EXPERIMENTUL GRECIA

Tehnic este imposibil ca o ţară să fie obligată să nu mai folosească moneda pe care o are în uz. Nu este foarte clar cum va fi convinsă Grecia să părăsească eurozona, cu toate că tot mai multe voci o cer. E ca şi cum ai cere Statelor Unite să nu mai folosească dolarul american. Sau Chinei să nu mai folosească yuanul. Fără să li se ofere o alternativă viabilă.

În principiu, o monedă reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe un anumit teritoriu, de regulă un stat, sau o uniune de state, care au hotărât în comun sau li s-a impus să o folosească. Moneda nu reprezintă ea în sine o valoare, ci ea cuantifică o valoare căreia îi este atribuită. În trecut etalonul era metalul preţios, de exemplu aurul şi argintul, care la rândul lor reprezentau ele însele o marfă, dar cu valoare de etalon. Pentru că manevrarea unei mase monetare formată din monede de aur şi argint era dificilă, chinezii au inventat cu mii de ani în urmă, bancnota de hârtie, care era un instrument de plată cu valoare atribuită şi nu o valoare intrinsecă.

Moneda este de fapt un însemn a cărei valoare este dată chiar de către încrederea pieţei în autoritatea care o emite. Autoritatea care emite moneda se obligă prin punerea acesteia în circulaţie, să coreleze în mod corect masa monetară emisă, cu totalitatea bunurilor şi serviciilor existente.

A pretinde unui stat să renunţe la moneda pe care o foloseşte, este aproape ca atunci când pretinzi unui cetăţean să renunţe la cetăţenia sa. Evident, respectivul cetăţean, îşi poate lua altă cetăţenie, fără nicio problemă. Dar luându-i cetăţenia, nu îi poţi lua şi bunurile. Şi nici conştiinţa. Şi nici viaţa.

Wolfgang Schauble insistă ca Grecia să părăsească eurozona.  Dar Wolfgang Schauble, care este de formaţie jurist cu diplomă obţinută la prestigioasa Universitate din Hamburg, ezită să avanseze vreo soluţie la prezumtiva ieşire a Greciei din eurozonă. Mai mult, această ieşire el o vede mai mult ca o alungare din eurozonă, deoarece, dacă guvernul Greciei nu hotărăşte altfel, nimeni nu poate hotărâ ca ouzo-ul servit la terasele staţiunilor greceşti, să nu mai fie plătit în euro. În principiu, domnul Schauble, cu toate că ocupă cel mai important fotoliu al cancelariei federale a Germaniei, (ministru de finanţe), nu este nici pe de parte un tehnocrat, un specialist în politici macroeconomice. El este un simplu politician, cu o experienţă politică de invidiat, şi unul dintre principalii consilieri ai cancelarului Angela Merkel. În calitate de politician, domnul Wolfgang Schauble nu este interesat de elaborarea strategiilor de relansare economică a Greciei, pentru ca în viitor aceasta să îşi poată onora cu demnitate datoriile către Troică, ci, ca orice politician din orice ţară de pe glob, simte valul de antipatie clădit împotriva grecilor cei leneşi şi necinstiţi şi acţionează în consecinţă. Dă bine pe sticlă să pari că înfierezi nemunca şi necinstea, pe care poporul german şi în general popoarele nordice le detestă. Dar numai detestând aceste “calităţi”, popoarele nordice care se consideră, şi chiar sunt, cei mai mari contributori la bugetul comun european, nu vor vedea banii împrumutaţi Greciei, înapoi.

De fapt, Schauble ştie că mare parte din banii germanilor pe care el îi reprezintă în confruntarea cu grecii, nu se vor mai întoarce în visteria Băncii central Europene, sau a Comisiei Europene şi  poate că nici nu este foarte interesat de cele 350 de miliarde de euro pe care Grecia le datorează instituţiilor europene şi FMI-ului. Poate şi deoarece, companiile germane, foarte active pe piaţa grecească, au recuperat de mult presupusul prejudiciu pe care poporul grec, leneş şi necinstit, aşa cum este prezentat de toată mass media, l-a comis.

Şi cu toate că domnul Schauble tună şi fulgeră împotriva Greciei, cerând sus şi tare ieşirea acestui stat din eurozonă, totuşi a fost de acord cu împrumutul de urgenţă pe care sistemul financiar grecesc l-a primit pentru a nu intra în colaps. Ar fi putut să nu aprobe, ca să nu ma prelungească agonia, şi să îşi vadă visul cu ochii, adică nici mai mult nici mai puţin ieşirea Greciei din zona euro. Şi poate din Uniunea Europeană.

Să fie domnul Schauble chiar atât de sincer?

Nici pe departe.

Germania nu dă dovadă de bunăvoinţă sau clemenţă când aprobă un astfel de împrumut de supravieţuire, care să ajute Grecia să supravieţuiască până la încheierea acordului pe trei ani în valoare de 86 de miliarde de euro. Care va fi aprobat doar după ce Grecia va face dovada bunei sale credinţe şi îşi va reforma sistemul fiscal şi îl va pregăti pentru plata datoriilor.

De fapt, lucrul de care se teme cel mai tare domnul Schauble este ca Grecia să părăsească eurozona. Tocmai acum, când eforturle de a o aduce pe marginea prăpastiei financiare au fost finalizate. Iar preluarea sa ostilă este o chestie de câteva luni, maxim un an. Tocmai acum când experimentul Grecia este pe cale să devină un succes.

Yanis Varoufakis, fostul ministru de finanţe al Greciei şi prieten apropiat al premierului Alexis Tsipras, este pe cale să fie incriminat pentru plănuirea emiterii unei monede alternative în eventualitatea în care ţara sa ar fi părăsit eurozona. Adică ar fi renunţat la moneda euro. De ce ar renunţa Grecia de bunăvoie (pentru că e evident că nu poate fi forţată să o facă), la moneda pe care o foloseşte în tranzacţiile comerciale? Deoarece guvernul grec nu mai are suficientă masă monetară cu care să îşi plătească obligaţiile pe care le are. De ce nu mai are bani? Pentru că, din cauza fenomenului numit evaziune fiscală şi a proastei administrări a slabelor venituri colectate, vistieria statului elen s-a golit. Ce a făcut guvernul grec în situaţii asemănătoare? Ceea ce face orice guvern, a cărui filozofie fiscală este bazată pe deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar: s-a împrumutat. Problema este că acum nu îl mai împrumută nimeni, deoarece datoriile sale au ajuns la un procent nesustenabil: 170% din PIB. Este clar că termenul de rambursare nu mai este unul realist. Dar creditorii insistă să fie plătiţi, conform contractelor încheiate.

Datoria este datorie şi chiar dacă guvernul grec cere tăierea unei părţi a ei (idee la care s-au alăturat şi reprezentanţi ai FMI prin Christine Lagarde sau oficiali francezi) sau prelungirea temenelor de rambursare (caz în care creditorii ar câştiga şi mai mult prin aplicarea de dobânzi la dobânzi), nimeni nu a afirmat că acest debit nu va mai fi plătit. Nici guvernul grec nu a afirmat asta, şi nici creditorii nu iau în serios acestă variantă.

Dar dacă datoria este datorie, ea nu are nicio legătură cu totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe teritoriul statului grec. Sau are?

Yanis Varoufakis a gândit planul B într-un mod unilateral şi fără să se consulte cu Banca Central Europeană, emitentul şi managerul monedei euro. A plănuit ca atunci când toate căile de negociere cu Troica vor fi epuizate, ca atunci când conturile guvernului vor ajunge la zero şi folosind serverele care administrează tranzacţiile comerciale în moneda euro pe teritoriul Greciei, să emită o nouă monedă naţională: drahma. Noua drahmă ar fi urmat să fie o monedă pur electronică, nefiind tipărită pe suport de hârtie şi ar fi urmat să fie emisă într-un număr de unităţi stabilit de Ministerul grec de finanţe. Guvernul grec ar fi administrat unilateral această nouă monedă care ar fi avut avantajul uriaş că, fiind emisă doar electronic toate tranzacţiile ar fi fost făcute prin bănci eliminându-se practic evaziunea fiscală. În timp foarte scurt, cantităţile de monedă euro rămase la populaţie, ar fi migrat în afara Greciei, iar administratorii de companii mari şi mici, ar fi fost nevoiţi să îşi administreze afacerile într-un mod cu totul transparent, făcând evaziunea imposibilă. Este de la sine înţeles că această soluţie ar fid at naştere multor blocaje financiare mai ales în plăţile de bunuri şi servicii ieftine şi foarte ieftine, dar situaţiile disperate generează soluţii disperate. S-ar fi putut emite pentru aceste nevoi bonduri de trezorerie cu valoare fixă sau variabilă, tranzacţionabile, după modelul curbelor de sacrificiu pe care unele guverne din perioada Marii Depresiuni din 1929-1933, le-au adoptat, caz în care ar fi existat desigur şi pierderi pe care le-ar fi suportat populaţia.

Rezultatul ar fi fost că societatea greacă ar fi funcţionat în continuare, fără să intre în colaps, fără să fie supusă umilinţelor dictatelor creditorilor, dând timp guvernului să adopte măsurile ce se impuneau refacerii bugetului de stat.

