecia de bunăvoie (pentru că e evident că nu poate fi forţată să o facă), la moneda pe care o foloseşte în tranzacţiile comerciale? Deoarece guvernul grec nu mai are suficientă masă monetară cu care să îşi plătească obligaţiile pe care le are. De ce nu mai are bani? Pentru că, din cauza fenomenului numit evaziune fiscală şi a proastei administrări a slabelor venituri colectate, vistieria statului elen s-a golit. Ce a făcut guvernul grec în situaţii asemănătoare? Ceea ce face orice guvern, a cărui filozofie fiscală este bazată pe deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar: s-a împrumutat. Problema este că acum nu îl mai împrumută nimeni, deoarece datoriile sale au ajuns la un procent nesustenabil: 170% din PIB. Este clar că termenul de rambursare nu mai este unul realist. Dar creditorii insistă să fie plătiţi, conform contractelor încheiate.

Datoria este datorie şi chiar dacă guvernul grec cere tăierea unei părţi a ei (idee la care s-au alăturat şi reprezentanţi ai FMI prin Christine Lagarde sau oficiali francezi) sau prelungirea temenelor de rambursare (caz în care creditorii ar câştiga şi mai mult prin aplicarea de dobânzi la dobânzi), nimeni nu a afirmat că acest debit nu va mai fi plătit. Nici guvernul grec nu a afirmat asta, şi nici creditorii nu iau în serios acestă variantă.

Dar dacă datoria este datorie, ea nu are nicio legătură cu totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe teritoriul statului grec. Sau are?

Yanis Varoufakis a gândit planul B într-un mod unilateral şi fără să se consulte cu Banca Central Europeană, emitentul şi managerul monedei euro. A plănuit ca atunci când toate căile de negociere cu Troica vor fi epuizate, ca atunci când conturile guvernului vor ajunge la zero şi folosind serverele care administrează tranzacţiile comerciale în moneda euro pe teritoriul Greciei, să emită o nouă monedă naţională: drahma. Noua drahmă ar fi urmat să fie o monedă pur electronică, nefiind tipărită pe suport de hârtie şi ar fi urmat să fie emisă într-un număr de unităţi stabilit de Ministerul grec de finanţe. Guvernul grec ar fi administrat unilateral această nouă monedă care ar fi avut avantajul uriaş că, fiind emisă doar electronic toate tranzacţiile ar fi fost făcute prin bănci eliminându-se practic evaziunea fiscală. În timp foarte scurt, cantităţile de monedă euro rămase la populaţie, ar fi migrat în afara Greciei, iar administratorii de companii mari şi mici, ar fi fost nevoiţi să îşi administreze afacerile într-un mod cu totul transparent, făcând evaziunea imposibilă. Este de la sine înţeles că această soluţie ar fid at naştere multor blocaje financiare mai ales în plăţile de bunuri şi servicii ieftine şi foarte ieftine, dar situaţiile disperate generează soluţii disperate. S-ar fi putut emite pentru aceste nevoi bonduri de trezorerie cu valoare fixă sau variabilă, tranzacţionabile, după modelul curbelor de sacrificiu pe care unele guverne din perioada Marii Depresiuni din 1929-1933, le-au adoptat, caz în care ar fi existat desigur şi pierderi pe care le-ar fi suportat populaţia.

Rezultatul ar fi fost că societatea greacă ar fi funcţionat în continuare, fără să intre în colaps, fără să fie supusă umilinţelor dictatelor creditorilor, dând timp guvernului să adopte măsurile ce se impuneau refacerii bugetului de stat.

Dar o ieşire din impasul financiar fără a se mai afla sub tutela creditorilor, era de neconceput pentru Troică. Ar fi însemnat ca Grecia să le scape printre degete, şi să poată constitui un exemplu pentru alte state europene aflate în aceeaşi situaţie. State care cu puţină vreme în urmă erau numite de către presa afiliată PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania). Acestora se pare că în ultima vreme li s-a alăturat şi Franţa, cu datorii imense şi performanţe economice din ce în ce mai slabe.

Aflând din timp de planul misistrului grec de finanţe, Troica a condiţionat continuarea negocierilor cu Grecia de demisia lui Varoufakis. Mai nou, cer procurorului general al Greciei, Efterpi Koutzamani, incriminarea lui, pentru hacking şi  constituirea unui sistem paralel de plăţi. Acuzaţiile ar putea merge de la delictul de abuz în serviciu până la asocierea în vederea comiterii de infracţiuni.

