GREXIT - ZIUA CUŢITELOR LUNGI

              Ziua de 5 iunie 2015 ar putea intra în istoria Greciei ca „Ziua cuţitelor lungi”. Grexitul, dacă va fi, va fi unul însângerat.

            Nacht der langen Messer. Noaptea cuţitelor lungi. A avut loc în Germania între 30 iunie şi 2 iulie 1934, când SS-ul (Shutzstaffel) a decapitat pur şi simplu conducerea SA (Sturmabteilung). Adolf Hitler a ordonat SS-ului să decapiteze SA-ul şi să-l asasineze pe şeful său Ernst Rohm, cu toate că Hitler, ca şi SS-ul erau creaţia acestuia. După primul război mondial, fostul caporal Adolf Hitler a fost subordonatul fostului căpitan Ernst Rohm în cadrul noului partid de extremă dreaptă NSDAP. Rohm a văzut în guralivul, fanfaronul şi antisemitul Hitler, liderul partidului nazist, lider care el, cu trecutul şi prezentul său, nu putea fi. Hitler a fost creaţia lui Rohm, care credea că fanfaronul guraliv va putea fi manevrat astfel încât, NSDAP-ul va fi instrumentul său de accedere la guvernarea Germaniei. Dar nu a fost să fie aşa. Se pare că în noaptea de 30 iunie, însuşi Hitler şi-a descărcat Luggerul în cel care-i fusese mentor.

            Încă de la obţinerea independenţei, în 1821, Grecia a avut o lungă istorie în intrare în incapacitate de plată. De fapt, ca stat independent, Grecia a înregistrat nu mai puţin de cinci default-uri. Patru numai în secolul XIX: 1826, 1843, 1860, 1894. Şi numai unul în secolul XX: 1932. În lume, doar Venezuela şi Ecuador o depăşesc la numărul de default-uri: 10.

            Prima intrare în incapacitate de plată a avut loc imediat după obţinerea independenţei şi transformarea fostei provincii otomane în stat suveran. Războiul grec de independenţă, a fost văzut de puterile occidentale ale Europei ca o oportunitate de a limita influenţa otomană în estul Europei, şi mai ales în Balcani. Limitatrea acestei influenţe, şi aducerea acestui teritoriu european pe orbita intereselor economice ale occidentului, s-a concretizat prin susţinerea societăţii secrete Filiki Eteria (Societatea Prietenilor) cu un credit garantat de London Stock Exchange de 475000 lire sterline în 1824 şi mai apoi, de 1,1 milioane de lire sterline în 1825. Ambele credite erau finanţate prin bonduri publice cu o depunere iniţială de numai 10 procente din valoare, rămânând ca restul sumei să fie achitată ulterior. Deci pe hârtie Grecia a fost împrumutată cu 1,575 milioane de lire sterline, dar în realitate, ar fi trebuit să primească pentru început doar 157500 de lire sterline. De fapt, nu a primit decât încurajări pentru că fondurile s-au scurs în destinaţii obscure ale intermediarilor afacerii. L-au primit totuşi pe Lord Byron, un poet de succes care a luptat şi a murit alături de greci, nu înainte de a lăsa posterităţii opere minunate despre idealurile de libertate ale patrioţilor greci. Restul sumei negociate în birourile elegante ale occidentului nu a mai fost nici măcar amintită, motivul fiind că lupta pentru independenţă şi împotriva hegemoniei otomane s-a transformat într-un veritabil război civil.

            Nu se ştie câţi bani au ajuns în Grecia.

            Al doilea default a survenit în 1843 şi a fost generat de împrumutul de 60 de milioane de drahme, pe care Grecia, ca stat independent l-a antamat în 1832 pentru dezvoltarea armatei sale şi pentru, evident, înscăunarea pe tronul regatului a lui Otto , prinţul bavarez pe care englezii l-au impus ca rege al Greciei. În epocă apăruse ideea că popoarele balcanice nu se puteau autoguverna prin conducători pământeni, ca urmare a lungii lor istorii de vasali ai unui imperiu care era supranumit  „bolnavul Europei”, cunoscut pentru corupţia sa endemică. Şi drept urmare se încerca implementarea în Balcani a unei politici a importului de monarhii din vestul Europei.

            În 1860 Grecia a trecut prin al treilea default, ca urmare a excluderii sale de pe pieţele de capital, deoarece avea deja un curriculum încărcat pe zona de intrare în incapacitate de plată. Guvernul grec nu reuşea să se împrumute decât la dobânzi duble faţă de cele practicate pe pieţele financiare.

            1894 a fost anul celui de-al patrulea default. Motivul a fost că după unele reforme făcute în deceniul 7 al secolului XIX, având din nou acces pe pieţele de capital, guvernul grec s-a împrumutat, fără să mai poată achita.

Deja devenise o tradiţie.

            Se pare că vestul Europei pedepsea drastic Grecia pentru că se împrumutase în vederea susţinerii ofensivei Europei împotriva Orientului reprezentat de Imperiul Otoman. Era de fapt o cruciadă economică ce avea drept scop acapararea pieţelor estice şi balcanice ale Europei, spre folosul evident al economiilor puternice ale occidentului. Franţa, Anglia şi nou apăruta pe hartă Gemania, îşi făcuseră un scop din alungarea otomanilor din Europa, folosindu-se în acest scop de dorinţa de libertate ale popoarelor balcanice oprimate. Oprimate sau nu, popoarele balcanice s-au ridicat cu mult curaj la luptă, dar cu furci şi cu topoare, chiar şi în secolul XIX, era cam greu să învingi redutabila armată a sultanului. Aşa că era nevoie de bani, pentru arme, pentru provizii, pentru plata strategilor şi mercenarilor angajaţi. Poate că ar fi fost cinstit ca aceşti bani să fie furnizaţi direct de către cei care urmau să devină beneficiarii luptei lor, cetăţenii statelor occidentale. Poate că sângele vărsat de greci, bulgari, sârbi, români, era totuşi un aport suficient pentru câştigarea libertăţii ţărilor lor.

            Dar occidentul a preferat să îi încurajeze de pe margine şi să-i împrumute cu dobânzi ameţitoare, iar când guvernele nu mai puteau plăti, erau sancţionate cu excluderea de pe pieţele financiare. Dar cum de la un om sărac nu ai ce să iei, specialiştii occidentali în colonialism recomandau iertarea de datorii, şi noi împrumuturi care să resusciteze economiile balcanice, neperformante.

            În secolul XXI nu s-a schimbat nimic. Grecia are datorii de 350 de miliarde de euro.  Pentru a obţine bunăvoinţa creditorilor, Grecia a plătit către FMI o rată de circa 750 milioane de euro. Dar are nevoie de 2,5 miliarde de euro pentru a nu intra în incapacitate de plată.

            De afară, Grecia este văzută ca o ţară care se împrumută, iar cînd banii se termină, se împrumută iar. Un studiu european arată că grecul obişnuit nu este convins că plata taxelor şi impozitelor către bugetul de stat este un act benefic pentru societate.

            Se împrumută guvernul grec, nicio îndoială, dar ca să te împrumuţi este nevoie ca şi în dragoste, de doi: un creditor şi un debitor. Aşa cum mite nu poate fi mită decât când există doi infractori, cel care dă şi cel care ia mita, la fel este şi în cazul împrumutrilor, ai nevoie de un creditor, pentru a deveni dator vândut.

            Cel mai relevant episod din aşa zisa spirală a împrumuturilor greceşti, care au adus ţara pe marginea prăpastiei financiare s-a petrecut în anul 2011, când toate instituţiile financiare cântau prohodul sistemului economic grecesc. În octombrie 2011, cu toate că era încă de pe atunci în pragul falimentului, Der Spiegel dezvăluie în ediţia sa online de luni, 15 octombrie 2011, că guvernul grec intenţionează să cumpere patru fregate franţuzeşti ultramoderne, în valoare de 300 milioane de euro bucata. Ştirea a picat ca o bombă imediat după ce presa spaniolă scrisese despre intenţia Greciei de a achiziţiona un număr de 400 de tancuri americane de tip M1A1 Abrams, second hand. Presa europeană dar mai ales cea germană este inflamată la maxim, titrând că Grecia intenţionează să cumpere fregatele practic pe banii germanilor, cei mai mari contribuitori la bugetul comunitar, buget din care Grecia era împrumutată fără a se mai analiza dacă are posibilitatea de a-i mai restitui. Fregatele erau construite de concernul francez de stat DCNS, care concurase pentru contractul respectiv cu nemţii de la Thyssen Krupp. Este foarte clar că dacă germanii ar fi câştigat contractul ar fi tăcut mâlc şi probabil că cei care ar fi arătat cu degetul spre risipitorii greci ar fi fost fără îndoială francezii.