Dar o ieşire din impasul financiar fără a se mai afla sub tutela creditorilor, era de neconceput pentru Troică. Ar fi însemnat ca Grecia să le scape printre degete, şi să poată constitui un exemplu pentru alte state europene aflate în aceeaşi situaţie. State care cu puţină vreme în urmă erau numite de către presa afiliată PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania). Acestora se pare că în ultima vreme li s-a alăturat şi Franţa, cu datorii imense şi performanţe economice din ce în ce mai slabe.

Aflând din timp de planul misistrului grec de finanţe, Troica a condiţionat continuarea negocierilor cu Grecia de demisia lui Varoufakis. Mai nou, cer procurorului general al Greciei, Efterpi Koutzamani, incriminarea lui, pentru hacking şi  constituirea unui sistem paralel de plăţi. Acuzaţiile ar putea merge de la delictul de abuz în serviciu până la asocierea în vederea comiterii de infracţiuni.

Scăpând de Varoufakis şi de planul său B, Schauble poate trece la partea cea mai importantă a preluării ostile a economiei Greciei: constituirea unui fond de valorificare a activelor rămase în proprietatea statului grec, în valoare de aproximativ 50 de miliarde de euro, dar administrat de creditorii Greciei, prin persoana domnului Wolfgang Schauble. Cu alte cuvinte, proprietăţile statului grec vor fi vândute iar banii vor fi folosiţi pentru plata datoriei externe care în eventualitatea acordării celor 86 de miliarde de euro, va ajunge la peste 200% din PIB, adică va trece de 400  de miliarde de euro. Să nu uităm că domnul Schauble a avansat şi ideea de a se confisca toate depozitele populaţiei mai mari de 100000 de euro şi folosirea lor la capitalizarea băncilor greceşti. Adică, pentru a face economia să funcţioneze, banii grecilor vor fi naţionalizaţi. Oricum, ei sunt acuzaţi de evaziune, adică de furt. De ce să nu le fure şi statul agoniselile?

Ideea acestui fond de valorificare a activelor unui stat preluat, nu este o noutate pentru juristul Schauble. A mai pus în practică acest joc periculos, în momentul în care Germania Federală a anexat Germania Democrată în 1989. În vara lui 1990, Wolfgang Schauble era reprezentantul cancelarului Helmut Kohl în negocierile privind termenii reunificării cu Germania de Est. În acel moment, Schauble era ministru de interne şi omul de încredere al cancelarului Kohl. Situaţia economică a Germaniei de Est era catastrofală, şi unii delegaţi ai guvernului est-german încercau să stabilească o cale economică de mijloc între capitalismul liberal al Germaniei Federale şi paternalismul statal al Germaniei Democrate. O numiseră “a treia cale”, şi sperau ca aceasta să fie calea prin care să se evite strivirea economică a fragilei economii a RDG-ului de către performanta economie a Germaniei de Vest. Dar ca şi în cazul Greciei, Germania de est avea datorii uriaşe şi nimeni nu ştia cum vor fi ele plătite.

În acel moment Germania de Est îşi grupase toate activele statului într-un fond numit Treuhand, pentru a fi privatizate printr-o metodă controversată, care nu a dat rezultate nicăieri unde a fost aplicată. Este vorba de privatizarea prin vânzarea activelor deţinute de stat către angajaţi. Scopul nespus al acestui fond numit Treuhand era însă să protejeze activele statului de către preluarea pe sume de nimic de către companiile vestice. Schauble a sesizat potenţialul acestui fond şi mai ales faptul că acest fond era cvasiindependent cu toate că opera sub tutela Ministerului Finanţelor. Fondul Treuhand a fost folosit de către oficialii vest germani pentru privatizarea tuturor activelor est germane şi folosirea banilor astfel obţinuţi pentru plata datoriilor statului est german. Treuhand s-a dovedit a fi un fisaco total, deoarece a generat doar 30 de miliarde de mărci germane dar a cheltuit 100 de miliarde pentru plata salariilor muncitorilor care nu mai produceau nimic. Eşecul a fost muşamalizat mai ales din perspectiva corupţiei generate de privatizările care nu au mai putut fi ţinute în frâu, fiind obţinute sume ridicole pentru capacităţi de producţie şi alte active care valorau de mii de ori mai mult.         

Asta e legea pieţei, când oferta e mare, scade preţul...

Dar în ciuda eşecului financiar,acest fond a fost ceea ce a dorit politicianul Wolfgang Schauble: paratrăsnetul spre care s-a abătut atenţia electoratului vest german. A demonstrat că specialiştii în anexări vest germani au cheltuit pentru reunificarea economică a celor două Germanii banii contribuabililor est germani, şi nu pe cei ai vest germanilor îndepărtând frica vesticilor că micşorarea decalajului dintre economia vestului şi cea a estului, se va face pe banii lor.

Fondul pentru valorificarea activelor statului grec seamănă izbitor de mult cu Treuhand.

Va da sentimentul că salvarea Greciei va fi plătită tot de greci.

Iar la sfârşit, când totul se va termina, Grecia va fi nu un stat independent liber afiliat la Uniunea Europeană, ci o provincie marginală fără identitate politică, fără identitate economică.

And, at the end, we will not remember the words of our enemies, but the silence of our friends! (Martin Luther King Jr.)

Grecii nu îşi vor aminti cuvintele duşmanilor lor, ci tăcerea prietenilor lor.....

http://sputniknews.com/columnists/20150716/1024713727.html

HOSTILE TAKEOVER

Alexis Tsipras a semnat un acord în care nu crede.

            Evident, ar fi putut să nu-l semneze, dar totuşi l-a semnat. Şi semnând această înţelegere, el a fost de acord cu tot ceea ce i-a îndemnat pe greci să respingă în referendumul din data de 5 iulie.

            Acordul semnat de premierul Greciei, este catalogat ca umilitor de către populaţia acestei ţări. Care acuză pierderea suveranităţii, a libertăţii, la care grecii se ştie, ţin foarte mult. Şi cum altfel pot fi numite condiţiile impuse de creditori, care nu au acceptat nici măcar să ia în discuţie reducerea imensei datorii suverane de 350 miliarde de euro. Nu au acceptat nici măcar să-l primească la masa tratativelor pe Yannis Varoufakis, fostul ministru de finanţe care în consecinţă a fost nevoit să-şi dea demisia.  Demisia ar fi fost indicat să şi-o fi prezentat-o şi Alexis Tsipras, al cărui populism şi politică duplicitară faţă de Troică şi chiar faţă de propriul popor, a făcut din Grecia prima victimă europeană a politicii de servitute socială adoptată pe scară largă de guvernele europene. Mai ales de către unele guverne europene.

            Este posibil ca Tsipras să fi sperat ca grecii să fi votat la referendumul din 5 iulie exact contrar faţă de cum el şi partidul său i-a îndemnat să o facă. Ar fi scos atunci vinovat pentru eşecul politicii sale duplicitare şi lipsite de consistenţă economică, nu numai pe puternicii Europei ci chiar pe grecii de rând care s-ar fi dovedit de acord cu condiţiile impuse.  Iar el, umilul servitor al poporului nu ar fi avut altceva de făcut decât să urmeze dorinţa acestuia. Totuşi în mod predictibil, poporul a votat împotriva condiţiilor Troicăi, astfel că premierul s-a văzut pus în situaţia ingrată de a merge la masa negocierilor asumându-şi întreaga responsabilitate de a accepta inevitabilul.

            De fapt, premierul Tsipras ar fi trebuit să îşi asume aceste decizii nu prin implicarea votului popular, previzibil de altfel, ci printr-o negociere realistă cu creditorii ţării sale. Acuzaţiile la adresa măsurilor umilitoare luate de creditori nu fac decât să întărească imaginea de politician de carton şi fără conţinut pe care şi-a creat-o încă de la începutul mandatului. Măsurile populiste pe care a declarat că intenţiona să le promoveze într-o ţară adusă pe marginea prăpastiei economice (ştergerea datoriilor populaţiei cu credite la bănci, de fapt preluarea lor la bugetul de stat şi aşa covârşit de povara unui sistem fiscal nesustenabil, este doar una dintre ele), este drept, nu de către partidul său, ci de partide la fel de populiste ca şi al său, nu au făcut decât să întărească imaginea playboy politic care joacă la un poker politico-economic, viitorul ţării sale, în baza unor prezumtive şi foarte vagi promisiuni de finanţare din afara Europei.

            Condiţiile puse de creditorii Greciei în schimbul încheierii unui nou acord pe trei ani în valoare totală de 86 de miliarde de euro sunt într-adevăr umilitoare. Creşterea TVA, impunerea TVA în insule, săderi de salarii şi pensii pentru bugetari, creşterea vârstei de pensionare, adoptarea legii bancrutei frauduloase, sunt numai câteva din lista consistentă de măsuri administrative menite să aducă bani în bugetul epuizat al statului. Însă pentru ca măsurile să aibă efect, ar trebui impuse mai întâi măsuri de îmbunătăţire a colectării, pentru că se ştie că oricât de mare ar fi taxele şi impozitele percepute, acestea nu îi afectează decât pe cei care le plătesc. S-a propus instituirea unui fond de privatizare a activelor statului, prin care să se vândă toate companiile şi participaţiunile deţinute de statul elen. Guvernul însă nu va avea acces la acest fond, ci el va fi administrat de către ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schaeuble.  Iniţial chiar s-a sugerat ca acest fond să nu aibă nici măcar sediul în Grecia, ci în Germania, dar se pare că s-a revenit asupra deciziei. Guvernul elen nu va avea dreptul, pe toată durata acordului, să ia nicio decizie economică fără consultarea prealabilă a reprezentanţilor creditorilor.