Scăpând de Varoufakis şi de planul său B, Schauble poate trece la partea cea mai importantă a preluării ostile a economiei Greciei: constituirea unui fond de valorificare a activelor rămase în proprietatea statului grec, în valoare de aproximativ 50 de miliarde de euro, dar administrat de creditorii Greciei, prin persoana domnului Wolfgang Schauble. Cu alte cuvinte, proprietăţile statului grec vor fi vândute iar banii vor fi folosiţi pentru plata datoriei externe care în eventualitatea acordării celor 86 de miliarde de euro, va ajunge la peste 200% din PIB, adică va trece de 400  de miliarde de euro. Să nu uităm că domnul Schauble a avansat şi ideea de a se confisca toate depozitele populaţiei mai mari de 100000 de euro şi folosirea lor la capitalizarea băncilor greceşti. Adică, pentru a face economia să funcţioneze, banii grecilor vor fi naţionalizaţi. Oricum, ei sunt acuzaţi de evaziune, adică de furt. De ce să nu le fure şi statul agoniselile?

Ideea acestui fond de valorificare a activelor unui stat preluat, nu este o noutate pentru juristul Schauble. A mai pus în practică acest joc periculos, în momentul în care Germania Federală a anexat Germania Democrată în 1989. În vara lui 1990, Wolfgang Schauble era reprezentantul cancelarului Helmut Kohl în negocierile privind termenii reunificării cu Germania de Est. În acel moment, Schauble era ministru de interne şi omul de încredere al cancelarului Kohl. Situaţia economică a Germaniei de Est era catastrofală, şi unii delegaţi ai guvernului est-german încercau să stabilească o cale economică de mijloc între capitalismul liberal al Germaniei Federale şi paternalismul statal al Germaniei Democrate. O numiseră “a treia cale”, şi sperau ca aceasta să fie calea prin care să se evite strivirea economică a fragilei economii a RDG-ului de către performanta economie a Germaniei de Vest. Dar ca şi în cazul Greciei, Germania de est avea datorii uriaşe şi nimeni nu ştia cum vor fi ele plătite.

În acel moment Germania de Est îşi grupase toate activele statului într-un fond numit Treuhand, pentru a fi privatizate printr-o metodă controversată, care nu a dat rezultate nicăieri unde a fost aplicată. Este vorba de privatizarea prin vânzarea activelor deţinute de stat către angajaţi. Scopul nespus al acestui fond numit Treuhand era însă să protejeze activele statului de către preluarea pe sume de nimic de către companiile vestice. Schauble a sesizat potenţialul acestui fond şi mai ales faptul că acest fond era cvasiindependent cu toate că opera sub tutela Ministerului Finanţelor. Fondul Treuhand a fost folosit de către oficialii vest germani pentru privatizarea tuturor activelor est germane şi folosirea banilor astfel obţinuţi pentru plata datoriilor statului est german. Treuhand s-a dovedit a fi un fisaco total, deoarece a generat doar 30 de miliarde de mărci germane dar a cheltuit 100 de miliarde pentru plata salariilor muncitorilor care nu mai produceau nimic. Eşecul a fost muşamalizat mai ales din perspectiva corupţiei generate de privatizările care nu au mai putut fi ţinute în frâu, fiind obţinute sume ridicole pentru capacităţi de producţie şi alte active care valorau de mii de ori mai mult.         

Asta e legea pieţei, când oferta e mare, scade preţul...

Dar în ciuda eşecului financiar,acest fond a fost ceea ce a dorit politicianul Wolfgang Schauble: paratrăsnetul spre care s-a abătut atenţia electoratului vest german. A demonstrat că specialiştii în anexări vest germani au cheltuit pentru reunificarea economică a celor două Germanii banii contribuabililor est germani, şi nu pe cei ai vest germanilor îndepărtând frica vesticilor că micşorarea decalajului dintre economia vestului şi cea a estului, se va face pe banii lor.

Fondul pentru valorificarea activelor statului grec seamănă izbitor de mult cu Treuhand.

Va da sentimentul că salvarea Greciei va fi plătită tot de greci.

Iar la sfârşit, când totul se va termina, Grecia va fi nu un stat independent liber afiliat la Uniunea Europeană, ci o provincie marginală fără identitate politică, fără identitate economică.

And, at the end, we will not remember the words of our enemies, but the silence of our friends! (Martin Luther King Jr.)

Grecii nu îşi vor aminti cuvintele duşmanilor lor, ci tăcerea prietenilor lor.....

http://sputniknews.com/columnists/20150716/1024713727.html

HOSTILE TAKEOVER

Alexis Tsipras a semnat un acord în care nu crede.

            Evident, ar fi putut să nu-l semneze, dar totuşi l-a semnat. Şi semnând această înţelegere, el a fost de acord cu tot ceea ce i-a îndemnat pe greci să respingă în referendumul din data de 5 iulie.