             Episodul aminteşte o altă afacere veroasă instrumentată de exponenţii finanţelor mondiale când, la sfârşitul anilor 90 România era forţată să cumpere 92 de elicoptere americane în valoare de aproape un miliard de dolari, de la compania Bell Helicopters, cu promisiunea de retehnologizare a fostei uzine IAR de la Ghimbav, Brasov. În acel moment România era în tratative cu FMI, pentru acordarea unor împrumuturi de urgenţă care ar fi ajutat la evitarea unui eventual default. Se pare că factorii responsabili de la Bucureşti, nu au căzut în plasă, drept pentru care contractul nu a mai fost semnat.

             De-a lungul istoriei recente, statele occidentale ale Europei au privit Balcanii şi în general estul Europei ca pe nişte cunoaştinţe de mâna a doua, rudele sărace de la ţară. Şi-au adus aminte de Balcani doar când interesele lor de puteri europene au cerut-o. Şi atunci când au putut să se folosească de aceste rude sărace, economic şi politic. Nu au văzut Balcanii ca pe un partener economic şi politic, de o importanţă indiscutabil mai redusă, dar nu nesemnificativă ci ca pe un teren de experimente politice şi militare.

Ce au realizat?  

Au radicalizat populaţiile ţărilor balcanice şi est europene, asmuţindu-le iniţial împotriva inamicului oriental, Imperiul Otoman, pentru a prelua pentru occidentali influenţa economică şi politică, iar mai apoi împotriva inamicului economic din est, Federaţia Rusă. Prin politica de neocolonialism economic, dusă de puterile occidentale influenţate de Statele Unite, au venit la putere partide şi lideri extremişti sau de orientare extremistă (SYRIZA-partid maoist- în Grecia, Victor Orban în Ungaria) şi mai mult au orientat întreaga zonă, puternic dependentă de gazele ruseşti, către Federaţia Rusă.  Balcanii vor deveni, dacă nu au devenit deja, un pion pe o tablă de şah, fără de care victoria devine imposibilă. De Balcani depinde viitorul Turkish Streamului, gazoductul care va uni Rusia cu Europa. Slovacia, prin premierul Figo, a propus deja un proiect Eaststring, adică un gazoduct care să conecteze Turcia cu Grecia, Bulgaria, România, Slovacia. Estul Europei nu mai execută întocmai ordinele venite de la Bruxelles. Începe să conştientizeze că este folosit în jocurile celor mari. Şi îşi activează sistemul de autoapărare. Îşi activează instinctul de conservare.

În 5 iunie, Grecia ar putea intra în incapacitate de plată.

Pentru a şasea oară.

GENTLEMEN'S AGREEMENT

Orice se poate spune despre acordul Minsk II, numai că ar fi un gentlemen’s agreement nu. Un gentlemen’s agreement este o înţelegere bazată pe onoarea fiecărei părţi. Este o înţelegere mai viabilă decât un contract scris.

În 11 februarie 2015, la Minsk, s-au pus bazele procesului de dezmembrare al Ucrainei. În cele 13 puncte, membrii formatului Normandia au stabilit sub semnătură, că Ucraina încetează să mai existe în forma de până la lovitura de stat a Euromaidanului. Formă stabilită tot sub semnătură, pe un tratat din 1994, când Ucraina a fost convinsă să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de la defuncta Uniune Sovietică.

             

            Parteneriatul Estic este un acord de asociere pe care Uniunea Europeană l-a încheiat cu  Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus.  Acest proiect a fost inițiat de Polonia și Suedia în 2008. Primul summit a avut loc la data de 7 mai 2009 la Praga. Acum aceste state formează zona gri.

Statele occidentale ale Uniunii Europene, au fost reticente în 2008, atunci când iniţiativa polono-suedeză s-a materializat, fiind înfiinţat Parteneriatul Estic, care are ca scop declarat o cooperare economică mai strânsă cu statele semnatare, foste republici unionale sovietice. Se temeau de reacţia Rusiei, care a şi acuzat Uniunea Europeană de tentativă de extindere în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Adică în spaţiul pe care Rusia a considerat întotdeauna că îi aparţine de drept. Dar protestele Rusiei s-au lovit de hotărârea de neclintit a polonezilor şi suedezilor, care au reuşit să clădească un adevărat parteneriat între EU şi fostele republici sovietice.

Dintre cele şase membre ale parteneriatului, doar două s-au dovedit cu adevărat valoroase pentru Uniunea Europeană: Azerbaidjan şi Georgia. Prima este oţară producătoare de hidrocarburi, cu rezerve suficiente pentru alimentarea Europei de Est pentru o perioadă îndelungată de timp. A doua este valoroasă ca ţară de tranzit spre Europa. Apăruse deja ideea diversificării surselor de alimentare cu hidrocarburi, pentru a contracara influenţa Rusiei în estul Europei. Zonă care trebuia stabilizată din punct de vedere economic şi care depindea de resursele de hidrocarburi siberiene suficient de mult pentru ca Rusia să poată dicta politic şi economic. Intruziunea rusă în zona estică a Uniunii, zonă care tocmai beneficiase de ultimul val al extinderii europene, începuse să devină stânjenitoare şi periculoasă. Investiţiile ruseşti în economiile fostelor state socialiste ale Uniunii Europene, investiţii aflate la marginea legalităţii (marile privatizări cu parfum KGB), precum şi exportul de corupţie, făceau vulnerabile aceste state. S-a considerat în acel moment că rezolvarea acestor probleme prin diversificarea surselor de import al hidrocarburilor era unica soluţie viabilă, în lupta disperată cu colosul rus.

Azerbaidjanul şi Georgia erau din acest punct de vedere, ţările ideale pentru materializarea acestei strategii, iniţiindu-se  Proiectul Nabucco. Proiectul Nabucco ar fiocolit Rusia, conectând Europa de Est cu zonele bogate în gaze naturale din nordul mării Caspice. Proiectul iniţial ar fi fost un gazoduct lung de 3300 km, iar lucrările de construcţie ar fi început în 2011, urmând să se termine în 2014. Costul iniţial estimat era de 4,5 miliarde de euro, dar pe parcurs se pare că ar fi ajuns de fapt la apropae 8 miliarde. Gazoductul urma să unească Azerbaidjanul cu Bulgaria, tranzitând Georgia şi Turcia. Pregătirile pentru acest proiect au început încă din 2002, iar acordul a fost semnat între Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria la 13 iulie 2009. În funcţie de situaţie, gazele puteau fi preluate din Iraq, Turkmenistan sau Kazahstan.

Dar proiectul Nabucco, era deja un muribund menţinut în viaţa de aparate.

În data de 8 august 2008, Federaţia Rusă trimite trupe în sprijinul regimului separatist al Osetiei de Sud. Începutul ostilităţilor fusese deschis de către trupele neexperimentatului preşedinte georgian Mihail Saakashvilly, care au întreprins o operaţiune militară împotriva separatiştilor oseţi. Evident, tulburările socio-politice din cele două enclave, Osetia de Sud şi Abhazia, mocneau de ceva vreme, şi anume cam de când începuseră să se cristalizeze tratativele Uniunii Europene cu Republica Azerbaidjan, în vederea începerii livrărilor de gaze naturale azere spre estul Europei. În cadrul acestor tratative, Georgiei îi revenea rolul de ţară de tranzit, cu imense beneficii şi mai ales cu o alternativă europeană la statutul de satelit caucazian al Rusiei. Alternativa integrării europeane, venea la pachet cu promisiunea de aderare la NATO, ceea ce ar fi rezolvat şi problema securităţii micului stat caucazian, care avea destule recidive istorice de nesupunere la ordinele Kremlinului. În momentul în care tratativele pentru proiectul Nabucco se apropiau de final,  tensiunile în Georgia creşteau, finalizându-se într-un sângeros război de 6 zile, în care trupele ruse au invadat republica, apropiindu-se de capitala Tbilisi, ameninţând cu ocuparea totală a ţării.

            Ce au făcut Uniunea Europeană , Statele Unite şi NATO pentru a ajuta mica şi democratica republică Georgia strivită de uriaşa şi nedemocratica sa vecină, Federaţia Rusă?

            Nimic.

            Doar declaraţii de presă, încurajări, păreri de rău, ridicări din umeri....

            Cu toate că trupele de elită georgiene ajutau SUA în cadrul operaţiunii Iraqi Freedom, Georgia nu a primit niciun ajutor în războiul pe care l-a purtat împotriva Rusiei. Nici Uniunea Europeană nu a făcut nimic pentru a ajuta Georgia, în pofida tuturor promisiunilor anterioare, în baza cărora, Georgia a avut curajul să-şi înfrunte puternicul său vecin. Garanţiile de securitate europene şi americane, neconcretizate niciodată printr-un tratat oficial ci doar printr-un elegant gentlemen’s agreement, s-au dovedit doar vorbe în vânt.