            Dacă s-ar fi hotărât desfiinţarea guvernului grec şi preluarea atribuţiunilor sale de către cancelaria federală a doamnei Merkel, nu ne-am fi mirat foarte tare.

            Dar nu este chiar aşa de sigur că aceste măsuri vor aduce finanţele Greciei pe linia de plutire. Unele state membre ale Eurogrupului, care vor avea dreptul să fie sau nu de acord cu această recapitalizare a sistemului financiar elen, au anunţat deja că îşi vor folosi dreptul de veto. Schaeuble susţine în continuare ieşirea Greciei din eurozonă pe o perioadă de cinci ani, timp în care grecii se vor hotărâ dacă vor sau nu să mai facă parte din clubul monedei unice.

            Dar s-a propus la un moment dat şi transformarea noului bail-out într-un bail-in, prin confiscarea tuturor depozitelor mai mari de 100000 de euro existente în băncile greceşti. Astfel că, grecii vor avea privilegiul să-şi recapitalizeze singuri băncile, asfel încât să nu mai apeleze la acordurile pe care tot ei le consideră umilitoare şi ipocrite.

           Doar unul dintre punctele noului acord este cu adevărat interesant – reducerea cheltuielilor de apărare. Se ştie că Grecia este singurul stat european care a alocat în 2009 un buget cu adevărat generos destinat cheltuielilor de înarmare: 3,5 procente din PIB. Între 2010 şi 2014, bugetul pentru apărare al Greciei s-a situate între 2,2 şi 2,7 procente din PIB. Cu adevărat generos. Este de notorietate faptul că s-a cerut insistent reducerea cheltuielilor militare, dar s-a evitat să se discute despre anularea contractelor pe apărare.

           În conformitate cu dezvăluirile revistei britanice Eye, Grecia ar avea mai multe tancuri decât Germania, Franţa şi Marea Britanie la un loc. În martie revista germană Bild a dezvăluit faptul că Airbus Helicopters (fost Eurrocopter) ar fi plătit o mită de 45 de miloane de euro pentru un contract pentru 90 de elicoptere NH. O altă mită de 68 de milioane de euro a fost plătită unor oficiali greci de către gruprile germane Rheinmetall, STN şi Atlas Electronik pentru un contract pentru achiziţia unor submarine.

            În 2012 revista britanică Daily Telegraph a suspectat că destinaţia unor fonduri ar fi fost mita, într-un contract prin care grupul german Siemens ar fi asigurat tehnologia IT necesară desfăşurării Jocurilor Olimpice din 2004, desfăşurate în Grecia. Contractul respectiv a fost semnat de către ministrul de finanţe de atunci, Yannis Stournaras.

            În 2013, grupul german deţinut de stat Deutsche Bahn a plătit o mită de 346000 de euro pentru construcţia unor magistrale feroviare în Grecia, inclusiv linia Proastiakos care uneşte Atena cu provincia Corint.

            În 2010, grupul german Daimler a pledat vinovat într-un proces intentat în Statele Unite şi a recunoscut că a plătit mită de peste 185 milioane de dolari unor oficiali guvernamentali din 22 de ţări, inclusiv Grecia.

            Se pare că totuşi mare parte din cele 350 miliarde de euro pe care Grecia le datorează, s-au întors în statele de origine prin contracte de care poate Grecia nici nu avea nevoie. Contracte câştigate în mod fraudulos în mare parte, prin mită, de către mari companii europene, iar ministrul german de finanţe, Wolfgang Schaeuble uită, atunci când cere reducerea cheltuielilor militare ale Greciei, că acestea nu se rezumă doar la bocancii şi hrana militarilor, ci că mare parte sunt de fapt folosite pentru achiziţionarea de tehnică militară foarte scumpă, în condiţiile în care nimeni nu ameninţă încă securitatea statului elen.

            Yannis Varoufakis aseamănă acordul pe care Grecia cu siguranţă îl va încheia, cu tratatul de la Versailles din 1919, unde Germania a fost umilită în urma pierderii primului război mondial. Angela Merkel a răspuns la aceasta cu multă filozofie: “N-aş vrea să mă implic în comparaţii istorice, mai ales când nu sunt făcute de mine”.

            Negocierile dintre guvernul Tsipras şi reprezentanţii creditorilor Greciei au fost de fapt un ultimatum. Care seamănă extrem de mult cu o preluare ostilă a unei companii. Se ştie că pe piaţă se întâmplă frecvent ca o companie să aibă probleme financiare generate chiar de către o companie rivală, care urmăreşte să absoarbă victima respectivă. De obicei pentru a elimina de pe piaţă un posibil concurent.  Sau pentru a avea drum liber în construirea unui imperiu financiar.

            Acum, Europa se află în plin război. Nu este un război care se poartă cu avioane şi tancuri. Este războiul tăcut al preluărilor ostile. Iar pierderea suveranităţii, atât de des invocată de reprezentanţii greci, este de fapt un transfer de suveranitate. De la autorităţile statale la cele centrale de la Bruxelles. Controlate în mare parte de către companiile şi instituţiile finaciare germane. Este drept şi că actuala organizare multicefală a Uniunii Europene, este neviabilă şi că fără o centralizare a deciziilor politice, viitorul ei este incert.  

            Să fie asta revanşa germanilor după două războaie mondiale pierdute „pe nedrept” ?

            După Grecia ar putea urma Spania. Portugalia. Franţa. Italia.

CALUL TROIAN

5 iulie 2015. Grecii au votat în proporţie de peste 60%, împotriva măsurilor de austeritate pe care Troica încearcă să le impună ţării lor. Nu trebuie să fii expert în sociologie, ca să-ţi dai seama că poporul grec va respinge măririle de taxe şi impozite pe care FMI, BCE şi Banca Mondială, în calitate de creditori le consideră necesare pentru a aduce fragila economie greacă pe linia de plutire. Şi evident, pentru a-şi putea recupera cele aproximativ 320 de miliarde de euro, pe care Grecia, în calitate de debitor, le datorează.

            Cum se numeşte cineva care nu vrea sau nu poate să-şi plătească datoriile? Comunist? Marxist? Maoist? Nu. El se numeşte rău platnic.

            În Atena, mii de greci au ieşit în stradă şi au manifestat în favoarea lui Alexis Tsipras şi împotriva politicilor de austeritate promovate de creditorii Greciei, numind terorism, încercările lor de a găsi calea comună pentru continuarea cooperării financiare. Cooperare care s-a dovedit, dealtfel dezastruoasă. Pentru că numai dezastru se poate numi o datorie de aproximativ 170% din PIB. Ministrul grec de finanţe, Yannis Varoufakis a numit victorie a democraţiei, rezultatul referendumului organizat cu suficientă perfidie, de un guvern Syriza, care e adevărat, nu este autorul dezastrului, ci numai beneficiarul lui, din punct de vedere politic.

            Grecii spun că nu au nevoie de banii Troicăi, ei vor independenţă. Pentru ei, independenţa e mult mai importantă decât negocierea în genunchi a unor noi împrumuturi, care de bună seamă, nu vor schimba cu nimic situaţia, ci doar vor amâna deznodământul.

            Se pare că acum grecii sunt suficient de independenţi, asfel încât să fie în măsură să întoarcă spatele creditorilor şi să pornească pe o cale numai de ei ştiută.

Dar după ce euforia referendumului se va stinge, după ce FMI, BCE şi BM se vor retrage cu coada între picioare, după ce ziua de 5 iulie va trece, va veni ziua de 6 iulie. Şi 7 iulie. Şi vor trebui plătite pensiile şi salariile. Şi vor trebui achitate toate îndatoririle financiare ale statului. Iar statul grec are îndatoriri financiare deloc mici. Iar în băncile greceşti se pare că mai existau la data referendumului, doar 0,5 miliarde de euro. Atât.

Poporul grec a devenit un fel de acarul Păun al Europei. Din păcate, zecile de ani de politici sociale risipitoare promovate de către o clasă politică suficient de coruptă, încât să nu vadă decât interesul de moment, au făcut ca o economie care în anii 90 devenise un model de dezvoltare să ajungă să acumuleze datorii imense, imposibil de rambursat în termenele stabilite iniţial. Poporul grec nu are nicio vină că pentru voturi, politicienii au inventat aberaţii bugetare nesustenabile în condiţiile în care colectarea şi disciplina fiscală erau echivalente cu ale statelor bananiere. Nu contribuabilii de rând sunt responsabili de faptul că au fost inventate al treisprezecelea şi al paisprezecelea salariu, a treisprezecea şi a paisprezecea pensie şi fel de fel de facilităţi fiscale pentru care acum sunt blamaţi. Faptul că politicienii lor, în goana după voturi au falsificat indicatorii financiari şi economici astfel încât, de exemplu, salariul minim înainte de adoptarea monedei unice era echivalent cu 200 de euro, iar acum el a ajuns la 750, chiar şi după ajustările dureroase la care a fost supus. A fost economia greacă atât de performantă asfel încât venitul minim să crească de peste patru ori în 10 – 15 ani? Sunt vinovaţi contribuabilii greci că responsabilii cu disciplina fiscală au permis ca evaziunea să devină o politică de stat? Sunt vinovaţi contribuabilii greci că armatorii greci erau scutiţi de impozit? A acuza poporul grec de toate acestea este ca şi cum vrei să acuzi apa că nu vrea să curgă de la câmpie la deal.