            Acordul semnat de premierul Greciei, este catalogat ca umilitor de către populaţia acestei ţări. Care acuză pierderea suveranităţii, a libertăţii, la care grecii se ştie, ţin foarte mult. Şi cum altfel pot fi numite condiţiile impuse de creditori, care nu au acceptat nici măcar să ia în discuţie reducerea imensei datorii suverane de 350 miliarde de euro. Nu au acceptat nici măcar să-l primească la masa tratativelor pe Yannis Varoufakis, fostul ministru de finanţe care în consecinţă a fost nevoit să-şi dea demisia.  Demisia ar fi fost indicat să şi-o fi prezentat-o şi Alexis Tsipras, al cărui populism şi politică duplicitară faţă de Troică şi chiar faţă de propriul popor, a făcut din Grecia prima victimă europeană a politicii de servitute socială adoptată pe scară largă de guvernele europene. Mai ales de către unele guverne europene.

            Este posibil ca Tsipras să fi sperat ca grecii să fi votat la referendumul din 5 iulie exact contrar faţă de cum el şi partidul său i-a îndemnat să o facă. Ar fi scos atunci vinovat pentru eşecul politicii sale duplicitare şi lipsite de consistenţă economică, nu numai pe puternicii Europei ci chiar pe grecii de rând care s-ar fi dovedit de acord cu condiţiile impuse.  Iar el, umilul servitor al poporului nu ar fi avut altceva de făcut decât să urmeze dorinţa acestuia. Totuşi în mod predictibil, poporul a votat împotriva condiţiilor Troicăi, astfel că premierul s-a văzut pus în situaţia ingrată de a merge la masa negocierilor asumându-şi întreaga responsabilitate de a accepta inevitabilul.

            De fapt, premierul Tsipras ar fi trebuit să îşi asume aceste decizii nu prin implicarea votului popular, previzibil de altfel, ci printr-o negociere realistă cu creditorii ţării sale. Acuzaţiile la adresa măsurilor umilitoare luate de creditori nu fac decât să întărească imaginea de politician de carton şi fără conţinut pe care şi-a creat-o încă de la începutul mandatului. Măsurile populiste pe care a declarat că intenţiona să le promoveze într-o ţară adusă pe marginea prăpastiei economice (ştergerea datoriilor populaţiei cu credite la bănci, de fapt preluarea lor la bugetul de stat şi aşa covârşit de povara unui sistem fiscal nesustenabil, este doar una dintre ele), este drept, nu de către partidul său, ci de partide la fel de populiste ca şi al său, nu au făcut decât să întărească imaginea playboy politic care joacă la un poker politico-economic, viitorul ţării sale, în baza unor prezumtive şi foarte vagi promisiuni de finanţare din afara Europei.

            Condiţiile puse de creditorii Greciei în schimbul încheierii unui nou acord pe trei ani în valoare totală de 86 de miliarde de euro sunt într-adevăr umilitoare. Creşterea TVA, impunerea TVA în insule, săderi de salarii şi pensii pentru bugetari, creşterea vârstei de pensionare, adoptarea legii bancrutei frauduloase, sunt numai câteva din lista consistentă de măsuri administrative menite să aducă bani în bugetul epuizat al statului. Însă pentru ca măsurile să aibă efect, ar trebui impuse mai întâi măsuri de îmbunătăţire a colectării, pentru că se ştie că oricât de mare ar fi taxele şi impozitele percepute, acestea nu îi afectează decât pe cei care le plătesc. S-a propus instituirea unui fond de privatizare a activelor statului, prin care să se vândă toate companiile şi participaţiunile deţinute de statul elen. Guvernul însă nu va avea acces la acest fond, ci el va fi administrat de către ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schaeuble.  Iniţial chiar s-a sugerat ca acest fond să nu aibă nici măcar sediul în Grecia, ci în Germania, dar se pare că s-a revenit asupra deciziei. Guvernul elen nu va avea dreptul, pe toată durata acordului, să ia nicio decizie economică fără consultarea prealabilă a reprezentanţilor creditorilor.

            Dacă s-ar fi hotărât desfiinţarea guvernului grec şi preluarea atribuţiunilor sale de către cancelaria federală a doamnei Merkel, nu ne-am fi mirat foarte tare.

            Dar nu este chiar aşa de sigur că aceste măsuri vor aduce finanţele Greciei pe linia de plutire. Unele state membre ale Eurogrupului, care vor avea dreptul să fie sau nu de acord cu această recapitalizare a sistemului financiar elen, au anunţat deja că îşi vor folosi dreptul de veto. Schaeuble susţine în continuare ieşirea Greciei din eurozonă pe o perioadă de cinci ani, timp în care grecii se vor hotărâ dacă vor sau nu să mai facă parte din clubul monedei unice.