            Liderii occidentali sperau poate că prin politica nonintervenţionismului, vor putea salva nesigurul proiect Nabucco, proiect considerat vital pentru securitatea energetică a Uniunii.

            Nu a fost aşa.

            Chiar la semnarea, un an mai târziu, a acordului pentru proiectul Nabucco, devenise clar că proiectul devenea nefezabil din cauza refuzului Azerbaidjanului de a mai participa în calitate de furnizor de gaze naturale. Ruşii au reuşit să-i convingă pe oficialii azeri că ceea ce s-a întâmplat în Georgia în 2008, se putea întâmpla şi în Azerbaidjan, în enclava armeană Nagorno Karabah, aflată pe teritoriul lor. Şi mai ales, azerii s-au convins că, în cazul unui conflict, nu se vor putea aştepta la vreun ajutor din partea occidentului.

Azerii trăseseră deja învăţăminte din lecţia amară a georgienilor.

Ucraina a repetat la indigo scenariul Georgiei, încă de la venirea la putere a coaliţiei proocidentale, prin lovitura de stat a Euromaidanului de la Kiev. Ca şi cum nimeni nu ar fi învăţat nimic din evenimentele din vara lui 2008, liderii ucrainieni amăgiţi de promisiunile europene şi americane au orientat Ucraina din punct de vedere politic către vest, cu toate că nu trebuie să fii expert pentru a-ţi imagina reacţia Rusiei. Care nu s-a lăsat aşteptată, având în vedere că îi erau periclitate rutele de tranzit ale gazului siberian către clienţii europeni. Primul ministru ucrainian, Arseny Yatsenyuk, nu a fost capabil să gestioneze criza declanşată în provinciile secesioniste, Crimeea şi Donbass, armata ucrainiană având o reacţie disproporţionată faţă de nou înfiinţatele Forţe de Autoapărare ale celor două republici autoproclamate în estul Ucrainei. Exact ca în cazul trupelor georgiene care în 2008 au atacat populaţia celor două enclave separatiste Osetia de Sud şi Abhazia. Şi la fel ca în 2008, Rusia a intervenit în apărarea etnicilor ruşi.

Problema Parteneriatului Estic este că lasă loc de interpretări. Nu a devenit o platformă de susţinere a unei eventuale noi extinderi a Uniunii Europene. De altfel, la preluarea mandatului în fruntea Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Junker, a declarat răspicat că în perioada preşedenţiei sale, Uniunea nu va mai îngloba noi membri.

Parteneriatul Estic nu este şi nici nu va putea fi o platformă de cooperare pur economică, din moment ce Belarus şi Kazahstan au devenit membri fondatori ai Uniunii Vamale.

Parteneriatul estic a fost gândit la vremea când a fost propus, ca un fel de zonă de manevră a intereselor energetice ale Uniunii Europene. Un spaţiu unde să se poată experimenta diverse variante prin care Europa să poată să se rupă de dependenţa de Rusia. Dar în timp el s-a transformat într-un veritabil paratrăsnet care să abată atacurile hibride ale Rusiei, de la Europa de Est, nou intrată în Uniunea Europeană, la fostele republici sovietice, mult mai apropiate de interesele Moscovei decât statele est europene, foste socialiste.

Dar inevitabil, cele şase partenere ale Europei şi membre ale Parteneriatului Estic, au devenit statele gri ale Europei.  State debusolate de indecizia factorilor responsabili europeni şi timorate de hotărârea acţiunilor  liderilor de la Kremlin.

            În Geneza, 22/8, se spune că Dumnezeu a pus la grea încercare credința lui Abraham: i-a poruncit să meargă pe un munte în „pământul Moria” şi să-l jertfească pe Isac, fiul său.

            În Minsk, la 11 februarie 2015, Europa a jertfit Ucraina. În 2008, jertfise Georgia.

ZONA ECONOMICĂ COMUNĂ

                             
                                  1.

„Vom face tot ce este posibil pentru a crea o zonă economică comună”, a declarat la 18 aprilie, la forumul economic de la Stralsund, Germania, cancelarul federal Angela Merkel. Se referea la o piaţă comună transnaţională care se va întinde de la Lisabona până la Vladivostok. Ideea nu este nouă şi nici măcar nu-i aparţine Angelei Merkel. A fost avansată cu ceva vreme în urmă de preşedintele rus, Vladimir Putin, dar netratată cu seriozitate până acum. De fapt, a fost chiar ignorată, pentru că părea, la momentul când a fost lansată, o cacealma menită să abată atenţia de la problemele cu adevărat importante.

            Ideea aparţine strategului rus Alexandr Dughin, unul dintre cei mai influenţi consilieri ai preşedintelui Putin. El este părintele ideii de creare a Euroasiei, un spaţiu bipolar Rusia – Europa şi care să cuprindă nu numai teritoriul de la Vladivostok la Lisabona, dar şi întreaga Asie şi zona Pacificului, până în Australia.

            După cel de-al doilea război mondial, factorii decizionali anglo-americani s-au văzut în faţa unei noi provocări: războiul rece. Adversar, aliatul de ieri, Uniunea Sovietică. Moscova acaparase deja, în virtutea înţelegerilor de la Yalta, din 1943, jumătatea de est a Europei, şi ameninţa cu invazia Europei de Vest, chiar dacă aceasta se afla sub jurisdicţia trupelor anglo-americane. Stalin, a fost influenţat în toată activitatea sa politică de doctrina leninistă care conform căreia în timp de pace nu este posibilă răsturnarea regimurilor burgheze din ţările capitaliste, deoarece mecanismele de securitate dezvoltate de guvernanţi, sunt impenetrabile şi nu permit declanşarea unei revoluţii socialiste. Doar dacă regimurile capitaliste sunt măcinate în războaie, capacitatea lor de autoapărare, poate să se erodeze suficient, astfel încât acţiunile mişcărilor revoluţionare socialiste, ajutate de Moscova să aibă sorţi de izbândă. Stalin era convins că momentul nu trebuie pierdut şi după terminarea celui de-al doilea război mondial, a început provocările la adresa Europei de Vest, în vederea întăririi partidelor comuniste care activau acum în legalitate.

            Washingtonul a sesizat de la bun început acest joc duplicitar al sovieticilor care, contrar înţelegerilor din timpul războiului, continuau extinderea sferei lor de influenţă asupra vestului prin sprijinirea făţişă a partidelor comuniste.

            Răspunsul americanilor a fost pe două planuri, economic şi strategic.

            Planul Marshal a fost gândit ca o măsură economică de ridicare a economiilor statelor care făceau parte din zona de influenţă anglo-americană, pentru ca economiile lor, profund afectate de distrugerile suferite în război să-şi poată reveni, astfel încât nivelul de trai al populaţiilor ţărilor  respective să crească suficient de mult astfel încât influenţa ideilor egalitariste şi antiliberale, promovate de propaganda comunistă, să fie contrabalansată de bunăstarea economică. Infuzia masivă de capital american în Europa de Vest, avea şi rolul de a face din pieţele economice ale statelor vest-europene să aibă capacitatea de a absorbi bunurile şi serviciile furnizate de puternica economie americană, care  avea deja mari dificultăţi în tranziţia de la statutul de economie de război la cel de economie de pace.

            Al doilea plan pe care a acţionat Washingtonul a fost cel strategic, prin crearea unei alianţe militare (NATO) şi a unei pieţe economice comune. La începutul anilor ‘50, la iniţiativa lui Jean Monet a fost adoptat „Planul Schuman”, prin care lua naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La acea dată, oţelul şi cărbunele erau considerate materiile prime de bază pentru industria de armament. Piaţa oţelului şi cărbunelui fiind pusă sub autoritate transnaţională, nu mai putea constitui un factor declanşant al unui conflict sau război pentru un stat sau un guvern aparţinând zonei economice respective. Drept pentru care devenea evident că încercările viitoare ale Moscovei de a iniţia conflicte în interiorul acestei pieţe erau sortite eşecului. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a devenit în timp Piaţa Comună şi baza viitoarei Uniuni Europene. Piaţa Comună consta în realizarea celor patru libertăţi fundamentale – libera circulaţie a persoanelor, bunurilor şi serviciilor şi a capitalurilor, la care se adăuga şi politica de concurenţă constând în reguli aplicate companiilor şi statelor membre.