Syriza plăteşte acum preţul propriului populism şi a populismului moştenit de la înaintaşii ei.

Dar oare Grecia a ajuns acolo din cauza neputinţei ei de a se reforma?

Puţin probabil.

Nu poţi să cazi într-o groapă dacă aceasta nu este încă săpată...

Este posibil ca Grecia să fi fost împinsă în această direcţie, de intenţiile unor forţe care fac jocuri de putere în lume. Bazându-se evident şi pe o predispoziţie cronică a unui popor balcanic spre corupţie.

Grecia va trece în această perioadă prin zile neplăcute, mai ales pentru oamenii obişnuiţi. Băncile, prin ordinul guvernului se pare că vor rămâne în continuare închise, iar limita de 60 de euro la extragerile din bancomate se va menţine. Noul ministru de finanţe al guvernului Tsipras are o sarcină aproape imposibilă, aceea de a-i convinge pe responsabilii Troicăi de bunele intenţii ale guvernului grec de a reforma sistemul financiar, asfel încât banii datoraţi să înceapă să fie plătiţi. Dar este o sarcină aproape imposibilă după numeroasele declaraţii ale oficialilor guvernamentali greci, care prin prisma orientării marxiste a partidului de guvernământ, au dat asigurări nenumărate că veniturile populaţiei nu vor avea de suferit. Dar membrii guvernului grec, cu toate că se declară marxişti, provin aproape toţi din familii foarte bogate, care nu au nimic în comun cu propovăduielile bătrânului filozof german, ce spre sfârşitul vieţii şi-a declarat învăţăturile, utopii.

Tsipras nu înţelege sau nu vrea să accepte că plata datoriilor o va face populaţia Greciei, din propriile buzunare.

Deocamdată problemele de finanţare bancară au scos la iveală precaritatea unei societăţi de consum. Moneda, care după cum se ştie reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor, dacă din varii motive lipseşte, trebuie înlocuită. O situaţie oarecum asemănătoare a existat în Irlanda anilor 70, în momentul în care băncile au intrat în grevă, refuzând să mai pună în circulaţie moneda. Irlandezii au supravieţuit totuşi, şi timp de aproape un an, au apelat la modalităţi de plată bazate mai mult pe încrederea reciprocă, decât pe încrederea într-un sistem financiar. Mai pe scurt, produsele şi serviciile se distribuiau pe sistemul trocului în natură, iar când acesta nu era posibil, pe sistemul cvasicunoscut al registrului băcăniilor de cartier, ai căror partroni, bazându-se pe relaţiile interpersonale dezvoltate de-a lungul timpului cu comunitatea, aveau încredere că după normalizarea situaţiei, vor fi stinse datoriile acumulate. La rândul lor, evident, foloseau pentru aprovizionare tot sistemul bazat pe încrederea altor proprietari de afaceri. Sistemul a funcţionat şi după normalizarea situaţiei, datoriile au fost plătite. Mai mult ca sigur că Grecia va depăşi această situaţie neplăcută.

Dar modalitatea de plată a datoriilor rămâne o necunoascută într-o ecuaţie care din păcate, are mai multe necunoscute.

Reeşalonarea lor pe o perioadă mai lungă de timp este o cale pe care troica evită din răsputeri să o discute. Au existat în istorie exemple de state care şi-au plătit datoriile acumulate după perioade foarte mari de timp. În principiu, această modalitate de rambursare este agreată de instituţiile financiare, ştiindu-se faptul că perioadele suplimentare sunt purtătoare de dobânzi sau de dobânzi la dobânzi. Se ştie că în secolul 19, Regatul Unit, a ieşit din războaiele napoleoniene cu o datorie imensă, mult peste capacitate de rambursare a unui regat fie el chiar şi putere colonială. Dar au reuşit să-şi releşaloneze scadenţele, astfel încât datoria a fost plătită cam după 80 de ani. În secolul 20, Germania, sub presiunea datoriilor de război stabilite de tratatul de la Versailles, după terminarea primului război mondial, a refuzat să mai plătească, motivând că criza economică mondială din anii 30 face imposibilă achitarea lor. Şi după al doilea război mondial, Germania a refuzat să mai plătească o parte din datoria de război stabilită şi a cerut reeşalonarea celei rămase. În 1981 şi 1990, Poloniei i s-au şters datoriile acumulate. După invazia Iraqului din 2003, SUA au decis ştergerea de până la 90% din datoriile acestei ţări. Şi acestea sunt doar câteva exemple.

Reeşalonări, amânări, ştergeri ale datoriilor.

Grecia a juns la o datorie de aproximativ 320 miliarde de euro. Cam 170% din PIB-ul ţării. Care nu e deloc de neglijat. Se ştie că, pentru a te îndatora, ai nevoie de un creditor. Creditor care îţi analizează bonitatea. Adică îţi analizează capacitatea de rambursarea banilor împrumutaţi. În cazul Greciei, analiza a fost facută cam pe genunchi. Aşa pare la prima vedere. Dar să nu ne îmbătăm cu apă. Grecia a prezentat cifre fantasmagorice încă de la intrarea în zona euro. Şi-a falsificat indicatorii financiari, astfel încât să corespundă cerinţelor mecanismului ratei de schimb (ERMII), impusă candidatelor la eurozonă. Şi-a falsificat şi indicatorii macroeconomici, asfel încât este de notorietate faptul că, la un moment dat, ei încasau subvenţii europene pentru uleiul de măsline produs pe teritoriul lor, la o valoare care ar fi acoperit totalitatea suprafeţelor cultivate cu măslini cumulate ale Greciei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei la un loc. Oare nimeni de la Bruxelles nu a făcut astfel de calcule? Sau le-a făcut prea târziu?

Nu se ştie cu exactitate ce calcule au făcut oficialii Comisiei Europene, dar cert este că, atâta timp cât guvernul grec era de acord să cheltuie pentru achiziţionarea de tehnică militară foarte scumpă, de la companii europene de profil, fluxurile de capital care se scurgeau spre Atena, nu se puteau împiedica de nişte banale calcule făcute pe hîrtie.

Din păcate, nimeni nu îşi asumă responsabilitatea fiului risipitor. Acum, în al treisprezecelea ceas, toţi arată cu degetul către greci. Sunt vinovaţi, desigur, pentru iresponsabilitatea cu care au votat demagogi la conducerea ţării lor.

Dar aşa cum am mai spus, nu poţi cădea într-o groapă încă nesăpată.

Este posibil să asistăm la un schimb în natură pe care puternicii lumii să-l fi aranjat la masa tratativelor. Nu ar fi pentru prima dată când popoare întregi sunt târguite la masa unor conferinţe cu ştaif. Yalta (1945) este un exemplu. Malta (1989) un altul.

În 11 mai 2015 John Kerry s-a întâlnit cu Vladimir Putin la Sochi. Oficial au discutat probleme legate de dosarul iranian, de acţiunile împotriva Statului Islamic şi problema ucrainiană. În spatele uşilor închise problema se pare că s-a concentrat pe ceea ce a devenit dosarul ucrainian. Deoarece Ucraina este o problemă spinoasă. Mai ales pentru Rusia. În calitate de ţară de tranzit a gazului siberian spre Europa, Ucraina este vitală precarei economii ruse, calificată drept nedezvoltată datorită nediversificării ei. Iar în condiţiile unui preţ derizoriu al gazului şi petrolului, Rusia depinde de livrările de gaz spre Europa Centrală şi de Est, ca de aer. Alternativa rusă de luptă împotriva unui preţ scăzut este mărirea livrărilor. Dar pentru ca totul să funcţioneze, este nevoie de un tranzit constant şi nu fragmentat de o ţară ostilă. De aceea a ales varianta de tranzit turcă, după abandonarea proiectului South Stream. Şi speră ca până în decembrie 2016 să poată livra prin noua reţea denumită Turkish Stream în Grecia şi de acolo în Europa. De aceea are nevoie de Grecia ca alternativă viabilă pentru Ucraina. Iar alternativa grecească trebuie să convingă că e viabilă tocmai pe marele partener de afaceri al Rusiei. China. Care din 2018 va importa cantităţi imense de gaze naturale prin noul gazoduct care va uni Siberia cu China. Deoarece Rusia vrea să evite exact situaţia actuală în care este dependentă de Europa pentru livrările sale de gaze. Pentru că dacă nu reuşeşte să convingă Beijingul că are alternative la yuanii chinezeşti, China se va transforma într-un client care va dicta preţul.

După întâlnirea dintre Kerry şi Putin de la Sochi, în 4 iunie, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg a declarat că „Federaţia Rusă nu este o ameninţare imediată pentru NATO, deşi relaţiile bilaterale sunt reci”. Şi a continuat: “Ceea ce vedem reprezintă o mai mare lipsă de predictibilitate, mai multă insecuritate, mai multe tulburări. Dar nu cred, nu vedem o amenințare imediată împotriva oricărei țări NATO dinspre est”.