            Dar s-a propus la un moment dat şi transformarea noului bail-out într-un bail-in, prin confiscarea tuturor depozitelor mai mari de 100000 de euro existente în băncile greceşti. Astfel că, grecii vor avea privilegiul să-şi recapitalizeze singuri băncile, asfel încât să nu mai apeleze la acordurile pe care tot ei le consideră umilitoare şi ipocrite.

           Doar unul dintre punctele noului acord este cu adevărat interesant – reducerea cheltuielilor de apărare. Se ştie că Grecia este singurul stat european care a alocat în 2009 un buget cu adevărat generos destinat cheltuielilor de înarmare: 3,5 procente din PIB. Între 2010 şi 2014, bugetul pentru apărare al Greciei s-a situate între 2,2 şi 2,7 procente din PIB. Cu adevărat generos. Este de notorietate faptul că s-a cerut insistent reducerea cheltuielilor militare, dar s-a evitat să se discute despre anularea contractelor pe apărare.

           În conformitate cu dezvăluirile revistei britanice Eye, Grecia ar avea mai multe tancuri decât Germania, Franţa şi Marea Britanie la un loc. În martie revista germană Bild a dezvăluit faptul că Airbus Helicopters (fost Eurrocopter) ar fi plătit o mită de 45 de miloane de euro pentru un contract pentru 90 de elicoptere NH. O altă mită de 68 de milioane de euro a fost plătită unor oficiali greci de către gruprile germane Rheinmetall, STN şi Atlas Electronik pentru un contract pentru achiziţia unor submarine.

            În 2012 revista britanică Daily Telegraph a suspectat că destinaţia unor fonduri ar fi fost mita, într-un contract prin care grupul german Siemens ar fi asigurat tehnologia IT necesară desfăşurării Jocurilor Olimpice din 2004, desfăşurate în Grecia. Contractul respectiv a fost semnat de către ministrul de finanţe de atunci, Yannis Stournaras.

            În 2013, grupul german deţinut de stat Deutsche Bahn a plătit o mită de 346000 de euro pentru construcţia unor magistrale feroviare în Grecia, inclusiv linia Proastiakos care uneşte Atena cu provincia Corint.

            În 2010, grupul german Daimler a pledat vinovat într-un proces intentat în Statele Unite şi a recunoscut că a plătit mită de peste 185 milioane de dolari unor oficiali guvernamentali din 22 de ţări, inclusiv Grecia.

            Se pare că totuşi mare parte din cele 350 miliarde de euro pe care Grecia le datorează, s-au întors în statele de origine prin contracte de care poate Grecia nici nu avea nevoie. Contracte câştigate în mod fraudulos în mare parte, prin mită, de către mari companii europene, iar ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble uită, atunci când cere reducerea cheltuielilor militare ale Greciei, că acestea nu se rezumă doar la bocancii şi hrana militarilor, ci că mare parte sunt de fapt folosite pentru achiziţionarea de tehnică militară foarte scumpă, în condiţiile în care nimeni nu ameninţă încă securitatea statului elen.

            Yannis Varoufakis aseamănă acordul pe care Grecia cu siguranţă îl va încheia, cu tratatul de la Versailles din 1919, unde Germania a fost umilită în urma pierderii primului război mondial. Angela Merkel a răspuns la aceasta cu multă filozofie: “N-aş vrea să mă implic în comparaţii istorice, mai ales când nu sunt făcute de mine”.

            Negocierile dintre guvernul Tsipras şi reprezentanţii creditorilor Greciei au fost de fapt un ultimatum. Care seamănă extrem de mult cu o preluare ostilă a unei companii. Se ştie că pe piaţă se întâmplă frecvent ca o companie să aibă probleme financiare generate chiar de către o companie rivală, care urmăreşte să absoarbă victima respectivă. De obicei pentru a elimina de pe piaţă un posibil concurent.  Sau pentru a avea drum liber în construirea unui imperiu financiar.

            Acum, Europa se află în plin război. Nu este un război care se poartă cu avioane şi tancuri. Este războiul tăcut al preluărilor ostile. Iar pierderea suveranităţii, atât de des invocată de reprezentanţii greci, este de fapt un transfer de suveranitate. De la autorităţile statale la cele centrale de la Bruxelles. Controlate în mare parte de către companiile şi instituţiile finaciare germane. Este drept şi că actuala organizare multicefală a Uniunii Europene, este neviabilă şi că fără o centralizare a deciziilor politice, viitorul ei este incert.  

            Să fie asta revanşa germanilor după două războaie mondiale pierdute „pe nedrept” ?

            După Grecia ar putea urma Spania. Portugalia. Franţa. Italia.