            Se pare că strategia factorilor responsabili americani şi vest-europeni a funcţionat, deoarece măsurile si-au atins scopul, propaganda marxisto-comunistă nemaiputându-şi face efectul, iar alianţa vest-europeană economică, militară şi politică blocând încercările de dezbinare şi chiar de conflict între ţările care aparţineau vestului Europei.

Este interesant de aflat de ce Statele Unite nu au făcut parte niciodată din Piaţa Comună. S-a avansat ideea protejării economiei americane pe principiul nonintervenţionismului, principiu foarte comun în societatea americană a acelor timpuri. Totuşi, răspunsul este că Washingtonul şi-a dat seama de pericolul asocierii unei super economii cum este cea americană cu economiile distruse ale Europei de Vest în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial. Ar fi îngropat de la bun început orice iniţiativă de dezvoltare a europenilor, care n-ar fi rezistat imensei presiuni economice ale giganţilor americani.

Nu SUA a fost protejată de Europa, ci Europa a fost protejată de SUA.

Apetitul invaziv al unei zone economice cu o dezvoltare superioară asupra unei zone economice cu dezvoltare inferioară este binecunoscut planificatorilor economici. De aceea, pe parcursul extinderii Uniunii Europene către statele foste socialiste ale Europei de Est, au fost luate în permanenţă măsiri protecţioniste, astfel încât economiile slabe ale estului să nu fie falimentate de către giganţii economici vestici. Inevitabil însă, economiile foste socialiste, aflate pe o treaptă de dezvoltare inferioară, nu au putut ţine pasul cu rigorile occidentale, transformându-se treptat în surse ieftine de materii prime şi produse slab industrializate necesare bunei funcţionări a giganţilor economici ai vestului. Este ştiut faptul că o economie caracterizată de o productivitate macroeconomică scăzută nu poate concura fără protecţia taxelor cu o economie puternică, cu o productivitate macroeconomică mai mare. Dar profitabilitatea integrării unei zone economice slabe într-o zonă economică puternică nu este de loc de neglijat. Zonele economice cu productivitate macroeconomică scăzută, pentru a deveni emergente, au nevoie de protecţie, dar şi de infuzii masive de capitaluri sub formă de investiţii şi chiar sub formă de împrumuturi, care doar în timp vor genera plusvaloarea necesară finanţării programelor de dezvoltare care să dea posibilitatea apropierii de standardele economiilor partenere, ale unei zone economice comune. Fără o legislaţie protecţionistă şi infuzii masive de capital, ele s-ar cantona definitiv la periferia performanţelor economice, devenind o simplă sursă de materii prime şi forţă de muncă ieftină. Ar fi doar în situaţia fostelor colonii ce constituiau sferele de influenţă ale marilor puteri care stăpâneau lumea economică a secolului XIX şi începutului de secol XX.

                2.

Ar putea deveni viabilă o zonă economică gigantică de la Lisabona la Vladivostok? Părerile sunt împărţite. Ce beneficii ar aduce? Cui?

Conflictul din Ucraina este doar vârful aisbergului. Este doar partea care se vede dintr-un război deloc rece, început cu mult înainte ca butoiul cu pulbere al Donbasului să explodeze. Oricine contestă supremaţia mondială a Statelor Unite, se transformă în duşmanul său de moarte. Oricine contestă o lume unipolară cu Statele Unite în calitate de lider mondial, se transformă într-o ţintă. În momentul de faţă, supremaţia mondială a Statelor Unite este contestată de China. Se ştie că puterea asiatică va deveni prima economie a lumii. Va detrona America.

Războiul supremaţiei se duce pe frontul resurselor materiale. Odinioară Germania a oprit invazia Angliei, deoarece şi-a dat seama că până la urmă se va confrunta cu Statele Unite.  Pentru o confruntare cu un colos economic şi militar ai nevoie de resurse. Un război se poartă cu resurse materiale. Europa nu ar fi putut niciodată să furnizeze resursele materiale suficiente unei confruntări cu Statele Unite. De aceea, conceptul lebensraum (spaţiu vital) al lui Friedrich Ratzel a fost preluat de către Hitler în a sa Mein Kampf, justificând expansiunea spre est a rasei ariene în detrimentul rasei slave, considerată de naţional socialişti o rasă inferioară. De fapt, expansiunea spre est, spre teritoriile slab populate dar bogate în resurse, avea, pe lângă explicaţia puerilă de împingere a populaţiilor slave înapoi spre Asia, acolo de unde au venit, şi explicaţia economică de acaparare a resurselor materiale necesare unei viitoare confruntări violente cu statele Unite. Dar slavii nu s-au dovedit a fi deloc inferiori ca rasă şi luptând cu curaj, de multe ori lipsiţi de armament şi muniţie, mobilizându-şi în mod exemplar populaţia necombatantă într-un uriaş efort de război (un regim totalitarist este mult mai eficient din punct de vedere organizatoric decât unul democratic), au reuşit să întoarcă soarta unui război cumplit şi să învingă.

Aşa cum Germania nazistă şi-a îndreptat armatele spre Uniunea Sovietică pentru acapararea resurselor, aşa şi China acum, îşi îndreaptă privirea spre Federaţia Rusă. Tot pentru resurse. Şi mai ales pentru hidrocarburi. Pentru că deocamdată, principalul bazin de aprovizionare cu hidrocarburi al Chinei este Asia de Sud – Pacific, cu Indonezia ca furnizor principal. Dar acest bazin de hidrocarburi este controlat de către Statele Unite. Adversarul Chinei. De fapt, duşmanul său de moarte. Iar China va schimba acest status qvo.

Beneficiile unui spaţiu economic comun Europa – Rusia vor fi imense. Atât pe plan strategic cât şi pe plan economic.

Aşa cum, după cel de-al doilea război mondial a fost creată Piaţa Comună, cu scopul declarat de a gestiona printr-un organism supranaţional resursele de oţel şi cărbune necesare industriei armamentului, asigurând prin aceasta o pace durabilă pe un continent măcinat secole la rând de conflicte, tot aşa, zona economică comună va putea stopa încă din faşă orice cassus belli care ar putea apare. Corporaţiile nu vor mai fi dispuse să finanţeze războaie în acest spaţiu, războaie care le-ar afecta în mod serios afacerile. O instaurare a păcii în Ucraina în acest moment ar fi benefică şi pentru Europa şi pentru Rusia. Ar putea face ca livrările de gaze prin Ucraina să continue în mod constant, cel puţin până în momentul în care Turkish Streamul va deveni operaţional.  Ruşii au avansat data de 1 decembrie 2016 pentru începerea livrărilor de gaze pe direcţia operaţională balcanică, prin conectarea Turciei cu Grecia şi apoi cu întreaga Europă centrală şi de est. Această conectare a Europei la gazul siberian prin Turcia, are dezavantajul că livrările vor depinde de o ţară cu puternice derapaje fundamentaliste, cu probleme de natură socială şi naţonalistă cu vecinii şi cu minorităţile ce trăiesc pe teritoriul ei. (n.b.: kurzii, armenii, grecii). Chiar dacă se va respecta termenul stabilit privind operaţionalizarea Turkish Stream-ului, Europa şi Rusia nu vor face decât să schimbe un stat de tranzit nesigur (Ucraina) cu unul la fel de nesigur (Turcia). Drept pentru care o încetare totală a focului în Donbass ar fi o variantă foarte bună la eventuale derapaje politice şi sociale ale Turciei.  

În plan economic, instituirea unei pieţe comune unitare de la Lisabona la Vladivostok, liberă de taxe vamale, ar fi un beneficiu imens pentru economia Uniunii Europene, dat fiind accesul la imensul rezervor de resurse naturale ale Federaţiei Ruse. Având în vedere imensa experienţă acumulată de Uniunea Europeană în cadrul procesului de extindere şi asimilare a economiilor fostelor state socialiste din Europa de Est, este de la sine înţeles că beneficiile acestei yone economice comune ar fi de parte Europei şi mai puţin a Rusiei. Economia subdezvoltată a Rusiei, bazată în principal doar pe exportul de materii prime (hidrocarburi) şi produse slab tehnologizate, va fi asimilată aproape complet şi se va transforma într-o piaţă de desfacere pentru produsele înalt tehnologizate provenite din Europa de Vest. Piaţa de desfacere este imensă, de aproximativ 140 de milioane de locuitori şi ar constitui o gură de oxigen serioasă pentru economiile stagnante ale Europei. Chiar dacă Rusia ar lupta să îşi eficientizeze economia, diferenţa de nivel de productivitate macroeconomică îşi va spune cuvântul, iar economia subdezvoltată a Rusiei se va prăbuşi şi mai mult. Chiar dacă se va aplica modelul subvenţiilor acordate economiilor est europene de către economiile puternice ale vestului, prin forma fondurilor europene nerambursabile, nivelul înalt de corupţie existent în Rusia ar face ca aceste fonduri să nu poată fi absorbite şi măsura să nu-şi producă efectul. Presupunând că totuşi guvernul de la Moscova va accelera reformele, făcând posibilă absorbţia acestor fonduri, foarte necesare în reconstrucţia infrastructurii economice şi a programelor de dezvoltare a spaţiului rusesc, aceste fonduri îşi vor face efectul peste o perioadă foarte îndelungată de timp, sporind efectul de frustrare al populaţiei ruse, dând apă la moară scepticilor care vor dezavua această uniune a pieţelor euroasiatice.