Aceste declaraţii vin la puţină vreme după ce toată presa occidentală abunda în declaraţii belicoase şi în analize militare care demonstrau clar că zilele până la izbucnirea celui de-al treilea război mondial sunt numărate.

Se va folosi Rusia de Grecia pentru a continua să îşi consolideze influenţa economică în Europa? Pentru că interesul Rusiei în Grecia evident că nu este să o folosească doar ca ţară de tranzit a gazelor sale spre Europa. Grecia este văzută ca un cap de pod sau avanpost al răsăritului în războiul de uzură pe care îl poartă împotriva apusului. Extinderea Uniunii Europene până la graniţele Rusiei, ameninţă din punct de vedere economic Federaţia Rusă. Şi nu numai din punct de vedere economic. Dar şi geopolitic. Încercarea de atragere a Ucrainei pe orbita occidentului echivalează cu un inceput de invazie a Rusiei. Pentru că Rusia nu se poate măsura din punct de vedere economic şi social cu occidentul. Rusia ar fi asimilată economic şi social de statele dezvoltate ale vestului.

Răspunsul Rusiei la acest atac este un cal troian numit Grecia, abandonat de comunitatea europeană la ordinul Washingtonului. Un cal troian care în viitor ar putea fi piesa de rezistenţă a unei rupturi majore în interiorul Uniunii Europene. Se pare că se cedează un stat mic şi înglodat în datorii cum este Grecia, în schimbul Ucrainei, care furnizează o poziţie geostrategică superioară. Direcţia strategică ucrainiană a fost apreciată şi de către planificatorii militari germani în timpul celui de-al doilea război mondial, când principala forţă de izbire împotriva Uniunii Sovietice, s-a deplasat pe direcţia ucrainiană.

Rusia se pare că respectă înţelegerea. Luptele din Donbass şi-au pierdut intensitatea. Iar imediat după referendumul din 5 iulie din Grecia pe tema măsurilor de austeritate impuse de Troică, Putin a discutat cu Tsipras la telefon, asigurându-l de suportul său. Oricum, în primăvară îi promisese 5 miliarde de euro dacă va accepta să devină ţară de tranzit pentru gazele naturale ruseşti către Europa.

Va fi interesant de văzut reacţia Chinei. Care acum se lasă aşteptată.

A DAY THAT NEVER COMES

Când în 1998 au fost stabilite criteriile de convergenţă de către cele 11 state constituente ale eurozonei, nimeni nu şi-a pus problema dacă va exista la un moment dat cineva care va voi să o părăsească. Sau să fie dat afară. Nu a fost creat un mecanism care să stabilească ce criterii trebuie să îndeplinească, sau mai bine zis ce criterii nu a reuşit să îndeplinească un stat, pentru a părăsi eurozona. Filozofia de bază a eurozonei este aceea ca în timp, pe măsură ce vor îndeplini criteriile de convergenţă, toate statele Uniunii Europene să adopte moneda unică. De aceea a şi fost creat European Exchange Rate Mechanism (ERM II), un sistem intermediar unde statul candidat va petrece doi ani înainte de adoptarea monedei unice, pentru a da posibilitatea testării capacităţii de asimilare a criteriilor impuse. Şi pe de altă parte, de a-l impulsiona să grăbească atingerea parametrilor impuşi. Oricum, o Uniune Europeană fără o monedă unică era de neconceput.  Cel puţin până acum.

            Cu cele 350 de miliarde de euro datorii suverane, Grecia este creditată cu titlul de prim stat care va ieşi din eurozonă. Şi chiar din Uniune.  Sau poate va fi dată afară, cu toate că, aşa cum se ştie, nu există mecanismul care să scoată afară din eurozonă un stat cu drepturi depline.

            Grecia a îndeplinit criteriile de convergenţă în 2001, la doi ani de la lansarea monedei euro, în 1 ianuarie 1999. Se pare că încă le mai îndeplineşte. Acum, în 2015, la 14 ani distanţă, sunt voci virale care îndeamnă la excluderea sa din eurozonă numai pe motiv că a acumulat datorii imense. Nimeni nu ştie însă dacă Muntenegru şi Kosovo au îndeplinit vreodată vreun criteriu pentru a adopta euro. Şi totuşi folosesc moneda unică europeană, chiar dacă nu au reprezentanţi în board-ul Băncii Central Europene. Folosirea monedei unice europene este o garanţie pentru aceste două state, că sistemele lor financiare vor rămâne stabile şi eficiente şi nu vor fi expuse riscurilor atacurilor financiare ale unor speculatori financiari internaţionali. Deci, cu toate că nu li se impune să îndeplinească niciun criteriu, cu toate că se pot îndatora după bunul plac, nimeni nu analizează fapul că cele două ţări, care nici măcar nu sunt în Uniunea Europeană, beneficiază de pe urma unei construcţii la care şi-a adus aportul chiar şi mult blamata Grecie. Şi aici ar putea fi amintit numai Pactul de Stabilitate şi Creştere, un acord politic între statele membre U.E., care impune membrilor eurozonei un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din produsul intern brut (PIB) şi ca datoria suverană a statului respectiv să nu depăşească 60% dn PIB. Pactul a fost adoptat la îndemnul ministrului de finanţe al Germaniei, în 1996, ca un preambul la crearea monedei unice europene şi se dorea a fi un gardian al noii monede europene. Criteriul deficitului maxim a fost o piatră de încercare foarte grea mai ales pentru acele economii europene în plină expansiune, fiindu-le frânată creşterea economică, ştiindu-se că  aceasta vine de obicei la pachet cu deficit bugetar mărit şi nivel al împrumuturilor crescut.  Cine au fost cei care au încălcat în primul an de existenţă al monedei unice, Pactul de Stabilitate? Evident, cei care l-au impus, Germania şi Franţa. Nu Spania, nu Portugalia, nu Olanda, sau alte economii mici. Şi nici măcar Grecia.

            Grecia are datorii prea mari şi este incapabilă să îşi reformeze sistemul financiar.

            Grecia avea datorii mari şi acelaşi sistem financiar şi în 2001 când a adoptat moneda unică europeană. Şi totuşi nu a fost o problemă, a îndeplinit criteriile de convergenţă şi a intrat în eurozonă. Dar eurozona nu este pentru Grecia doar o umbrelă financiară menită să-i confere stabilitate. Grecia devine şi un exportator de stabilitate financiară, prin aportul său care face ca Uniunea Europeană să devină prima zonă economică a lumii cu un PIB cumulat de 17 trilioane de USDollars, înaintea Statelor Unite cu 16 trilioane USDollars şi Chinei cu 15 trilioane USDollars. Şi la fel ca şi celelalte membre ale eurozonei, în cei paisprezece ani de apartenenţă la eurozonă, Grecia şi-a adus aportul contributiv la crearea bugetului comun european.

            Cine pierde şi cine câştigă din ieşirea Greciei din zona euro?

            În data de 30 iunie, Grecia trebuie să plătească două rate cumulate din datoria către FMI de 1,5 miliarde de euro, pentru a-şi demonstra buna credinţă şi pentru a avea acces în continuare la sistemele de finanţare internaţionale. Această cumulare este o regulă care se aplică rar de către boardul FMI, cu privire la transferul unor tranşe datorate, şi numai atunci când, din probleme tehnice privind transferul financiar intercontinental, este tehnic imposibil ca acesta să se realizeze în timp util. Cumularea ratei din 5 iunie cu cea din 30 iunie, nu reprezintă deloc o problemă tehnică ci mai degrabă o prelungire a agoniei în care economia Greciei se zbate.

            Din păcate, datele financiare şi staistice ale Greciei nu sunt deloc în măsură să încurajeze continuarea creditării ei. Datoria cumulată se ridică la peste 320 miliarde de euro, din care numai Germaniei îi datorează 56 de miliarde. Datoriile Greciei au atins 177% din produsul intern brut. Produsul intern brut a scăzut cu 25% din 2010, anul în care criza a început să lovească tot mai tare economia greacă

            S-a calculat ca ieşirea controlată a Greciei din zona euro ar putea costa Europa circa 300 de miliarde de euro, pe când ieşirea ei necontrolată ar aduce nota de plată la 1000 de miliarde de euro. Băncile greceşti au o prezenţă susţinută în zona de est a Europei, iar o eventuală intrare în incapacitate de plată a Greciei ar afecta serios sistemele financiare ale Europei răsăritene. Liderii greci nu exclud amânarea pe temen lung sau refuzul de a mai plăti datoriile către creditori.

            Dar este puţin probabil că economia Greciei nu ar putea fi salvată. Potenţialul Greciei este imens şi şi-a demonstrat de-a lungul timpului eficienţa economică. Ani de zile Grecia a constituit un model de succes, având o economie mai dinamică decât a statelor vest europene dezvoltate.

            Dar de când în zonă a apărut cazul Ucraina, se pare că interesul de a ajuta Grecia să depăşească această perioadă dificilă s-a estompat. Interesul pentru Ucraina a crescut exponenţial şi se fac scenarii pentru a ajuta economia ucrainiană să revină pe linia de plutire. Economia ucrainiană este cu mult mai puţin performantă decât cea a Greciei, iar corupţia generalizată lasă puţine opţiuni pentru imaginarea de măsuri de redresare economică. În principiu economia ucrainiană este deţinută de oligarhii ucrainieni care după modelul rusesc, au constituit adevărate imperii economice de tip stat in stat. Măsurile de ajutorare a economiei Ucrainei se vor transforma în transferuri de capital în sacul fără fund al oligarhilor ucrainieni. Iar având în vedere că principala zonă industrială a Ucrainei este acum deţinută de nou înfiinţata Uniune a Republicilor Populare Donetsk şi Lugansk (Novorossia), este clar că încercarea de a aduce pe lina de plutire această ţară este o misiune aproape imposibilă.

            S-a avansat ideea ştergerii a jumătate din datoriile ucrainiene care acum se cifrează la aproximativ 95 % din PIB (atât datoria publică dar şi datoria privată). Iar PIBul Ucrainei a fost în 2014 de 83 miliarde de euro. Deci datoria totală a acestei ţări este de 77 miliarde de euro. Sumele sunt imense, dar interesul în zonă este la fel de mare.

            Să ne amintim că în anii 80-90, Poloniei, care era văzută ca ţara care se opunea pe faţă comunismului, i s-au şters datoriile, ceea ce a constituit un imens ajutor pentru economia poloneză, care acum este cea mai dinamică din estul Europei.

            În Ucraina anului 2015, interesul de a o transforma într-un vârf de lance în lupta împotriva expansionismului rusesc, face ca ideea de ştergere a datoriilor să prindă contur şi să nu mai fie decât o chestie de timp până când se va întâmpla.

            Nu acelaşi interes există pentru Grecia, ţară care este în aceeaşi situaţie. Că a ajuns în acest punct de voie sau de nevoie, nici nu mai contează. Finanţiştii europeni acceptă să piardă 300 de miliarde de euro prin excluderea din Europa a unui stat care se află în Europa de mii de ani. Acceptă să arunce zona de sud est a uniunii într-o degringoladă economică, în condiţiile în care, dacă vor fi afectate de grexit, statele est europene, puternic conectate la sistemul bancar grecesc, îşi vor reveni anevoios, poate doar cu ajutor de la centru. Dar aceste state s-au dovedit buni platnici şi dacă va fi nevoie , BCE, FMI şi ceilalţi creditori vor risca să investească noi sume aici, ştiind-se că aceste sume nu numai că le vor fi returnate la timp şi cu dobândă, dar vor lega şi mai tare estul Europei de vest, întărind şi mai mult legăturile de vasalitate pe care aceste ţări deja le au faţă de statele puternice ale uniunii.

            Dar grexitul nu va fi doar o ieşire pe uşa din dos a Europei a unui stat membru. Există pericolul de contaminare prin care şi alte state membre ale eurozonei şi ale Uniunii Europene ar putea fi alungate, ca urmare ale incapacităţii lor de a plăti datoriile acumulate. Irlanda şi Portugalia sunt în aceeaşi situaţie şi în curând se va pune problema dacă este oportun de a fi susţinute sau dacă nu e mai ieftin să fie şi ele alungate. Anglia este într-o criză de încredere la adresa instituţiilor europene care sunt bănuite că fac doar jocurile unor corporaíi, fără nicio legătură cu menirea lor de instituţii de coordonare comunitară. Tot mai multe voci din Anglia cer ieşirea din Uniunea Europeană, ca să nu mai vorbim că deja, termenul de adoptare al monedei unice  nici nu mai este amintit.

            Neîncrederea tot mai accentuată a statelor mici ale Uniunii Europene în jocul pe care îl fac marile puteri, va duce foarte probabil de la grexit la euroexit. Adică dezintegrarea construcţiei începute după cel de-al doilea război mondial, prin care se dorea întemeierea unei Europe unite.

            Un astfel de tsunami nu mai este privit ca pe o imposibilitate de către liderii europeni şi cei mondiali.

Abandonarea Greciei în favoarea Ucrainei, doar pentru a susţine ofensiva pe care statele Unite şi aliaţii săi au început-o împotriva Federaţiei Ruse, va duce la reconsiderarea încrederii pe care statele cu economii precare din estul Europei, o acordă centrelor financiare şi de putere ale Uniunii Europene. Statele Europei de Est au economii prea slabe şi prea vulnerabile, pentru a fi târâte în imensul malaxor de interese în care puternicii lumii vor să le folosească. De curând Polonia şi-a reafirmat neîncrederea în alianţa pe care Uniunea Europeană a încheiat-o pe tăcute cu Statele Unite în privinţa viitorului evenimentelor care se desfăşoară în zona de est a Europei (Ucraina), alegând un preşedinte eurosceptic. Andrzej Duda este cunoscut drept un eurosceptic moderat şi care susţine nevoia de schimbare a Europei.

Liderii statelor est europene oscilează între estul rusesc şi vestul americano-european pe bună dreptate. După ce ani de zile statele estice ale uniunii au fost tratate ca niste membri de mâna a doua, cărora li s-a făcut un hatâr imens că au fost primite în uniune, neadmiţându-se niciodată aportul imens economic pe care aceste state le-au adus prin deschiderea pieţelor economice de zeci de milioane de locuitori, deschiderea drumului către resurse şi către mâna de lucru ieftină, motor al creşterii economice a statelor din vest, după toate acestea,  odată cu venirea crizei economice mondiale, au fost lăsate să se descurce singure, neluându-se în considerare faptul că pentru o economie precară, care marşează spre a reduce decalajele faţă de economiile dezvoltate, criza economică a fost echivalentul închiderii robinetului de oxigen pentru un scufundător.  Când state lovite puternic de criză precum Grecia, Cipru, Ungaria, Slovacia, au căutat în est noi variante de finanţare şi noi pieţe de desfacere pentru produsele lor, precum şi renegocierea contractelor vitale pentru energie, au fost aspru pedepsite de către diriguitorii de la Bruxelles, acuzându-le de trădare a intereselor comunitare. Sunt acuzate că încearcă instituirea unor regimuri dictatoriale, sau de orientare dictatorială.

Grexitul echivalează cu o pedeapsă. Nu contează a cui va fi iniţiativa ieşirii din uniune şi din eurozonă. Dar grexitul trebuie să constituie o lecţie învăţată pentru statele est europene. Atâta vreme cât îi vor fi servite interesele, vestul Europei va avea numai cuvinte de laudă. Dacă nu, laudele se vor transforma în acuzaţii.

Poate că grexitul este tocmai momentul oportun ca statele estice să se unească în apărarea Greciei, demonstrând acea coeziune de zonă, coeziune care a lipsit şi lipseşte occidentului.

Poate că este tocmai vremea ca grexitul să se transforme în est-exit.

GREXIT - ZIUA CUŢITELOR LUNGI

              Ziua de 5 iunie 2015 ar putea intra în istoria Greciei ca „Ziua cuţitelor lungi”. Grexitul, dacă va fi, va fi unul însângerat.

            Nacht der langen Messer. Noaptea cuţitelor lungi. A avut loc în Germania între 30 iunie şi 2 iulie 1934, când SS-ul (Shutzstaffel) a decapitat pur şi simplu conducerea SA (Sturmabteilung). Adolf Hitler a ordonat SS-ului să decapiteze SA-ul şi să-l asasineze pe şeful său Ernst Rohm, cu toate că Hitler, ca şi SS-ul erau creaţia acestuia. După primul război mondial, fostul caporal Adolf Hitler a fost subordonatul fostului căpitan Ernst Rohm în cadrul noului partid de extremă dreaptă NSDAP. Rohm a văzut în guralivul, fanfaronul şi antisemitul Hitler, liderul partidului nazist, lider care el, cu trecutul şi prezentul său, nu putea fi. Hitler a fost creaţia lui Rohm, care credea că fanfaronul guraliv va putea fi manevrat astfel încât, NSDAP-ul va fi instrumentul său de accedere la guvernarea Germaniei. Dar nu a fost să fie aşa. Se pare că în noaptea de 30 iunie, însuşi Hitler şi-a descărcat Luggerul în cel care-i fusese mentor.

            Încă de la obţinerea independenţei, în 1821, Grecia a avut o lungă istorie în intrare în incapacitate de plată. De fapt, ca stat independent, Grecia a înregistrat nu mai puţin de cinci default-uri. Patru numai în secolul XIX: 1826, 1843, 1860, 1894. Şi numai unul în secolul XX: 1932. În lume, doar Venezuela şi Ecuador o depăşesc la numărul de default-uri: 10.

            Prima intrare în incapacitate de plată a avut loc imediat după obţinerea independenţei şi transformarea fostei provincii otomane în stat suveran. Războiul grec de independenţă, a fost văzut de puterile occidentale ale Europei ca o oportunitate de a limita influenţa otomană în estul Europei, şi mai ales în Balcani. Limitatrea acestei influenţe, şi aducerea acestui teritoriu european pe orbita intereselor economice ale occidentului, s-a concretizat prin susţinerea societăţii secrete Filiki Eteria (Societatea Prietenilor) cu un credit garantat de London Stock Exchange de 475000 lire sterline în 1824 şi mai apoi, de 1,1 milioane de lire sterline în 1825. Ambele credite erau finanţate prin bonduri publice cu o depunere iniţială de numai 10 procente din valoare, rămânând ca restul sumei să fie achitată ulterior. Deci pe hârtie Grecia a fost împrumutată cu 1,575 milioane de lire sterline, dar în realitate, ar fi trebuit să primească pentru început doar 157500 de lire sterline. De fapt, nu a primit decât încurajări pentru că fondurile s-au scurs în destinaţii obscure ale intermediarilor afacerii. L-au primit totuşi pe Lord Byron, un poet de succes care a luptat şi a murit alături de greci, nu înainte de a lăsa posterităţii opere minunate despre idealurile de libertate ale patrioţilor greci. Restul sumei negociate în birourile elegante ale occidentului nu a mai fost nici măcar amintită, motivul fiind că lupta pentru independenţă şi împotriva hegemoniei otomane s-a transformat într-un veritabil război civil.