Dar această uniune economică va avea şi adversari. Şi chiar adversari puternici.

Dacă Războiul din Donbass se va încheia, poziţia în Europa a Statelor Unite ale Americii ar fi foarte delicată. Nu sunt puţine vocile care cer desprinderea Europei de la remorca militară şi politică a Americii. În ultimul timp, statele vest-europene tind să aibă o atitudine tot mai independentă în cadrul structurilor NATO şi nu mai sunt dispuse să execute întocmai ordinele primite de la Washington. Doctrina gaullistă din anii 60 capătă tot mai mulţi adepţi în Uniunea Europeană. Doar statele estice, asupra cărora planează umbra războiului din Donbass au rămas aliatele de nădejde ale Americii. România, Polonia şi statele baltice, în baza experienţei lor istorice tind să joace pe cartea americană, chiar dacă asta ar putea să le transforme în vârful de lance al ofensivei americane împotriva Rusiei, în cazul unui ipotetic război. În momentul în care s-ar putea ajunge la un tratat care să constituie o zonă economică euroasiatică, ameninţarea asupra statelor din estul Europei s-ar diminua considerabil, făcând inutilă prezenţa trupelor şi instalaţiilor militare pe teritoriile lor.   

Iar Statele Unite ar deveni foarte izolate la nivel mondial.

Evident că duşmanul de moarte al Americii, China, ar face totul pentru ca aceasta să se întâmple. Dar China nu are niciun interes ca piaţa comună euroasiatică să devină o realitate. China în acest moment este în plină expansiune economică şi ca orice economie în expansiune, are nevoie de resurse materiale. Mai ales de hidrocarburi. În acest moment, principala sursă de hidrocarburi a Chinei este Asia de Sud – Pacific. Sursă controlată în totaliate de către Statele Unite şi Fed-ul american, care prin cotaţia în USDollars  a barilului de petrol şi a metrului cub de gaz natural, menţine sub control nivelul de profitabilitate al importurilor Chinei şi Indiei, cei mai importanţi actori asiatici. China va schimba în viitor aceasta, prin conectarea la bazinul de hidrocarburi siberian. Şi prin extensie la cel caspic. Dar nu numai rezervele de hidrocarburi ale Rusiei sunt valoroase pentru China, ci şi toate celelalte resurse minerale. De aici şi apropierea de Rusia din ultima perioadă şi acceptarea în mod tacit a implicării ei în Ucraina, cu toate că în mod oficial, China nu sprijină nicio mişcare secesionistă, deoarece şi ea are pe teritoriul său astfel de mişcări (Taiwan şi Tibet). Ba prin diverse acţiuni şi declaraţii oficiale, China renunţă la neutralitatea pe care a adoptat-o în ultimul deceniu şi se declară de partea Rusiei. Evident, va avea numai de câştigat dintr-o ruptură majoră între Europa şi Rusia. Va deveni, din 2018, când va intra în vigoare contractul de furnizare de gaze naturale dintre cele două ţări, unic importator şi poate ţară de tranzit pentru India, un alt mare consumator de gaze naturale şi petrol. Dar nu este suficient să fii unic importator, mai este necesar ca moneda în care se va cota marfa pe care o vei achiziţiona să nu fie cea a inamicului tău. Ar fi bine ca acea monedă să fie chiar a ta. De aceea china marşează în mod decisiv pe întărirea monedei sale, yuanul, şi transformarea sa într-o monedă total convertibilă, astfel încât să poată gira încrederea în una din cele mai stabile economii ale lumii, care va fi economia chineză.

Este evident că pentru ruşi, schimbarea dependenţei de piaţa europeană cu dependenţa de piaţa chineză, nu ar fi decât un salt din lac în puţ. Dincolo de declaraţiile prietenoase ale oficialilor de la Beijing, dincolo de invitaţia protocolară adresată Rusiei se a alătura Băncii Asiatice de Investiţii în Infrastructură, (proiect dezvăluit în octombrie 2014, prin care China va crea o bancă de dezvoltare cu un capital de 50 de miliarde de dolari), dincolo de zâmbetele oficiale, ruşii ştiu din experienţă că oficialii chinezii pot fi deosebit de incomozi atunci când interesul Chinei o cere.

Poate chiar mai incomozi decât rivalii lor americani.

Post Scriptum:

În momentul când scriu aceste rânduri aflu din mass media că Recep Erdogan, preşedintele Turciei a reziliat contractul cu Gazpromul pentru construcţia pe teritoriul său a Turkish Stream-ului. Motivul? Rusia a recunoscut genocidul Imperiului Otoman asupra poporului armean din 1915.

Serbia, de asemeni, a anulat contractul încheiat cu Federaţia Rusă, pentru a deveni ţară de tranzit pentru centrul Europei.

Asupra Greciei, se fac presiuni din partea Statelor Unite pentru a rezilia contractul cu Federaţia Rusă pentru construcţia de către Gazprom a segmentului de conductă dintre Turcia şi Serbia. Pentru a deveni ţară de tranzit, Grecia a încheiat un acord în aprilie cu Rusia, urmând să primească în avans cinci miliarde de dolari, drepturi de tranzit pentru gazele siberiene.

O tempora, o mores....

DOAMNELOR, DOMNIŞOARELOR ŞI DOMNILOR, AŞTEPT COMMENT-URI, NU NUMAI LIKE-URI PE FACEBOOK!
LET'S DO IT!

NEXT MOVE

Nu mai există nicio îndoială că războiul din sud-estul Ucrainei bate pasul pe loc. Şi asta în ciuda tuturor declaraţiilor şi discursurilor ameninţătoare ale unora care şi-au făcut nişte calcule, iar acum speranţele lor sunt date peste cap.  Părerea unora este că această criză tinde să se transforme într-un conflict îngheţat, la fel ca şi celelalte conflicte de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Puţin probabil însă. Având în vedere mizele jocului şi importanţa actorilor de pe scena ucrainiană, e greu de crezut va avea soarta Transnistriei sau a Abhaziei şi Osetiei de Sud.

            Acceptaţi o provocare?

            CARE CREDEŢI DUMNEAVOASTRĂ CA VOR FI URMĂTOARELE MIŞCĂRI ALE PRINCIPALILOR COMBATANŢI DIN TEATRUL DE OPERAŢII UCRAINA DE SUD EST?

                                                       
                                                                             By Cătălin Barbu
                                          https://www.facebook.com/CatalinsPhotography/photos_stream

DIVIDE ET IMPERA

1.

            În momentul în care devenise clar pentru toată lumea că procesul de refacere al fostei Uniuni Sovietice era considerat ireversibil de către conducerea de la Kremlin, s-a născut întrebarea pe ce fundamente ideologice se va baza noua construcţie geopolitică. Va urma linia tradiţională sovietică etatist paternalistă, trasată de filozofia socială a lui Karl Marx, sau va continua pe calea care s-a dovedit atât de dificilă pentru Rusia, capitalismul, cu filozofia sa socială, individualismul.

            Domnul Putin a moştenit în anul 2000, când a devenit pentru prima oară preşedintele Rusiei, un stat imens, o federaţie de rase şi popoare total diferite, unele chiar antagonice. Un exemplu elocvent ar fi popoarele caucaziene, care au fost înglobate cu forţa mai întâi în imperiul ţarist, iar apoi, în Uniunea Sovietică. Cecenii nu au cerut niciodată să facă parte din uniune, iar în momentul în care Boris Yeltsin a declarat că „fiecare îşi poate lua, atâta libertate câtă poate duce”, s-au declarat total independenţi, respingând oferta de autonomie lărgită, pe care Kremlinul, în speranţa că va putea menţine unitatea teritorială a uriaşei Federaţii Ruse, le-a făcut-o. Ce a urmat, se ştie.