            Nu se ştie câţi bani au ajuns în Grecia.

            Al doilea default a survenit în 1843 şi a fost generat de împrumutul de 60 de milioane de drahme, pe care Grecia, ca stat independent l-a antamat în 1832 pentru dezvoltarea armatei sale şi pentru, evident, înscăunarea pe tronul regatului a lui Otto , prinţul bavarez pe care englezii l-au impus ca rege al Greciei. În epocă apăruse ideea că popoarele balcanice nu se puteau autoguverna prin conducători pământeni, ca urmare a lungii lor istorii de vasali ai unui imperiu care era supranumit  „bolnavul Europei”, cunoscut pentru corupţia sa endemică. Şi drept urmare se încerca implementarea în Balcani a unei politici a importului de monarhii din vestul Europei.

            În 1860 Grecia a trecut prin al treilea default, ca urmare a excluderii sale de pe pieţele de capital, deoarece avea deja un curriculum încărcat pe zona de intrare în incapacitate de plată. Guvernul grec nu reuşea să se împrumute decât la dobânzi duble faţă de cele practicate pe pieţele financiare.

            1894 a fost anul celui de-al patrulea default. Motivul a fost că după unele reforme făcute în deceniul 7 al secolului XIX, având din nou acces pe pieţele de capital, guvernul grec s-a împrumutat, fără să mai poată achita.

Deja devenise o tradiţie.

            Se pare că vestul Europei pedepsea drastic Grecia pentru că se împrumutase în vederea susţinerii ofensivei Europei împotriva Orientului reprezentat de Imperiul Otoman. Era de fapt o cruciadă economică ce avea drept scop acapararea pieţelor estice şi balcanice ale Europei, spre folosul evident al economiilor puternice ale occidentului. Franţa, Anglia şi nou apăruta pe hartă Gemania, îşi făcuseră un scop din alungarea otomanilor din Europa, folosindu-se în acest scop de dorinţa de libertate ale popoarelor balcanice oprimate. Oprimate sau nu, popoarele balcanice s-au ridicat cu mult curaj la luptă, dar cu furci şi cu topoare, chiar şi în secolul XIX, era cam greu să învingi redutabila armată a sultanului. Aşa că era nevoie de bani, pentru arme, pentru provizii, pentru plata strategilor şi mercenarilor angajaţi. Poate că ar fi fost cinstit ca aceşti bani să fie furnizaţi direct de către cei care urmau să devină beneficiarii luptei lor, cetăţenii statelor occidentale. Poate că sângele vărsat de greci, bulgari, sârbi, români, era totuşi un aport suficient pentru câştigarea libertăţii ţărilor lor.

            Dar occidentul a preferat să îi încurajeze de pe margine şi să-i împrumute cu dobânzi ameţitoare, iar când guvernele nu mai puteau plăti, erau sancţionate cu excluderea de pe pieţele financiare. Dar cum de la un om sărac nu ai ce să iei, specialiştii occidentali în colonialism recomandau iertarea de datorii, şi noi împrumuturi care să resusciteze economiile balcanice, neperformante.

            În secolul XXI nu s-a schimbat nimic. Grecia are datorii de 350 de miliarde de euro.  Pentru a obţine bunăvoinţa creditorilor, Grecia a plătit către FMI o rată de circa 750 milioane de euro. Dar are nevoie de 2,5 miliarde de euro pentru a nu intra în incapacitate de plată.

            De afară, Grecia este văzută ca o ţară care se împrumută, iar cînd banii se termină, se împrumută iar. Un studiu european arată că grecul obişnuit nu este convins că plata taxelor şi impozitelor către bugetul de stat este un act benefic pentru societate.

            Se împrumută guvernul grec, nicio îndoială, dar ca să te împrumuţi este nevoie ca şi în dragoste, de doi: un creditor şi un debitor. Aşa cum mite nu poate fi mită decât când există doi infractori, cel care dă şi cel care ia mita, la fel este şi în cazul împrumutrilor, ai nevoie de un creditor, pentru a deveni dator vândut.

            Cel mai relevant episod din aşa zisa spirală a împrumuturilor greceşti, care au adus ţara pe marginea prăpastiei financiare s-a petrecut în anul 2011, când toate instituţiile financiare cântau prohodul sistemului economic grecesc. În octombrie 2011, cu toate că era încă de pe atunci în pragul falimentului, Der Spiegel dezvăluie în ediţia sa online de luni, 15 octombrie 2011, că guvernul grec intenţionează să cumpere patru fregate franţuzeşti ultramoderne, în valoare de 300 milioane de euro bucata. Ştirea a picat ca o bombă imediat după ce presa spaniolă scrisese despre intenţia Greciei de a achiziţiona un număr de 400 de tancuri americane de tip M1A1 Abrams, second hand. Presa europeană dar mai ales cea germană este inflamată la maxim, titrând că Grecia intenţionează să cumpere fregatele practic pe banii germanilor, cei mai mari contribuitori la bugetul comunitar, buget din care Grecia era împrumutată fără a se mai analiza dacă are posibilitatea de a-i mai restitui. Fregatele erau construite de concernul francez de stat DCNS, care concurase pentru contractul respectiv cu nemţii de la Thyssen Krupp. Este foarte clar că dacă germanii ar fi câştigat contractul ar fi tăcut mâlc şi probabil că cei care ar fi arătat cu degetul spre risipitorii greci ar fi fost fără îndoială francezii.

             Episodul aminteşte o altă afacere veroasă instrumentată de exponenţii finanţelor mondiale când, la sfârşitul anilor 90 România era forţată să cumpere 92 de elicoptere americane în valoare de aproape un miliard de dolari, de la compania Bell Helicopters, cu promisiunea de retehnologizare a fostei uzine IAR de la Ghimbav, Brasov. În acel moment România era în tratative cu FMI, pentru acordarea unor împrumuturi de urgenţă care ar fi ajutat la evitarea unui eventual default. Se pare că factorii responsabili de la Bucureşti, nu au căzut în plasă, drept pentru care contractul nu a mai fost semnat.

             De-a lungul istoriei recente, statele occidentale ale Europei au privit Balcanii şi în general estul Europei ca pe nişte cunoaştinţe de mâna a doua, rudele sărace de la ţară. Şi-au adus aminte de Balcani doar când interesele lor de puteri europene au cerut-o. Şi atunci când au putut să se folosească de aceste rude sărace, economic şi politic. Nu au văzut Balcanii ca pe un partener economic şi politic, de o importanţă indiscutabil mai redusă, dar nu nesemnificativă ci ca pe un teren de experimente politice şi militare.

Ce au realizat?  

Au radicalizat populaţiile ţărilor balcanice şi est europene, asmuţindu-le iniţial împotriva inamicului oriental, Imperiul Otoman, pentru a prelua pentru occidentali influenţa economică şi politică, iar mai apoi împotriva inamicului economic din est, Federaţia Rusă. Prin politica de neocolonialism economic, dusă de puterile occidentale influenţate de Statele Unite, au venit la putere partide şi lideri extremişti sau de orientare extremistă (SYRIZA-partid maoist- în Grecia, Victor Orban în Ungaria) şi mai mult au orientat întreaga zonă, puternic dependentă de gazele ruseşti, către Federaţia Rusă.  Balcanii vor deveni, dacă nu au devenit deja, un pion pe o tablă de şah, fără de care victoria devine imposibilă. De Balcani depinde viitorul Turkish Streamului, gazoductul care va uni Rusia cu Europa. Slovacia, prin premierul Figo, a propus deja un proiect Eaststring, adică un gazoduct care să conecteze Turcia cu Grecia, Bulgaria, România, Slovacia. Estul Europei nu mai execută întocmai ordinele venite de la Bruxelles. Începe să conştientizeze că este folosit în jocurile celor mari. Şi îşi activează sistemul de autoapărare. Îşi activează instinctul de conservare.

În 5 iunie, Grecia ar putea intra în incapacitate de plată.

Pentru a şasea oară.

GENTLEMEN'S AGREEMENT

Orice se poate spune despre acordul Minsk II, numai că ar fi un gentlemen’s agreement nu. Un gentlemen’s agreement este o înţelegere bazată pe onoarea fiecărei părţi. Este o înţelegere mai viabilă decât un contract scris.

În 11 februarie 2015, la Minsk, s-au pus bazele procesului de dezmembrare al Ucrainei. În cele 13 puncte, membrii formatului Normandia au stabilit sub semnătură, că Ucraina încetează să mai existe în forma de până la lovitura de stat a Euromaidanului. Formă stabilită tot sub semnătură, pe un tratat din 1994, când Ucraina a fost convinsă să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de la defuncta Uniune Sovietică.