            Pentru domnul Putin era clar că vremurile în care NKVD-ul era suficient de convingător pentru a ţine toate popoarele Uniunii Sovietice strâns unite în jurul Partidului Comunist Bolşevic, trecuseră.  Pentru refacerea Uniunii Sovietice era nevoie de măsuri mult mai subtile, de negocieri cu fiecare candidat în parte, de oferte economice de nerefuzat, avându-se în vedere faptul că niciuna dintre fostele republici sovietice nu reuşiseră în perioada de independenţă să îşi construiască o economie stabilă şi viabilă. Ba mai mult, aproape toate navigă într-o mare tulbure, aflate la periferia unei economii de piaţă aplicate peste perceptele flozofiei etatist-paternaliste de sorginte marxistă. Inclusiv Federaţia Rusă, care se vrea motorul economic al noii uniuni, este tributară chiar ea acestei filozofii, încercând aplicarea unui amestec de economie de piaţă şi economie socialistă, în care puterea economică nu se află în mâinile unei elite care să-şi fi clădit puterea economică pe performanţa economică, ci în mâinile unei elite care şi-a clădit puterea pe obedienţa faţă de ideile politice generate de liderul de la Kremlin.

            Reminiscenţele filozofiei marxiste, au făcut ca liderilor fostelor republici sovietice şi chiar liderilor Federaţiei Ruse, să le fie imposibil să angajeze economiile ţărilor lor pe traseul adevăratei economii de piaţă, drept pentru care popoarele lor au perceput sistemul economic liberal, ca fiind unul falimentar, devenind nostalgice ale vremurilor în care marele stat socialist egalitarist, era entitatea supremă care avea grijă de absolut toţi membrii societăţii.

            Pentru a avea succes în demersul său de refacere al Uniunii Sovietice, domnul Putin a ales calea negocierii şi a ofertelor economice, luând drept exemplu modelul de extindere al Uniunii Europene. Ce are el de oferit fostelor republici sovietice? Ce motive ar avea ele să refacă o uniune care de-a lungul istoriei sale, i-a tratat de multe ori ca pe nişte vasali?

            Răspunsul este că domnul Putin încearcă să se bazeze pe eşuarea fără drept de apel a încercărilor economiilor statelor foste sovietice de a se reforma şi de a se transforma în economii reale de piaţă. Nici nu aveau cum să reuşească, deoarece moşteneau sistemul totalitar sovietic, sistem care nu dădea prea multe şanse întreprinzătorilor particulari. Au încercat să păstreze vechile prerogative etatist paternaliste, grefându-le peste o tentativă de piaţă liberă care funcţionează ca o mare arenă a corupţiei şi bunului plac al foştilor nomenclaturişti şi KGB-işti, transformaţi într-o discutabilă elită tributară cercului restrâns al conducerii totalitare postsovietice. Domnul Putin, în principiu, se bazează pe frustrările popoarelor foste sovietice, pe nostalgia după vremurile în care exista o Uniune Sovietică, un stat omniprezent care avea grijă de toţi şi de toate. Pe nostalgia oamenilor simpli, care confundă stabilitatea macroeconomică, cu preţurile fixe instituite pe baze arbitrare de birocraţi rupţi de realitatea pieţei reale.

            Ce are de oferit Rusia acestor ţări? Nu multe. De fapt un singur lucru. Speranţă. Speranţa că imensa piaţă rusă de aproximativ 140 de milioane de locuitori va absorbi produsele slabe calitativ şi materiile prime ale economiilor lor. Speranţa într-o monedă unică, mult mai stabilă decât ale lor. Speranţa că piaţa muncii ruse se va deschide larg pentru milioanele de exsovietici. Speranţa unor contracte avantajoase pentru gazele naturale şi petrolul rusesc, ştiind fiind faptul pedala de acceleraţie a oricărei economii este preţul redus al energiei. De fapt, Rusia oferă dacă nu certitudinea, măcar speranţa reîntoarcerii la vremurile când exista o Uniune Sovietică. Şi o economie socialistă centralizată. Bazată dacă nu pe principiul etatist paternalist al lui Marx, măcar pe ceva asemănător.

2. 

Dar pentru a oferi această speranţă, Rusia domnului Putin are nevoie de bani. Bani pe care nu îi poate câştiga decât din vânzarea petrolului şi a gazelor naturale. Economia Rusiei este mult prea puţin diversificată pentru a reuşi să susţină un uriaş proces de integrare a fostelor republici sovietice din alte fonduri decât cele provenite din hidrocarburi. Deoarece piaţa hidrocarburilor a fost extrem de profitabilă până în 2014, Rusia a marşat pe dezvoltarea sectorului extractiv, în detrimentul altor sectoare economice. Dar gazul rusesc, concentrat în proporţie covârşitoare în Siberia, este transportat prin reţeaua de gazoducte numită Drujba (Prietenia). Reţeaua Drujba direcţionează cea mai mare parte a gazului siberian către Europa, făcând majoritatea statelor europene dependente de Rusia în proporţii variabile. Numai că Drujba face şi Rusia dependentă de Europa, cam în aceleaşi proporţii.

            Domnul Putin are nevoie de linişte pentru a-şi pune în aplicare grandiosul său plan. Are nevoie de pace, pentru că afacerile se fac în vremuri de pace. În vreme de pace economia Federaţiei Ruse poate produce banii necesari construcţiei unei Uniuni care să amintească de defuncta Uniune Sovietică.

             Dar se pare că din anumite motive, Rusia nu are parte de pace. Nici de un preţ bun al hidrocarburilor. Şi nici nu-i poate aduce la masa tratativelor pe toţi foştii actori ai fostei scene sovietice.

             Ceea ce se întâmplă acum în Donbass se ştie. Cu toate ca istoria ne confirmă că vremurile când imperiile se făureau cu sabia au trecut, se pare că, uneori, cuvintele nu sunt suficiente. În timp ce aproape toate republicile foste sovietice se arată entuziasmate să facă parte din noua uniune, Ucraina oscilează puternic între vest şi est. Promisiunile tentante de aderare la Uniunea Europeană, de sprijin economic, de liberă circulaţie în spaţiul Schengen, o fac să derapeze periculos. Nici măcar preşedntele prorus Victor Yanukovitch, nu poate stopa aceste derapaje. Să credem că, văzând cum Ucraina îi alunecă printre degete, ademenită de promisiunle vestului, domnul Putin dezlănţuie câinii războiului în regiunile Donetsk şi Luhansk? Dezlănţiue războiul hibrid, dintr-un calcul sumar şi nebazându-se pe realităţile din teren?

De fapt, domnul Putin doreşte pacea în Donbass. Ce ar putea câştiga Rusia invadând estul Ucrainei? Ce ar putea câştiga Rusia invadând întreaga Ucraină? Dată fiind disproporţia de forţe, îi dăm crezare lui Serghei Shoygu, ministrul rus al  apărării, când afirmă că poate ajunge la Kiev în numai trei zile. Poate şi mai puţin.  Dar această invazie ar aduce numai deservicii Rusiei. S-ar vedea pusă în posesia unui teritoriu considerabil, cu o populaţie de aproape 40 de milioane de locuitori pauperizată, cu o economie pe marginea prăpastiei. Ar trebui să administreze o ţară în pragul falimentului, şi asta ar costa bani. Şi nu puţini. 

De ce să nu aibă aceste probleme Statele Unite? Un exemplu elocvent în acest sens este Crimeea.

      O invazie ar credibiliza şi mai mult presa americană şi vest europeană care prezintă Rusia drept un stat agresor, implicat adânc în luptele grele care se duc în Donbass. Şi implicată nu numai cu trensfer de trehnologie militară. Moscova, prin propagandă media, încearcă din răsputeri să schimbe această percepţie a populaţiei Europei sau Americii. Populaţie care este bombardată de propaganda Washingtonului care afirmă că sancţiunile economice împotriva Rusiei sunt nu numai îndreptăţite, ci ar trebui chiar înăsprite. Aceste sancţiuni au făcut ca economia şi aşa fragilă a Rusiei, să se îndrepte încet încet spre dezastru. Să ne amintim că inflaţia în 2014 a fost de 7 procente iar în primele trei luni din 2015 a fost de 17 procente. Şi nu dă semne de oprire. Sancţiunile au făcut ca investiţiile să ocolească Rusia, şi mai grav, fluxurile de capital să-şi inverseze direcţia. Să părăsească Rusia. Ceea ce e foarte grav. Dar mult mai grav este faptul că statele est europene dependente de gazele naturale ruseşti, caută cu disperare alternative. Chiar şi mai scumpe. Pentru că orice e mai bun decât nimic. Şi responsabilii economici europeni încearcă să nu fie luaţi prin surprindere de o eventuală defecţiune a Rusiei. De o eventuală oprire totală a furnizării de gaze ruseşti. Pentru că fără gaze, economiile europene ar intra rând pe rând în colaps. Şi asta chiar că nu e de dorit. De aceea, reorientarea spre alte surse de gaze naturale (lichefiate deci mai scumpe, provenite din nordul Africii sau SUA), nu este de dorit de către Moscova, pentru că ar fi o reorientare fără întoarcere, ştiind fiind, că noi investiţi în infrastructura de transport a gazelor înseamnă renunţarea la vechile reţele ruseşti (noile investiţii, foarte scumpe de altfel, nu pot fi făcute doar pentru o perioadă).  Rusia nu e pregătită în acest moment să piardă piaţa central-estică a Europei. Veniturile din hidrocarburi, şi aşa împuţinate din cauza prăbuşirii preţurilor, ar dispărea cu desăvârşire. Ar fi o catastrofă de neegalat pentru Rusia. De aceea investeşte cu înfrigurare în conectarea Turciei cu Balcanii printr-o conductă ce va furniza gaze Europei prin BlueStream, conducta submarină prin care se livrează gaze Turciei. O reorientare totală a Europei spre alte surse de gaze naturale, ar putea priva Rusia de o piaţă stabilă, de un client fidel care nu i-a făcut de-a lungul vremii probleme. Cu toate că din 2018 va intra în vigoare un contract gigantic de furnizare a gazelor naturale către piaţa chineză şi sud asiatică, domnul Putin nu poate rămâne la mâna unui singur client. China se poate dovedi un cumpărător deosebit de dificil, care ar putea face viaţa amară oficialilor Gazprom. Ar putea dicta preţul.

Asta e ceea ce încearcă să evite domnul Putin. Se pare însă că e împins pas cu pas către acest deznodământ. Probabil că acum ar da orice ca războiul din Donbass să nu fi început. Îl costă mult, pierde mult acolo. Dar nu poate da înapoi. Pentru că ar fi o dovadă de slăbiciune. Iar ruşii nu i-ar ierta spulberarea viselor lor. În clipa în care ar da dovadă de slăbiciune, ar fi debarcat aşa cum au fost debarcaţi Nikita Khrustchev şi Michail Gorbatchev. Doi lideri sovietici debarcaţi şi înlăturaţi de elita criptocomunistă a vremii. Dacă Vladimir Putin ar fi înlăturat, se pune întrebarea cine îi va lua locul. Rusia e o putere nucleară. Nu e de dorit să ajungă la butonul roşu oricine.

3. 

Cu toate că Rusia este acum, din punct de vedere economic, cu spatele la zid, ea totuşi continuă să lupte. Paradoxul este că, singura şansă a domnului Putin de a reuşi să echilibreze balanţa de forţe şi de a vedea o nouă uniune apărând în spaţiul euroasiatic, este să-şi dezbine duşmanii. Pentru a uni, el trebuie să dezbine. Singura şansă a domnului Putin este tocmai acest paradox. Din nefericire, pentru domnul Putin şi pentru Rusia, NATO este o portocală prea mare pentru a o înghiţi. Este de la sine înţeles că, în cazul ipotetic că armata rusă ar invada un stat membru NATO, articolul 5 din tratat va fi aplicat şi uriaşa maşină politico militară a Alianţei se va pune în mişcare. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că s-a întins coarda atât de tare, încât chiar dacă nu ar ataca un stat membru NATO, ci doar unul rămas în zona gri (zona gri defineşte în principiu statele membre ale Parteneriatului Estic), Alianţa ar reacţiona. Chiar şi fără nicio mişcare militară a Rusiei, forţele şi mijloacele aliate se deplaseaza încet dar sigur spre Ucraina. Rusia ştie că nu are timp, ştie că menţinerea sancţiunilor impuse şi susţinute mai ales de SUA şi Canada şi preţul scăzut al hidrocarburilor, îi pot falimenta economia şi mai ştie şi că în această dispută, până la urmă, tot puterea militară are ultimul cuvânt. Se ştie că  o armată, oricât de mare şi de bine dotată este, nu valorează nimic dacă nu e susţinută de resurse economice.

Domnul Putin este conştient că nu are nicio şansă împotriva acestui colos militar şi politic. Nici chiar beneficiind de susţinerea din umbră a liderilor de la Beijing. Dar China nu este dispusă să susţină deschis politica intervenţionistă a lui Putin, care are ca rezultat secesiunea oficializată a Crimeii şi o viitoare secesiune a sudului Ucranei. China nu sprijină din principiu mişcările secesioniste, deoarece şi ea se confruntă cu astfel de mişcări, Tibet şi Taiwan. Iar mai mult decât atât, China nu dă nimic fără să tragă un folos. Şi este periculos pentru Rusia să depindă din punct de vedere economic numai de China. Este chiar de evitat.

Singura şansă a domnului Putin de a ieşi din cleştele în care e strâns, este să reuşească să dezbine această alianţă. Atât din punct de vedere politic, cât şi militar. Dar asta este destul de greu. Poate chiar imposibil. Însă miza este atât de mare, încât merită încercat. 

NATO este o alianţă formată din 28 de state membre, foarte diferite între ele din punct de vedere economic. Nu este foarte uşor ca interesele lor să fie aduse la un numitor comun, dar până acum, alianţa a funcţionat totuşi ca un tot unitar. În timpul războiului rece, alianţa a funcţionat mai mult ca o poliţă de asigurare, decât ca un adevărat pact militar. Dar războiul rece nu a fost un adevărat război. Cu morţi şi răniţi.

Cu excepţia Franţei şi Greciei, niciodată statele semnatare nu au avut un adevărat motiv să părăsească alianţa. Franţa s-a retras din structurile NATO în 1966, în timpul mandatului preşedintelui Charles de Gaulle, dar a revenit în 2009 în timpul preşedenţiei lui Nicholas Sarcoszy. Grecia şi-a retras trupele din NATO între 1974 şi 1980 din cauza tensiunilor dintre Grecia şi Turcia. Deci  precedentul există.

Lăsând la o parte Grecia, care a avut în 1974 un motiv rezonabil de a părăsi temporar alianţa, Franţa lui de Gaulle a părăsit structurile de comandă ale NATO, motivând inegalitatea parteneriatului cu SUA şi Regatul Unit şi dorinţa de a-şi realiza propria strategie de apărare, fără aportul şi supremaţia altor puteri, afirmându-şi astfel propria suveranitate. Acesta a fost motivul invocat, pe când cel adevărat era dorinţa Franţei, devenită de curând putere nucleară, de a menţine controlul absolut asupra armelor atomice instalate la bordul flotei sale din Marea Mediterană, existând bănuiala că SUA ar încerca să controleze capabilităţile nucleare ale partenerilor săi. Cine a strecurat această informaţie în birourile preşedenţiei franceze, rămâne totuşi un mister...

Interesele divergente ale unor ţări sau grupuri de ţări membre ale unor alianţe militare, pot fi exploatate în aşa fel încât  aceste ţări pot părăsi respectiva alianţă, destabilizând-o, iar la un moment dat, interesele acestor ţări sau grupuri de ţări pot deveni chiar antagonice alianţei părăsite.

Ce opţiuni are Rusia în acest moment?

Rusia a luat de mult hotărârea de a destabiliza alianţa nord atlantică. Mai ales după cea de-a cincea extindere din 2004, când au fost cooptate în alianţă inclusiv trei state foste sovietice: republicile baltice. Beneficiind de sumele imense încasate din exportul de hidrocarburi cotate în perioada 2000-2014 la valori record, Rusia a conceput un plan de destabilizare economică a statelor membre NATO din partea de est a Europei, considerând vulnerabilitatea lor economică şi înclinarea spre corupţie endemică, punctele de plecare ale planului. 

                        4.

În afară de Grecia, Cipru şi de Finlanda, care datorită sistemului economic capitalist urmat după al doilea război mondial, au reuşit sa-şi construiască economii stabile şi performante, celelalte state est europene sunt încă supuse unei tranziţii interminabile către economia de piaţă reală. Din păcate, tarele economiilor socialiste centralizate, au lăsat urme adânci în societatea est-europeană, făcând-o în mare parte să fie expusă fenomenului de corupţie. Corupţia este o plagă ce se extinde în mod exponenţial la nivelul întregii societăţi, iar dacă nu se iau măsuri adecvate ea poate atinge inclusiv factorii decizionali, făcând imposibilă limitarea sau stoparea ei. În mod real, dacă fenomenul corupţiei s-a generalizat într-o societate, el se autoprotejează, creându-şi propriile sisteme de avertizare şi apărare. Autoprotecţia se realizează şi prin imposibilitatea de a mai exista indivizi sau instituţii  care să aibă o voinţă reală de a lupta împotriva corupţiei. De la un anumit nivel în sus, corupţia devine un factor de subminare a capacităţii de apărare a statului respectiv.