             

            Parteneriatul Estic este un acord de asociere pe care Uniunea Europeană l-a încheiat cu  Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus.  Acest proiect a fost inițiat de Polonia și Suedia în 2008. Primul summit a avut loc la data de 7 mai 2009 la Praga. Acum aceste state formează zona gri.

Statele occidentale ale Uniunii Europene, au fost reticente în 2008, atunci când iniţiativa polono-suedeză s-a materializat, fiind înfiinţat Parteneriatul Estic, care are ca scop declarat o cooperare economică mai strânsă cu statele semnatare, foste republici unionale sovietice. Se temeau de reacţia Rusiei, care a şi acuzat Uniunea Europeană de tentativă de extindere în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Adică în spaţiul pe care Rusia a considerat întotdeauna că îi aparţine de drept. Dar protestele Rusiei s-au lovit de hotărârea de neclintit a polonezilor şi suedezilor, care au reuşit să clădească un adevărat parteneriat între EU şi fostele republici sovietice.

Dintre cele şase membre ale parteneriatului, doar două s-au dovedit cu adevărat valoroase pentru Uniunea Europeană: Azerbaidjan şi Georgia. Prima este oţară producătoare de hidrocarburi, cu rezerve suficiente pentru alimentarea Europei de Est pentru o perioadă îndelungată de timp. A doua este valoroasă ca ţară de tranzit spre Europa. Apăruse deja ideea diversificării surselor de alimentare cu hidrocarburi, pentru a contracara influenţa Rusiei în estul Europei. Zonă care trebuia stabilizată din punct de vedere economic şi care depindea de resursele de hidrocarburi siberiene suficient de mult pentru ca Rusia să poată dicta politic şi economic. Intruziunea rusă în zona estică a Uniunii, zonă care tocmai beneficiase de ultimul val al extinderii europene, începuse să devină stânjenitoare şi periculoasă. Investiţiile ruseşti în economiile fostelor state socialiste ale Uniunii Europene, investiţii aflate la marginea legalităţii (marile privatizări cu parfum KGB), precum şi exportul de corupţie, făceau vulnerabile aceste state. S-a considerat în acel moment că rezolvarea acestor probleme prin diversificarea surselor de import al hidrocarburilor era unica soluţie viabilă, în lupta disperată cu colosul rus.

Azerbaidjanul şi Georgia erau din acest punct de vedere, ţările ideale pentru materializarea acestei strategii, iniţiindu-se  Proiectul Nabucco. Proiectul Nabucco ar fiocolit Rusia, conectând Europa de Est cu zonele bogate în gaze naturale din nordul mării Caspice. Proiectul iniţial ar fi fost un gazoduct lung de 3300 km, iar lucrările de construcţie ar fi început în 2011, urmând să se termine în 2014. Costul iniţial estimat era de 4,5 miliarde de euro, dar pe parcurs se pare că ar fi ajuns de fapt la apropae 8 miliarde. Gazoductul urma să unească Azerbaidjanul cu Bulgaria, tranzitând Georgia şi Turcia. Pregătirile pentru acest proiect au început încă din 2002, iar acordul a fost semnat între Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria la 13 iulie 2009. În funcţie de situaţie, gazele puteau fi preluate din Iraq, Turkmenistan sau Kazahstan.

Dar proiectul Nabucco, era deja un muribund menţinut în viaţa de aparate.

În data de 8 august 2008, Federaţia Rusă trimite trupe în sprijinul regimului separatist al Osetiei de Sud. Începutul ostilităţilor fusese deschis de către trupele neexperimentatului preşedinte georgian Mihail Saakashvilly, care au întreprins o operaţiune militară împotriva separatiştilor oseţi. Evident, tulburările socio-politice din cele două enclave, Osetia de Sud şi Abhazia, mocneau de ceva vreme, şi anume cam de când începuseră să se cristalizeze tratativele Uniunii Europene cu Republica Azerbaidjan, în vederea începerii livrărilor de gaze naturale azere spre estul Europei. În cadrul acestor tratative, Georgiei îi revenea rolul de ţară de tranzit, cu imense beneficii şi mai ales cu o alternativă europeană la statutul de satelit caucazian al Rusiei. Alternativa integrării europeane, venea la pachet cu promisiunea de aderare la NATO, ceea ce ar fi rezolvat şi problema securităţii micului stat caucazian, care avea destule recidive istorice de nesupunere la ordinele Kremlinului. În momentul în care tratativele pentru proiectul Nabucco se apropiau de final,  tensiunile în Georgia creşteau, finalizându-se într-un sângeros război de 6 zile, în care trupele ruse au invadat republica, apropiindu-se de capitala Tbilisi, ameninţând cu ocuparea totală a ţării.

            Ce au făcut Uniunea Europeană , Statele Unite şi NATO pentru a ajuta mica şi democratica republică Georgia strivită de uriaşa şi nedemocratica sa vecină, Federaţia Rusă?

            Nimic.

            Doar declaraţii de presă, încurajări, păreri de rău, ridicări din umeri....

            Cu toate că trupele de elită georgiene ajutau SUA în cadrul operaţiunii Iraqi Freedom, Georgia nu a primit niciun ajutor în războiul pe care l-a purtat împotriva Rusiei. Nici Uniunea Europeană nu a făcut nimic pentru a ajuta Georgia, în pofida tuturor promisiunilor anterioare, în baza cărora, Georgia a avut curajul să-şi înfrunte puternicul său vecin. Garanţiile de securitate europene şi americane, neconcretizate niciodată printr-un tratat oficial ci doar printr-un elegant gentlemen’s agreement, s-au dovedit doar vorbe în vânt.

            Liderii occidentali sperau poate că prin politica nonintervenţionismului, vor putea salva nesigurul proiect Nabucco, proiect considerat vital pentru securitatea energetică a Uniunii.

            Nu a fost aşa.

            Chiar la semnarea, un an mai târziu, a acordului pentru proiectul Nabucco, devenise clar că proiectul devenea nefezabil din cauza refuzului Azerbaidjanului de a mai participa în calitate de furnizor de gaze naturale. Ruşii au reuşit să-i convingă pe oficialii azeri că ceea ce s-a întâmplat în Georgia în 2008, se putea întâmpla şi în Azerbaidjan, în enclava armeană Nagorno Karabah, aflată pe teritoriul lor. Şi mai ales, azerii s-au convins că, în cazul unui conflict, nu se vor putea aştepta la vreun ajutor din partea occidentului.

Azerii trăseseră deja învăţăminte din lecţia amară a georgienilor.

Ucraina a repetat la indigo scenariul Georgiei, încă de la venirea la putere a coaliţiei proocidentale, prin lovitura de stat a Euromaidanului de la Kiev. Ca şi cum nimeni nu ar fi învăţat nimic din evenimentele din vara lui 2008, liderii ucrainieni amăgiţi de promisiunile europene şi americane au orientat Ucraina din punct de vedere politic către vest, cu toate că nu trebuie să fii expert pentru a-ţi imagina reacţia Rusiei. Care nu s-a lăsat aşteptată, având în vedere că îi erau periclitate rutele de tranzit ale gazului siberian către clienţii europeni. Primul ministru ucrainian, Arseny Yatsenyuk, nu a fost capabil să gestioneze criza declanşată în provinciile secesioniste, Crimeea şi Donbass, armata ucrainiană având o reacţie disproporţionată faţă de nou înfiinţatele Forţe de Autoapărare ale celor două republici autoproclamate în estul Ucrainei. Exact ca în cazul trupelor georgiene care în 2008 au atacat populaţia celor două enclave separatiste Osetia de Sud şi Abhazia. Şi la fel ca în 2008, Rusia a intervenit în apărarea etnicilor ruşi.

Problema Parteneriatului Estic este că lasă loc de interpretări. Nu a devenit o platformă de susţinere a unei eventuale noi extinderi a Uniunii Europene. De altfel, la preluarea mandatului în fruntea Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Junker, a declarat răspicat că în perioada preşedenţiei sale, Uniunea nu va mai îngloba noi membri.

Parteneriatul Estic nu este şi nici nu va putea fi o platformă de cooperare pur economică, din moment ce Belarus şi Kazahstan au devenit membri fondatori ai Uniunii Vamale.

Parteneriatul estic a fost gândit la vremea când a fost propus, ca un fel de zonă de manevră a intereselor energetice ale Uniunii Europene. Un spaţiu unde să se poată experimenta diverse variante prin care Europa să poată să se rupă de dependenţa de Rusia. Dar în timp el s-a transformat într-un veritabil paratrăsnet care să abată atacurile hibride ale Rusiei, de la Europa de Est, nou intrată în Uniunea Europeană, la fostele republici sovietice, mult mai apropiate de interesele Moscovei decât statele est europene, foste socialiste.

Dar inevitabil, cele şase partenere ale Europei şi membre ale Parteneriatului Estic, au devenit statele gri ale Europei.  State debusolate de indecizia factorilor responsabili europeni şi timorate de hotărârea acţiunilor  liderilor de la Kremlin.

            În Geneza, 22/8, se spune că Dumnezeu a pus la grea încercare credința lui Abraham: i-a poruncit să meargă pe un munte în „pământul Moria” şi să-l jertfească pe Isac, fiul său.

            În Minsk, la 11 februarie 2015, Europa a jertfit Ucraina. În 2008, jertfise Georgia.