Din nefericire, nivelul foarte scăzut de performaţă ale economiilor est europene, a făcut ca fenomenul de corupţie să genereze serioase probleme în gestionarea societăţii. Tocmai aceste probleme le-a speculat Rusia, în ofensiva ei împotriva statelor est europene membre NATO. Companiile ruseşti finanţate cu capitaluri de stat, au cumpărat industrii strategice ale statelor ţintă, în special în sectorul energetc şi metalurgic. Evident, nu întâmplător, deoarece aceste industrii sunt extrem de bine reprezentate în economia Rusiei, deci până la ideea cumpărării şi falimentării lor, nu a fost decât un pas.  Dar cumpărarea acestor companii fanion ale economiilor est europene are şi alte beneficii pentru invazia rusă. Bătătoreşte calea spre exportul de corupţie spre aceste state, care devin astfel vulnerabile. Prin mită şi şantaj, poţi influenţa deciziile politice ale unei ţări. Prin evaziune fiscală dusă la nivel de strategie de penetrare a pieţei, poţi să subminezi economia ţării vizate. Şi o poţi subordona intereselor tale.

Aceste metode au fost testate în ţările membre ale Parteneriatului estic. Şi au dat roade. Acolo unde nu au avut succes, s-a trecut la un al doilea nivel, războiul hibrid. Dau roade şi în statele foste socialiste ale Europei de Est.

Folosindu-se de dificultăţile economice generate de criza financiară mondială pe care lumea o traversează începând cu 2007, Rusia, prin oferte tentante de contracte energetice, sapă încetul cu încetul o prăpastie evidentă între economiile prietenoase şi cele vădit neprietenoase. Aceste oferte îşi fac efectul, având în vedere apele tulburi în care navigă economia Europei în general, şi a Europei de Est, în special.

Dar dintre fostele state socialiste, o parte au devenit toatal ostile Rusiei. Acestea sunt Polonia, România, şi statele baltice. Asta în ciuda eforturilor responsabililor ruşi cu destabilizarea. În ciuda eforturilor maşinii de propagandă rusă. Foarte bine pusă la punct. Dar Polonia şi România, ca să nu mai vorbim despre statele baltice, au o istorie aparte. Au avut de-a lungul vremii foarte mult de suferit din partea marelui vecin de la răsărit. Inclusiv rapturi teritoriale. Statele baltice au avut parte de strămutări forţate ale populaţiei şi colonizare a etnicilor ruşi pe teritoriile lor. Colonizări care au schimbat balanţa etnică. Şi care au creat nenumărate probleme sociale. Cu toate eforturile ruseşti, aceste ţări nu au putut fi atrase total pe orbita Rusiei.  Iar pericolul de a fi folosite pe post de vârf de lance de către Statele Unite în ofensiva sa împotriva Rusiei, devine tot mai iminent. 

Nu acelaşi lucru se poate spune despre  Cipru, Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia şi Slovacia. Pe hartă, aceste ţări constituie o adevărată centură de forţă, tăind în principiu legăturile strategice ale vârfului de lance american, cu restul Europei. 

Bulgaria, Serbia, Cehia, Slovacia, sunt, din multe puncte de vedere tributare nu numai legăturilor istorice, dar mai ales a panslavismului, concept propagat de Rusia în vedrea creării ideii unui comonwealth rusesc incipient.  Beneficiile pe care Marea Britanie le-a avut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, atunci când devenise clar că era imperiilor coloniale era spre sfârşit, au făcut ca Londra săşi păstreze influenţa economică în fostele colonii, transformându-le în state satelit. Nu acelaşi lucru a făcut Franţa, beneficiara la sfârşitul celui de-al doilea război mondial al unui imperiu colonial la fel de mare, şi care nu a înţeles nimic din vremurile noi care veneau şi a abandonat fostele sale colonii, dupa răboaie sângeroase pe care inevitabil, le-a pierdut. Rusia încearcă acum să îşi reclădească influenţa pierdută în estul Europei în anii 90 ai secolului trecut, prin promovarea asiduă a conceptului de panslavism.

Folosindu-se de redutabila sa armă, preţul hidrocarburilor,  Rusia reuşeşte să influenţeze deciziile politice ale tuturor statelor est europene. Cum aproximativ 30 % din consumul de gaze naturale al întregii Europe este asigurat de Gazprom, se evaluează  la circa 25 de ani, dependenţa de gazele ruseşti a Europei. Iar ruşii plănuiesc chiar să mărească exporturile de gaze spre Europa în următorii ani. Alexey Miller, şeful Gazprom a afirmat la o canferinţă pe teme energetice desfăşurată la Berlin, că “Gazul rusesc va ramâne un element de neînlocuit pe piaţa de energie din Europa. Vom creşte exportul de gaze în Europa pâna la nivelul atins în 2013 sau chiar peste acesta". Cu toate eforturile responsabililor europeni din domeniul energetic, de a reduce dependenţa Uniunii de importurile de gaz rusesc, totuşi este evident că relansarea economică europeană este condiţionată de preţul energiei. Iar pentru unele dintre economiile est europene acest preţ reprezintă diferenţa dintre relansare şi colaps economic.

Din păcate pentru Grecia, relansarea economică este doar un concept abstract. Cu o datorie externă de aproximativ 350 de miliarde de euro, cu un guvern proaspăt ales pe baza unor promisiuni populiste care făceau referire la ruperea acordurilor cu troika europeană, care impunea politici de austeritate, cu o lipsă de voinţă reformatoare care se pare că a cuprins toată societatea, Grecia este în situaţia înecatului care se agaţă chiar şi un fir de pai, pentru a se salva. Primul ministru grec, Alexis Tsipras şi ministrul de finanţe Yanis Varoufakis au ameninţat Bruxellesul cu retragerea din UE şi au plecat la Moscova. Obţin o sumă mică şi o promisiune mare.

Preşedintele cipriot Nicos Anastasiades a semnat un acord cu Moscova, în vederea instalării în Cipru a unei baze navale ruse. La doi paşi de o bază navală aparţănând Majestăţii Sale Britanice. Şi guvernul cipriot ameninţă cu retragerea din Uniunea Europeană. Şi aşteaptă împrumuturi, tot de la Moscova. Pentru că Moscova are bani de recuperat din Cipru. Bani care în urmă cu câţiva ani, la intervenţia Germaniei, au fost blocaţi în sistemul financiar de tip paradis fiscal al Ciprului.

Ungaria s-a lansat pe orbita Moscovei, încă de când Kremlinul i-a făcut oferta de a face parte din Uniunea Vamală Eurasiatică. Premierul Orban, un personaj controversat, care a contestat de nenumărate ori ingerinţele Băncii Central Europene şi a factorilor de decizie europeni în deciziile guvernului său, l-a primit pe preşedintele Putin cu braţele deschise la Budapesta. Avea şi de ce, la sfârşitul anului expiră contractul cu Rusia pentru furnizarea gazelor naturale. Iar acest contract trebuie reînoit.

Serbia şi Bulgaria, aliate tradiţionale ale Rusiei, duc o politică duplicitară vis a vis de politica Bruxellesului. Serbia intenţionează să facă parte din Uniune. Bulgaria este parte a Uniunii.

Ce au în comun toate aceste state est europene?

Un gazoduct. Care va uni Rusia de Balcani. Şi apoi de centrul Europei. Prin Turcia. Când se va construi, Rusia va avea o variantă nouă de transport a gazelor naturale spre Europa. O variantă mai bună decât Ucraina. Iar când acest gazoduct va fi operaţional, Ucraina va fi deconectată de la gaze. Iar economia sa se va prăbuşi. Ucraina se va prăbuşi şi din punct de vedere economic dar mai ales politic. Nu e exclus ca Yanukovich să revină prin vot, revoluţie sau lovitură de stat, pe fotoliul de preşedinte. 

Gazoductul va face şi mai dependente ţările care compun centura de forţă a estului, de Rusia. Şi le va îndepărta politic de vestul Europei, de deciziile luate la Bruxelles. Şi mai ales va izola România şi Polonia, vârful de lance din punct de vedere militar al NATO, împotriva Rusiei. În contextul ameninţărilor militare, cele două ţări ar fi izolate în mare măsură din punct de vedere strategic. Şi ar face improbabilă folosirea lor ca platformă de sprijin în eventualitatea unor acţiuni militare ale NATO pe teritoriul Ucrainei. Iar problemele se complică şi mai mult dacă această centură de forţă a estului, va fi presărată cu baze militare ruseşti.

Divide et impera. Dezbină şi cucereşte. Un principiu enunţat cu două mii de ani în urmă. Mai actual ca niciodată...